Un experiment social uitat: centrele
agroindustriale
Ca o componentă a proiectului de țară, rămas în istorie sub numele de „societate
socialistă multilateral dezvoltată”, centrele agroindustriale au marcat o
secvență a eforturilor de emancipare națională și socială a României, care și-a
imaginat, cu naivitate, că după retragerea trupelor sovietice de ocupație, ar
fi sosit momentul să se proiecteze un nou început de dezvoltare națională,
adică fără obediență față de tradiționalele Imperii vecine (Imperiul Țarist,
Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman), care și-au disputat, timp de secole, ambiții
de dominare și de anexiune a teritoriilor românești. În acest context a luat
naștere ideea de „dezvoltare multilaterală” focalizată pe un raționament foarte
simplu: anume, dacă individul are trebuințe multilaterale, atunci este normal
să se creeze o economie multilaterală, care să acopere toate aceste trebuințe
din producție proprie.
Seducătoare în egală măsură pentru „oamenii muncii”, cât și pentru cei
aflați la putere, această opțiune a fost agreată și de urmașii fostului Imperiu
țarist, în ipostaza sovietică de atunci, față de care România a rămas sub
ocupație ideologică, dar obligată să dezvolte „industria grea, cu pivotul său
industria constructoare de mașini”. După ce „Programul de dezvoltare multilaterală” a devenit Document normativ
pentru întregul spațiu social românesc, sistemul de învățământ a fost instituit
ca instrument al dezvoltării naționale, context în care oferta educativă a fost
calibrată în funcție de nevoile de dezvoltare ale fiecărei zone (regiune, oraș,
comună, sat) în scopul „repartizării
judicioase în profil teritorial a forțelor și relațiilor de producție”, adică
în zonele agricole au luat ființă licee agricole, în zonele păduroase, licee
silvice, în zonele industriale licee industriale ș.a.m.d. Profesionalizarea liceelor,
în corelație cu școlile profesionale, avea rolul de a asigura accesul gratuit
al tuturor educabililor la școală, cheltuielile de școlarizare fiind asigurate
de Guvernul de atunci în aria Directivei politehnizării
întregului sistem de învățământ… Se înțelege că această „reformare” presupunea
și o masivă construire a spațiilor corespunzătoare de învățământ, a laboratoarelor
și a atelierelor pentru practică profesională, a fondului de carte de
specialitate, a loturilor semincere pentru legumicultură, a unităților de
cercetare științifică în toate domeniile de activitate etc. Toate acestea s-au
realizat prin eforturi financiare proprii, dar și prin contractarea unor
importante datorii externe care urmau a
fi returnate prin valorificarea producției viitoarelor unități de producție.
Loturile de pământ, valorificate centralizat prin întreprinderi agricole de stat (IAS) și prin cooperative agricole de producție (CAP) au asigurat o bună parte
din amortizarea investițiilor necesare mecanizării lucrărilor agricole, precum
și chimizării întregii agriculturii, adică și pomiculturii și viticulturii
(ierbicide, fungicide etc.). Totuși, decalajele dintre mediul rural și cel
urban nu se micșorau, ci dimpotrivă: prin plecarea la oraș a multor rezidenți
din rural, depopularea satelor a înregistrat un recul îngrijorător pentru
autoritățile din acel timp, deci a tuturor celor care gestionau acest proces.
Deoarece unele sate au rămas aproape pustii, s-a luat măsura de compactare a
satelor în comune de centru față de care, administrativ, să graviteze satele
care nu mai aveau resurse să se administreze. Pe acest cadru organizatoric a
apărut schița centrelor agroindustriale în care populația, calificată în profil
local și zonal, să asigure resursa umană necesară pentru valorificarea
resurselor naturale existente, astfel evitându-se două riscuri: a) migrația
populației dintr‑o zonă în alta, proces care nu ar fi putut contribui la
încetarea depopulării localităților: b) creșterea prețurilor produselor finite
datorită cheltuielilor cu transportul de materii prime de la producător la
unitățile de prelucrare (de exemplu: fabricile de conserve de legume s-au
construit în proximitatea unităților de producție de stat sau cooperatiste).
