GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - VICTOR MAGHEAR-Drumul ROBILOR-DOKIA

VICTOR MAGHEAR-Drumul ROBILOR-DOKIA

GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

      „Întrebat-am vîntul, zburătorul/ Bidiviu pe care-aleargă norul/

      Către-albastre margini de pămînt:/ Unde sînt cei care nu mai sînt?//

      Unde sînt cei care nu mai sînt?/ Zis-a vîntul: Aripile lor/

      Mă doboară nevăzute-n zbor.” (NICHIFOR CRAINIC)

   Mărturisirea lui Victor Maghear, Drumul Robilor, întregeşte excepţionalul Corp de Mărturisiri Apologetice Martirice Contemporane (C.M.A.M.C.), în care se cuprind lucrări memorialistice de excelentă calitate culturală, cultică: mistică, isihasm, literatură, teologie, filosofie, eseistică, apologetică, martirologie, apărute după aşa zisa cădere a regimului comunist în urma loviturii de stat din Decembrie 1989, când s-a permis şi Memoriei creştine eliberarea formelor ei de expresie, rupându-se astfel zăgazul opresiunii oculte ateo-bolşevico-proletare prin sutele de astfel de lucrări de referinţă spirituală, eminamente ortodoxe.

   Fascinaţia memorialistică reflectă cele mai admirabile şi mai rafinate forme de expresie a libertăţii de gândire, a frumuseţii de exprimare, a grandioasei libertăţi a Cuvântului, astfel mărturie-document istoric, mărturie-depoziţie în justiţie şi mărturisirea creştină-temei mistic ortodox al credinţei, suferinţei şi jertfei pătimitorului prigonit şi persecutat.

   Sub această formă revelată, mărturisitoare a Patimilor milioanelor de creştini ortodocşi dacoromâni s-a creat Filocalia Suferinţei şi a Jertfei.

   Bezna opresiunilor, prigonirilor, persecuţiilor, exterminărilor, atrocităţilor, genocidurilor feroce, promovate dictatorial de regimul politic comunist a fost spartă de glasul martiric ce curge continuu ca un fluviu de lacrimi şi de sânge sfânt subpământean, ca şi de suspinul tainic al râurilor de deasupra ce susură isihast în Grădina Maicii Domnului.

   Atleţii pătimitori ai acelei istorii ascunse au fundamentat de fapt autoritatea de necontestat a Demnităţii Românului Creştin, în Patria Vetrei Străbune dăruită de Dumnezeu, dar au zugrăvit şi Cerul divin cu Calendarul mulţimii cetelor lor de Sfinţi.

   Victor Maghear se înscrie cu brio în acest Pantheon al Demnităţii Dacoromânului, dar şi în Patericul românesc.

   Drumul Robilor netezeşte de fapt Calea Eroilor, Geniilor, Martirilor, Cuvioşilor, Mărturisitorilor şi Sfinţilor înspre Cerul neasemuitei Frumuseţi şi nemărginitei Iubiri a lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria, a Îngerilor Săi şi a Străbunilor noştri.

   Lucrarea lui Victor Magher, Drumul Robilor, cuprinde două volume absolut remarcabile:

   Volumul I îmbrăţişează 492 de pagini repartizate în 24 de capitole, prefaţate de un Cuvânt înainte, aparţinând Prof. univ. dr. Doru Radosav: „De la mărturia ca document (istorie) la mărturia ca depoziţie (justiţie) şi la mărturisirea ca asumpţie a credinţei în valori prin suferinţă (religie), textele memorialistice fac proba unui adevărat şoc comunicaţional şi cultural în perioada post-comunistă. Revelarea unei istorii ascunse, cea a suferinţei, a opresiunii şi a exterminării provocată de rasismul politic al luptei şi urii de clasă, a însemnat nu numai un eveniment istoriograf <<sui generis>>, dar şi un şoc cultural în societatea comunizată din România deoarece foştii deţinuţi politici sunt paznici de far ai libertăţii umane şi naţionale...Sacrificiul lor, a salvat onoarea naţiunii.” (pag. 5-6)

 Volumul al II-lea urcă până la 388 de pagini adunate în 25 de capitole, peste care se aştern o Postfaţă  a lui Radu Kretzudava şi o Scrisoare deschisă.

