IOSIF VULCAN ȘI TEATRUL TRANSILVĂNEAN + POEZIE

IOSIF VULCAN ȘI TEATRUL TRANSILVĂNEAN

4 Martie, 1903 – Ștefăniță Vodă cel Tânăr.

***

…Ziarele anunțară că eminentul nostru artist d-l Pascaly va aranja cu trupa sa câteva reprezentări la Gherla, pe timpul adunării generale a “Sociațiunii”(Asociatia Transilvăneană). Eu însă(Iosif Vulcan), doream să văd mai multe piese, și astfel dorința mea mă mâna la Arad, unde chiar atunci publicul avea ocazia a se delecta in scena română. Și ce bine că mă dusei la Arad, căci, precum știți, d-l Pascaly neputând merge la Gherla, ași fi fost lipsit de plăcerea de a vedea teatrul român”.

La Arad, Vulcan la vizitat pe Mihail Pascaly cu care a avut conversații pe teme literare si dramaturgie, arta teatrala, etc. Tot acum Vulcan are fericirea al întâlni pe tânărul său debutant, Mihai Eminescu. Vulcan era deci bine informat de soarta teatrului din România, fiind conștient de necesitatea creiării unui repertoriu național.

In timpul șederii sale la București – mărturisea Vulcan – “teatrul fu principalul meu studiu”.

Prin “Teatru”, Vulcan vedea mijlocul cel mai potrivit de educație, de infrățire între naționaliăți, cunoscute fiind istoricele și fără-de-sfarșitele frământări etnice minoritare, mai exact ale ungurimei. Teatrul, spunea Iosif Vulcan, este cea mai mare instituție și școală de educație, pe lângă biserică și școlile de Stat. “…dezvoltă în noi gustul frumosului, gustul bunei cuviințe, reîmprospătarea gloriilor străbune, victoriile și luptele românilor pentru libertate si independență”.

Inițiativa lui Vulcan a avut ulterior un mare răsunet în rândurile intelectualității române din Transilvania. Oameni de artă și literatură s-au atașat ideii sale. De un optimism întradevăr de neegalat, Vulcan pune pe scena Teatrului din Oradea, piesa dramei sale : “Stefaniță Voda cel Tânăr”. Acestea s-au petrecut la data de 4 Martie,1903. Succesul a fost de un mare răsunet. Publicul a cerut repetarea reprezentației și în ziua urmatoare.

Inflăcărat de eveniment, si mai ales de înflăcărarea mulțimii române și maghiare, umanistul poet maghiar Ady nota: “Premiera prieteniei româno-maghiare”, iar în ziua urmatoare (5 martie,1903) la restaurantul “Vulturul Negru”din Oradea, la banchetul organizat in cinstea marelui succes al teatrului românesc, invitați ai artei și literaturii, române și maghiare, au adus elogii autorului dramei, “Stefanita Voda cel Tanar”.

Ady Endre, din partea etniei maghiare a fost cel mai înflăcărat, vorbind despre necesitatea înfrățirii, indiferent de nație. Cu această ocazie, în cuvântul său, Vulcan a rostit istoricele cuvinte: “Deși cultivăm limbi deosebite, sentimentele noastre comune se întâlnesc în templul sfânt al literaturii”.

Bibliografie:

”Iosif Vulcan- L.Drimba”, ”Iosif Vulcan și Familia!- Gh.Petrușan

Revista “Iosif Vulcan”-Australia, iulie/sept.1998 – Ioan Miclău

~*~

DIN VERURILE CELE MAI FRUMOAOSE

A LUI IOSIF VULCAN

***

La revederea Ardealului

de Iosif Vulcan-1880

*

Si iar te văd Ardealule,

Tu cuib încununat,

Și farmecele tale

Mă-ncântă minunat.

Moment de revedere,

Ești dulce și ceresc,

În tine grija piere

Și parcă-ntineresc.

Grăbit-am ieri la tine,

Pământ încântător,

Precum drumarul vine

Setos la vr-un izvor.

Motivul ce să-nspire,

Curaj la scop zeesc,

Izvorul de-ntărire,

La tine le găsesc.

Și sufletul meu zboară,

Sub cerul tău senin,

Și-n trecere ușoară;

Vai, munți se duc și vin.

Ce plaiuri de plăcere,

Îmi pare că visai;

Sunt beat, n-am ce mai cere,

Căci parcă sunt în rai.

Visez!...și prin tăcere,

Deodată sună-n cor,

Fantastic și-n mistere,

Un murmur lin, sonor.

Ascult!.. și-atunci îmi pare,

Și mai frumos, mai lin,

Ce este?...O cântare?

O șoaptă sau suspin?

Și cântecul vibrează,

Cum sună coarda-n vânt,

Cum licăre o rază,

Ca fluierul plângând.

Și-apoi zăresc o zână,

Ce ține-n mâna sa,

O harfă eolină,

Cântând făr-a-nceta.