Prin construirea unei rețele vaste de irigații și îmbunătățiri funciare s-au
creat locuri de muncă salariate care au
avut, și ele, efecte pozitive asupra calității vieții, marcând o consistentă ridicare
a nivelului de trai din zonele rurale și o relativă stabilitate a populației/forțelor
de producție. În zonele monoindustriale, de exemplu în zonele miniere, unde cu
precădere erau salarizați doar bărbații, au fost înființate fabrici de textile,
pentru asigurarea oportunităților de job și pentru populația feminină, asigurându-se astfel condiții mai
bune pentru stabilitatea familiei și pentru
creșterea copiilor în afara unor
privațiuni majore sub raport financiar.
Sociologic, așa au stat lucrurile, iar lichidarea tuturor acestor modeste facilități
de către noile autorități postdecembriste readuce preocupările legate de
soluțiile posibile de reducere a decalajelor dintre rural și urban, la punctul
zero. Noile generații au posibilitatea de a promova noi soluții, deoarece
uimirea lor pentru faptul că… au descoperit pungi
de sărăcie, hărți ale rămânerii în urmă, comparații cu diverse țări din
Europa și din alte continente , culpabilizarea generațiilor care au trăit în
perioada comunistă nu are niciun fel de valoare. „Clasa muncitoare și țărănimea muncitoare” care au
condus societatea în acele vremuri nu au putut nici imagina ceva mai bun, nici
nu au putut să atingă alte performanțe economice. A nega, însă, tot ce s-a
făcut atunci nu este nici moral și nici adevărat.
Acum, nu mai există interdicțiile care, pe bună dreptate, sunt reproșate
socialismului de tip bolșevic; eu, ca „generație a ghiocelului”, aștept noul
proiect de țară și soluții efective din partea tinerei generații, pentru
rezolvarea decalajelor dintre urban și rural… Dar soluții practice, nu lamentări
despre trecut!
Să privim înainte, împreună! Deoarece după trei decenii de la schimbarea de
paradigmă ideologică din Decembrie 1989, „Marile Prefaceri” promise de noii
titulari ai Puterii postdecembriste au prefăcut o Românie aflată în curs de
dezvoltare într-o țară ocupată de multinaționale, care începe să conștientizeze
că a fost aruncată într-o subdezvoltare strategică… Resursele naționale,
valorificate cu o industrie în curs de afirmare, au început a fi valorificate
cu tehnologii moderne, de import, dar profiturile nu mai rămân în țară, iar
hemoragia de resurse financiare adâncește mai mult tradiționala asimetrie
dintre calitatea vieții din mediul rural față de calitatea vieții din mediul
urban. În acest context, diferența dintre sat și oraș se mărește, orășenii și
locuitorii satelor fiind, în prezent, dependenți de produse de import; chiar și
de hrana cea de toate zilele!
Tânăra generație de analiști de toate calibrele științifice și toate
orientările ideologice se-ntrec în studii centrate pe definirea amplitudinii și
a profunzimii „pungilor de sărăcie” identificate cu aportul financiar al
proiectelor finanțate de Banca Mondială, expertă în alcătuirea unor hărți ale
sărăciei, cu desăvârșire inutile, deoarece noi cunoaștem foarte bine problemele
– de soluții ducem lipsă…
În generația care a trăit bucuria adevărată a electrificării satelor, prin
valorificarea bazinelor hidrografice ale țării de către foștii țărani deveniți
muncitori de profil, precum și bucuria industrializării și chimizării
agriculturii prin investiții autohtone în formarea unei „baze tehnico-materiale
naționale”, am participat atât ca elev, ca student, dar și ca „repartizat în
producție” la un experiment social focalizat pe „reducerea diferențelor dintre
oraș și sat” pe baza unui proiect denumit
formarea unor „centre agroindustriale”. Ca insider, deci, depun mărturie asupra a ceea ce tocmai cei care
aveau toată legitimitatea deciziilor în acel timp refuză, acum, să-și mai aducă
aminte, deoarece au devenit antreprenori
capitaliști sau politicieni cu
acoperire (demagogică) europeană,
specializați în îndatorarea externă a României…
Lăsând la coșul de gunoi al istoriei acest cabotinism pe care generația mea
l-a mai văzut, consider că este moral din partea mea să prezint, foarte pe
scurt, proiectul abandonat al centrelor agroindustriale, dincolo de toate
conotațiile sale ideologice majore.