   Drumul Robilor, prin intensitatea epică a puterii evocatoare relevă detaliul istoriei trăite concentraţionar: conexiuni narative, fapte remarcabile, întâmplări şi episoade din biografia altor deţinuţi politici, conexiuni cu istorii şi povestiri biografice ale altor camarazi persecutaţi.

   În primele șase capitole sunt redate episoade legate de: percheziţia la domiciliu, confiscarea a 1000 de volume de cărţi valoroase, arestarea, anchetele la securitate, peţitul Veronicăi.

Capitolul VII. Mina de cărbuni de la Ţebea.

   În beciurile securităţii din Cluj, plutea atmosfera de după evenimentele însângerate lăsate de contrarevoluţia maghiară din 1956, în celula sa Victor Maghear cunoaşte noi camarazi de suferinţă: av. Ioan Boantă-liderul unui lot de intelectuali clujeni, invitaţi împreună cu Lucian Blaga, la onomastica prof. univ, dr. în Filosofie Grigore Popa,  pr. Gheorghe Amancei, pr. Prunduş, pr. maghiar Mozeş Arpad ş.a.

   „Aflu de la Ioan Boantă, relatează Victor Maghear, că era una dintre personalităţile naţionalist-creştine, iar preotul Gheorghe Amancei era un intim prieten cu Căpitanul, şeful mişcării înnoitoare, care nu pierdea niciodată ocazia când vizita regiunea moţilor să nu-l viziteze la Sălciua pe preotul Gheorghe Amancei, iar eu eram un înflăcărat adept al mişcării vizionare.” (pag. 86)

Capitolul VIII. Drumul spre Gherla.

   Lotul clujean a fost transferat la penitenciarul calvar de la Gherla.

   „Aveam în celulă, mărturiseşte Maghear, şi doi deţinuţi grav bolnavi, Vasile Tarta, profesor universitar la Academia Comercială Braşov, condamnat la 20 de ani închisoare şi preotul Munteanu, profesor la Institutul Teologic din Cluj, condamnat tot la 20 de ani închisoare.

   Preotul Munteanu era fiul Protopopului martir de la Huedin, schingiuit şi torturat de hoardele hortiste în 1940, în stil bestial, înfigându-i drapelul românesc pe gât; şi nimeni nu i-a tras la răspundere pe aceşti criminali, deşi se cunoşteau indivizii implicaţi în acest asasinat atât de oribil. Iar acum urmaşul martirului, protopopul de la Huedin, zace pe betonul şi în atmosfera sufocantă în celula din închisoarea Gherla, victimă a sistemului comunist barbar şi inuman. Singura vină a lor a fost că şi-au iubit patria şi credinţa...” (pag. 106)

   În temniţa de la Gherla, Victor Maghear şi camarazii penitenciarului au întâlnit două excepţii diametral opuse: doctorul Romiţan, uman, creştin, moral, profesional, milostiv şi maiorul Goiciu-comandantul închisorii, brută vestită, tartor diabolic şi criminal odios.

   „În această perioadă comandantul închisorii Gherla, era vestitul criminal, maiorul Goiciu, iar ofiţer politic era căpitanul Domocoş. Fiecare avea reţeaua lui de turnători, independent unul faţă de celălalt, iar prin această reţea de turnători urmau să le cadă victime persoanele indicate de aceşti turnători. Domocoş îşi alegea victime numai dintre români... După 1956 au intrat şi maghiarii în închisorile comuniste, căci până atunci colaboraseră cu comuniştii la represaliile împotriva românilor. Partidul îşi recrutase colaboratorii mai mult din elementul alogen, mai cu seamă maghiari, iudei, dar îi prefera şi pe ţigani. Cu minoritarii a pornit partidul la făurirea socialismului, şi cu ajutor frăţesc venit din răsărit...