Dar cântul tot se mută…

Acuși s-aude sus,

Și zâna mult plăcută,

Îmi strigă-n ton pătruns:

“Cum vârful ăstui munte,

Se-nalță falnic, drept,

Așa cu-nalta frunte,

Să dai cu toate piept!

Și zâna se coboară,

Se scaldă prin pârâu,

Și vocea-i mult sonoră,

Îngână argintiu;

Și cum pârâul strică,

Opreala-n calea ei,

Pășește fără frică,

Și-nfruntă pe mișei!

Dar zâna mea se pierde,

Și n-aud glasul său…,

Atunci din codru verde,

Un freamăt geme greu;

Apoi un vuiet moale,

Un plânset, un susur,

Apucă să se scoale,

Lin, tainic, împrejur;

Și totul cântă, spune,

Precum în munți afund,

Și-n scumpa ta națiune,

Tezauri mulți se-ascund;

Dar scoateți-i la soare,

Să-i poată toți vedea,

Și lumea hulitoare,

Se va-nchina la ea”.

Și stanca se clătină

Imi zice: Fiți cu noi,

Copacii vechi mă-nvită,

Să-nfrâng orice nevoi!

Și-n pieptul meu răsare,

Dorința de lucrat,

Dar Doamne ce schimbare!

Căci cerul s-a-norat!

Și fulgeră, trăznește,

Că-i vijelie grea;

Prin trăznet se ivește,

Pe ceruri zâna mea…!

Dar iată că deodată,

Tot cerul s-a deschis,

Și vremea cea turbată,

Dispare ca și-un vis.

Și sus pe bolta lată,

A cerului senin,

Sta zâna minunată,

Privind cu farmec plin.

In mâna dreaptă ține,

Stindardul tricolor,

Și văd sub el cum vine,

Un mândru viitor!”

~*~

O SEARĂ LA RĂȘINARI

(Publicata in Revista “Familia”nr.88,

in 1888)

Unde sunt? să-mi spuneți mie,

Căci eu, frate, zău nu știu!

Într-un rai de bucurie,

Am ajuns doar încă viu?

Nu-s în rai că nici el n-are,

Să-mi dea astfel de comori;

Sunt în loc mai de-ncântare,

Intre frați și dragi surori!

Trageți hora românească,

Veselia s trăiască !

Pân-avem noi în națiune,

Fiice brave și fii buni,

Steaua nu ne-a mai apune,

Vom fi vrednici de străbuni,

Numai dânșii să se-nspire

De cerescul sentiment,

Să lucreze-n înfrățire,

Pentru scopul nalt și sfânt.

Trageți hora românească,

Înfrățirea să trăiască!

Am venit sărac aice,

Și bogat am să pornesc,

Căci de-acuma văd ferice,

Viitorul românesc.

Eu pornesc, dar vai, cu jale,

Las acest loc desfătat,

Unde inimi amicale,

Dulci iluzii mi-au creat!

Trageți hora românească,

Înfrățirea să trăiască!

~*~

LA MONUMENTUL LUI IOSIF VULCAN

(Revista “Iosif Vulcan”-Australia,

ianuarie/martie,1997-Ioan Miclău)

*

Argintoase haine luna pune zării necuprinse,

Iar al sălciilor umbre peste ape stau întinse,

Numai stelele puzderii atârnând de-al razei fir,

Legănau a lor lucire pe al undelor creț șir…!

Din al Crișului străfunduri turn medieval răsare,

Clătinând zidirea-i veche pe al valului mișcare,

Iar din mijlocul acestei zugraviri d-etern Crișan,

Peste turn se-nalță umbra bardului Iosif Vulcan,

El e strămoșescul geniu, laur dat posterității,

Însemnând pe malul verde locul sfânt Romanității;

De pe soclu-i Monumentul viu privirea și-o ridică,

Iar pe arbori frunze tineri cresc când cele galbeni pică!

Astfel generații tineri nasc în româneasca glie,

Urmând flacăra luminii lui Vulcan, ca o făclie,

Cuprinzând cu-a lor simțire, munte, ape, șes și deal,

Crescând veșnic a lor dulce rădăcină în Ardeal,

Prin cununi de raze albe privind fruntea-i gânditoare,

Imi părea că văd-nainte-mi Nația nemuritoare,

A ei doruri și suspine într-un suflet adunate,

Ce-mpietriră-n veșnicie ca simbol istoric date!

Crișul e muzeu de taine sub altar de cer și stele,

Eu privind pluteam cu gândul pe sub bolta Țării mele;

Ce ferice-mi fu viața, când pe malul din cea parte,

Îl văzu-i pe Eminescu, valul numai ce-i desparte!

Ah, ce urieși ni-s moșii, mândrii suntem de strămoși,

Nu mă-nclin și nici port teama cât or fi de colțuroși

Cei ce jinduiesc la Crișuri, ori l-a Lotusului floare,

Căcio Istoria e tunet, fulger lung peste popoare.

(Restituiri -2019.)

~*~

IOAN MICLAU GEPIANU