Așadar, dacă industrializarea României
a scos din sărăcia tradițională o cohortă importantă de populație care s-a
emancipat financiar de dependența față de producția agricolă, devenind orășeni
la prima generație, diferența calității vieții acestui segment de „oameni ai
muncii ”, în raport cu „oamenii muncii de la sate”, s-a adâncit tot mai mult,
în condițiile în care industrializarea s-a făcut nu numai cu împrumuturi
externe, ci și prin aportul valorificării producției agricole. Era, deci, și o
problemă de minimă moralitate, nu doar de „etică și echitate” să se exploreze
soluții pentru reducerea treptată a decalajelor dintre urban și rural.
În acest context s-a promovat ideea „transformării muncii din agricultură
într-o variantă a muncii industriale”, lucrările agricole fiind mecanizate,
ceea ce a redus aportul muncii manuale, dar a și creat posibilitatea
salarizării muncii din agricultură, iar chimizarea a contribuit la apariția
unor noi locuri de muncă, salariate, fapt probat și de sectoarele zootehnice, de
fabrici de valorificare a laptelui, a apariției unor combinate de îngrășare și
valorificare a cărnii de porc, a saivanelor pentru ovine, a unor unități
similare pentru bovine ș.a.m.d., cu locuri de muncă salariate. Fabricile de
conserve au creat, de asemenea, locuri de muncă salariate și posibilități de
generare a unei noi a calității vieții.
Pe aceste coordonate, producția tuturor tipodimensiunilor de mașini
agricole și utilizarea acestora pentru creșterea randamentelor producției agricole au creat o complementaritate
pragmatică între producția industrială și cea din agricultură, cu efecte
benefice asupra puterii de acoperire, din producție internă, a necesarului de
produse agricole, dar și a necesarului de inventar agricol mecanizat din
producție internă, adică prin investiții pe unitatea financiară națională (lei),
nu pe valută , adică prin evitarea riscului de a crea o gravă dependență față
de finanțarea externă centrată pe obținerea de profit, nu pe asistarea financiară
a nevoilor noastre naționale. Pe scurt, aceasta a fost ipoteza pe care s-a
construit ideea, cu practica aferentă, care a stat la baza centrelor
agroindustriale care au contribuit, și ele, în felul lor, la performanța
lichidării datoriei externe, ca prioritate absolută la scară națională (nu mai
discutăm efectele catastrofale dintre anii 1980 și 1989, când calitatea vieții
s-a prăbușit, austeritatea aceea având ca motivație „plata datoriei externe!”,
care a și fost lichidată, pe 12 aprilie 1989).