   După ce venise lotul lui Ioan Boantă în celula 23, din grup făceau parte următorii: 1) Ioan Boantă, condamnat la 25 de ani şi confiscarea averii; 2) Grigore Popa, profesor universitar, filosof şi scriitor, 22 de ani închisoare; 3) Aurel Moţu, profesor şi director la Liceul de Arte Plastice Cluj, condamnat la 22 de ani închisoare; 4) Vasile Tarţa, profesor universitar, 22 de ani închisoare; 5) Ioan Opriş, economist, 20 de ani închisoare; 6) Mihai Pop, 15 ani închisoare; 7) Constantin Baştiurea, 18 ani închisoare; 8) Ioan Jeican, 18 ani închisoare; 9) Anton Crişan, profesor, 15 ani închisoare; 10) Ioan Andreica, economist, 15 ani; 11) Aurel Cosma, avocat, 15 ani; 12) Vasile Popa, 10 ani închisoare; 13) Mihai Iubu, medic, 6 ani închisoare; 14) Perian, medic cardiolog, 5 ani închisoare; 15) Constantin Tomescu, colonel...

   (pag. 107)

Capitolul XIII-...Cel mai mare lagăr de exterminare-Stoieneşti.

   Deţinuţii de la Gherla aduşi la limita dintre viaţă şi moarte sunt recomandaţi Marilor Gropi Comune ai ţării: Marea Baltă a Brăilei şi Canalul Dunărea-Marea Neagră, conform indicaţiilor frăţeşti de la Moskova.

   „În ziua de 9 august 1959 bacul ancorează la mal cu cei 1200 de deţinuţi; începe debarcarea noastră, dar o mare parte din deţinuţi nu eram apţi pentru a ieşi din bac fără ajutor...

   Cum să mă descurc, tovarăşe plutonier, nu vedeţi că mulţi nu pot sta în picioare, eu am nevoie de oameni care să care roabe de pământ, eu înalţ aici diguri, aici nu-i de glumă! Păi, tovarăşe plutonier, nu-i vezi cum arată de parcă ar i-aţi scos din mormânt! Care a fost meniul de la Gherla? Păi, tovarăşe căpitan, a fost conform recomandării partidului şi al tovarăşului Drăghici.” (pag. 169)

   Căpitanul Ioan Nica şi plutonierul Bărăian, bine aghesmuiţi de licoarea de Murfatlar, îi primesc cu braţele Dunării..., cerând organizarea pe brigăzi, fiecare brigadă având 50 de deţinuţi: „Un grup de olteni numesc un brigadier din rândul lor, un profesor, Ioan Popa din comuna Pârşcoveni, Oltenia, preotul Badea din Amărăşti, Tiberiu Doja, cântăreţ la opera Română din Cluj.” (pag. 170)

Capitolul XIV-La recoltat de stuf

   Cazarea avea loc în cele două bărăci înguste cu o capacitate de 700-800 de supravieţuitori.

   De la Stoeneştii care, veghea moşia şi conacele celui care studiase lumina marxismului la Moscova, se pornea cu bacul în expediţie deosebit de riscantă a recoltării de stuf.

   „...Din întuneric auzeam câte unul, care era de părere că după sensul în care mergea bacul şi dacă acesta nu avea să oprească până la gurile Dunării, acesta ne duce în schimb de experienţă în Uniunea Sovietică, să vedem la faţa locului metodele avansate ale omului sovietic de construcţie a comunismului...

   Omul sovietic, călăuzit de învăţătura marelui dascăl al omenirii, I.V. Stalin, oameni de talia noastră, inapţi pentru a participa la măreaţa operă le aplică principiul comunismului <<fiecăruia după nevoi>>. Şi să vedem nevoile ţinând cont şi de economie şi fiind şi metodă practică. Construiesc nişte sănii mari din buşteni de lemn şi îi cazează pe cei inapţi, chiar dacă mai sunt printre ei şi fiinţe mişcătoare, încarcă sania la capacitate maximă cu fiinţe şi mişcătoare şi nemişcătoare. Cu tractoare Kirov şi tancuri de 70 de tone, sunt trase până la marginea unei prăpăstii şi împins de aceste utilaje grele în prăpastie, şi astfel, oamenii ajung direct în comunism...

   În 12-13 decembrie 1959 vasul nostru ancorează aproape de gurile Dunării pe Canalul Chilia, iar peste canal la nord de Basarabia se vede bine, de unde ancorasem, oraşul Vîlcov, numit Veneţia românească, care acum se găsea sub ocupaţie rusească... În limbajul deţinuţilor Delta Dunării era numită <<ţara lui Maromet, mormânt fără cruce>>, datorită crimelor şi ororilor săvârşite de colonelul de securitate Maromet, fost comandant al lagărelor de exterminare din Delta Dunării, autor al multor crime în rândul deţinuţilor.”

   (pag. 194, 199, 200)

Capitolul XVII: Lagărul de la Strâmba.

   Revolta lui Maghear şi a multora dintre camarazii de suferinţă nu era legată doar de nedreptăţile şi samavolniciile abătute asupra tuturor deţinuţilor politici-religioşi, ci de cei care patronau acele fărădelegi, de săvârşirea crimelor din penitenciare, temniţe, lagăre de muncă, colonii de muncă, de nerăspunderea faţă de aceste tot mai multe fapte criminale, erau consternaţi şi de ticăloşiile care îngropau Adevărul şi Dreptatea la nivel internaţional, la nivelul marilor instituţii care trebuiau să vegheze asupra statelor, popoarelor, victimelor, genocidurilor: „... Eram oameni scoşi în afara legii, orice descreierat şi dement dispunea de viaţa noastră, fără să dea socoteală de actele lor criminale. Cei ce ne-au condamnat şi înscenat, aducându-ne învinuiri inexistente din ordinul securităţii, cu procurori şi judecători şi tot aparatul de justiţie, erau toţi demenţi şi lipsiţi de raţiune? Să transformi omul în secolul al XX-lea în obiect de laborator pentru experienţe, fără ca lumea civilizată să protesteze şi să intervină. Organizaţia Internaţională (O.N.U.), de exemplu, nu a ştiut ce se întâmplă cu fiinţa umană în secolul al XX-lea în inima Europei civilizate? Era timp de pace, de ce nu a intervenit O.N.U. pe cale diplomatică şi politică pentru a stăvili acest holocaust ce s-a petrecut în lagărul socialist, comandat de Uniunea Sovietică.

   Bilanţul internaţional al crimelor comunismului în cifre este redat de Dr. Florin Mătrescu în celebra sa lucrare Holocaustul Roşu ca fiind de circa 480 528 600 milioane de victime, dintre care 455 000 000 erau creştini. (Florin Mătrescu, Holocaustul Roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre. Volumul 1, Ediţia a III-a revizuită. Editura Irecson, Bucureşti-2008, p. 175-176)

   De ce se face discriminare între cei doi: Stalin şi Hitler. Crimele lui Stalin depăşesc de zeci de ori crimele lui Hitler. De ce Hitler şi azi mereu e deranjat în somnul lui de veci şi nu-l lasă să doarmă liniştit, iar Stalin e cam uitat, deşi este mai mare criminal decât Hitler?

   Cine împiedică marii istorici ai lumii contemporane să redea omenirii Istoria veridică a celor două cazuri de holocaust al lui Hitler şi al lui Stalin, şi condamnaţi fără discriminări, în funcţie de crimele pe care le-au comis fiecare.” (pag. 292)

Capitolul XXII-„Naşii lui Nedescu”, Planurile de evadare şi a treia iarnă grea.

   Ajunul Naşterii Domnului în 1961 şi Noul An 1962 nu era deloc pregătit de marea Sărbătoare. Viscole, noroi, burniţă, lapoviţă, efort, marşuri prin noroi şi clisă spre locul de muncă, ţipetele şi urletele gardienilor, Coloana robilor împotmolită, desfăşurată kilometric, cu bătrâni sprijiniţi, purtaţi de cei  tineri. Cale întoarsă din pricina gerului, iar coloana încremenită la poarta lagărului până la terminarea programului, nu de lucru, ci de pedeapsă.

   Totuşi sufletele lor în care mai pâlpâia Lumina lui Hristos au gătit inimile de Sărbătoare.

   „Seara de Crăciun, 1961, era una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea. La ora 10, ora stingerii cele două barăci de 700-800 de robi se închid. Dar de data aceasta nimeni nu se culcă, ci toţi se pregăteau sufleteşte să întâmpine Naşterea Domnului cu cea mai mare solemnitate.

   În barăci se organizează slujbe religioase de toate riturile creştine şi în limbile tuturor. Numai în marile catedrale ale lumii se putea asista la o slujbă religioasă de aşa anvergură, organizată de zeci de preoţi de mare vocaţie, care se găseau în toate lagărele şi penitenciarele din România. Gardienii caută să suprime aceste manifestări religioase...

   După slujba religioasă începem programul de colinde; începem cu „Imnul Robilor”, al cărui text reflectă viaţa robilor şi a omului încătuşat de tirania comunistă. Se colindă „O brad frumos”, pe melodia cunoscută, dar textul oglindind viaţa deţinutului lipsit de libertate şi despărţit de cei dragi...

   Spectatorii noştri din jurul lagărelor după fiecare colindă începeau cu aplauze...

   Se fac daruri. Toată lumea cântă şi plânge. Înainte de a bate toaca metalică care anunţă deşteptarea robilor, şi care ne producea fiori, se repetă „Imnul Robilor” şi colinda „O Brad frumos”, iar glasul celor peste 1500 de robi produc vibraţii în tot lagărul de la Grădina. Şi cu acest moment se încheie noaptea de Crăciun în aplauzele spectatorilor de dincolo de gardul de sârmă ghimpată.

   Dimineaţa de Crăciun, ca orice zi obişnuită, începe calvarul nostru în drum spre locul de muncă „Digul”, tot braţ la braţ, târându-ne spre locul de osândă.”(pag. 428-430)

Capitolul XXIII-Bandiţi în Lagărul Torţionarilor „Oaspeţi” în Familiile Acestora.

   În ciuda tuturor năpăstuirilor vrăjmaşe ale administraţiei, ale brutelor de gardieni, ale vicisitudinilor fenomenelor naturale, ale muncilor istovitoare, ale mizeriei, foametei, frigului, fricii, violenţelor, torturii, morţii care da permanent târcoale şi îşi lua prada bogată, deţinuţii creştini îşi rezervau vreme şi pentru trăirea spiritului străbun, ortodox, ţinând vie şi mare flacăra culturii, Rugul aprins al credinţei, menirea sacră a jertfei lor muceniceşti.

   „Era un grup de profesori absolvenţi ai Facultăţii de Istorie din Iaşi, lotul lui „Ştefan cel Mare”, aşa era numit şi cunoscut în închisoare. Din grup făceau parte prof. Aurelian Popescu, profesor de filologie, Alexandru Zub, absolvent al Facultăţii de Istorie din Iaşi, Mihai Brudiu, tot de la Iaşi şi încă vreo doi...

   O parte din grup îl serveau pe Mihai Brudiu cu materie primă, adică bulgări de zăpadă, pentru ca aceasta să poată să lucreze la opera lui. După câteva ore de muncă din mâinile lui Brudiu a ieşit o capodoperă rar întâlnită: bustul lui Mihai Eminescu, făcut din zăpadă. Toţi deţinuţii din lagăr se adună în jurul acestei minunăţii. Printre aceştia se numără şi profesorul Alexandru Muscă, care susţinea că „este cea mai reuşită sculptură a bustului lui Eminescu realizată până acum.” (pag. 437)

   Realizarea n-a fost deloc pe placul administraţiei şi nici al tâmpilor gardieni, care au sfărâmat opera şi a sancţionat drastic pe autori şi pe cei care i-au încurajat şi s-au bucurat un moment de imaginea Profetului şi Luceafărului nostru Mihail Eminescu.

   Mărturisitorul Victor Maghear, persecutat şi prigonit de regimul comunist a traversat regimul concentraţionar, respectiv spaţiul carceral, dar şi cel post carceral cu demnitatea unui ascet încercat întru vitregiile pustiei, cu răbdarea unui monah care îşi sprijină scara cugetului pe culmile de azur ale gândirii, cu înălţimea unui mistic în suişul său spiritual, cu curajul unui brav ostaş aflat în solda Patriei dragi, ce poartă în raniţă bastonul de mareşal, cu onoarea unui dascăl ce dă strălucire catedrei de educaţie creştină, cu smerenia şi grandoarea unui sacerdot care îşi adoră Creatorul, precum şi cu venerarea Neamului său legendar, faimos în istorie.

   Cartea sa, cartea noastră de acum este o PROVOCARE-PROMOVARE-ÎNDREPTARE!

    Aleasă preţuire şi recunoştiinţă.