Ca efecte secundare ale „dezvoltării multilaterale”, subliniem depopularea satelor în care, în multe
regiuni, mai trăiau numai câteva
persoane cu o medie foarte ridicată de vârstă; dispariția biologică a
persoanelor vârstnice, în multe sate, a generat imposibilitatea de menținere a
unor structuri administrative, iar soluția
compactării administrațiilor sătești în centre de comune s-a dovedit a
fi foarte puțin populară, nu numai printre localnici, ci și la nivelul
actorilor decizionali din Guvernul de atunci. Deoarece situația aceasta era
privită ca un faliment de adversarii regimului din acel timp, a fost promovată
ideea „sistematizării satelor” prin crearea condițiilor de viață de la oraș:
construirea de blocuri, nu doar pentru medici, profesori, ingineri și
administrația locală, ci și pentru locuitorii satelor, regrupate în noul areal
al Centrelor agroindustriale. Demolarea caselor pentru mutarea populației în
condiții de bloc a stârnit nu doare nemulțumire, ci chiar și disperare,
exploatată propagandistic de propaganda occidentală focalizată, de obicei, pe
interpretarea și a industrializării ca o imensă „greșeală”, propagandă care eticheta
chiar și plata datoriei externe ca pe o decizie iresponsabilă a unui „dement”,
calificativ cu care era gratulat Președintele de atunci al țării; demonizarea,
fără excepție, a tuturor preocupărilor de modernizare a țării a contribuit și
la implicarea fără prea multă „tragere de inimă” în coerența funcțională a
acestor centre agroindustriale, deși construirea lor a funcționat până în 1989,
fiind abandonată imediat după căderea regimului comunist.
După ce primul prim-ministru postdecembrist, inginerul Petre Roman, a
precizat că „industria noastră este un morman de fiare vechi”, toate fabricile
de mașini agricole din țara noastră, chiar și fabrica de tractoare, au încetat
să mai furnizeze tehnică agricolă, aceste fabrici au fost lichidate… s-au
dezmembrat loturile de producție, au fost lichidate întreprinderile de creștere
a puilor, a porcilor, întreprinderile de conserve ș.a.m.d., iar lucrătorii de
acolo, rămași șomeri, au luat calea străinătății în căutarea de locuri de muncă
pentru a-și întreține familiile.
Industria a urmat aceeași cale a lichidării în favoarea unor străini care
au capturat rapid resursele românești, și pe cele agricole, și pe cele
neagricole, iar proiectul centrelor
agroindustriale a fost cu desăvârșire abandonat, ca simbol al „dictaturii”…
Faptul că acum (2019) am devenit total dependenți de importul produselor
agroindustriale nu se mai poate discuta în raport cu exportul produselor
agroindustriale pe care îl făcea România
(ante 1989) și prin aportul
centrelor agroindustriale, din motive de…. „corectitudine politică”!
În concluzie, Centrele agroindustriale urmau să constituie suportul
economico-financiar pentru diminuarea
diferențelor calității muncii și calității vieții dintre sat și oraș, iar
cercetarea sociologică să funcționeze ca un seismograf al evaluării realizării
secvențelor procedurale de realizare, treptată, a proiectului de reducere a
decalajelor dintre urban și rural, printr-o urbanizare organică, proiectată ca
o emergență a realităților autohtone, nu prin copierea mecanică a unor
modele străine de mentalul nostru colectiv.
Dincolo de toate conotațiile și suspiciunile aferente, putem reflecta
asupra statutului sociologei ca aliat natural al transformărilor aflate în curs
și al valorificării potențialului său de consiliere calificată a actorilor
decizionali aflați în intervalul de autoritate al lideranței. Acest statut se
cuvine a nu fi asimilat orientărilor ideologice trecute sau prezente.
Celor care, după lectura prezentelor rânduri, se vor repezi să mă
eticheteze, ca „nostalgic”, deoarece invoc o experiență patronată (și) de
fostul Centru de cercetare a problemelor tineretului, le răspund anticipat: eu
am fost educat să mă implic în explorarea teoretică a soluțiilor la problemele
reale. Sunt convins că generația noastră nu a putut să formuleze și să promoveze
soluțiile cele mai bune, dar a evitat, cu certitudine, ispita de a îngroșa
corul păguboșilor care ne predispuneau la depresii prin frecventa trimitere la
frustrările prezentului, ca profeții apocaliptice pentru un viitor mai dificil,
sport pe care-l practică majoritatea „analiștilor” de azi , din țară și din
străinătate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu