consemnări, poezii, eseuri:
Scriitorul zilei: Ștefan Ioanid, n. 18
aprilie 19...
Scriitorul zilei: Ștefan Ioanid
Poezia zilei: Ion
Murgeanu
Publicat de Ion Lazu la
09:31
S-a născut
la Braşov. A debutat cu poezii în revista Astra, 1966. A absolvit Filosofia la
Bucureşti. A fost o vreme profesor, apoi ziarist şi în urmă redactor la
Curierul românesc, împreună cu poeţii Gh. Istrate şi Ion Murgeanu.
Un
comentariu preluat de pe blogul poetului Ion Murgeanu: absentul.blog.com
„Unul din
cei mai tulburători poeţi pe care i-am gustat în ultima jumătate de veac când
glorii s-au desfăcut cu Nichita Stănescu, orgolii cu Cezar Ivănescu,
redempţiunea cu Daniel Turcea, teribila forţă a Angelei Marinescu; iar acest
poet vine dintr-o extraordinară discreţie – acest Ioanid, acest „Bietul
Ioanide” al liricii noastre, puternic şi sigur pe sine, şi orgolios când în
Scriptorium îşi dictează Metafizica Sieşi”.
Nu mai ştiu
exact când am scris aceste rânduri despre Ştefan Ioanid, dar în mod sigur, după
apariţia „Prolegomenelor morţii (Jurnal cu Anselmus)”, în 1998, când lucram în
aceeaşi redacţie, la Bucureşti, şi am făcut pentru poezia lui o adevărată
pasiune, iar pentru om un fel de „coupe de foudre”, ceva cum văzusem doar la
Nichita Stănescu, atunci când, îmi închipui, că ne lua la rând, să se
îndrăgostească de fiecare, asumându-şi doar sieşi rolul cesaric, de rege şi
domn, sau chiar de imperator (în sensul
roman şi de comandant suprem), al poeziei momentului. Cu noi însă n-a fost aşa;
o caldă fraternitate, dintr-un confort sufletesc al imposibilei trădări, chiar atunci
când ignobila libertate prea des clamată din exterior, pre mulţi îi trăda, ori
îi gâlcevea, dintr-o interioritate abandonată „beţiei de cuvinte”. Ştefan
Ioanid, berbecele „lânii de aur” (n. 18 aprilie 1949 în Braşov – m.4 noiembrie
2009 în Bucureşti), tipărise până atunci alte trei cărţi, după absolvirea
Facultăţii de filozofie din Bucureşti, şi debutul său la revista Astra ( 1966),
cea de la Braşov, fireşte. Cele trei cărţi, rostind, încă din titluri, o artă
poetică total descâlcită de poncifele vremii: „Cuvântul unic” , Editura
Albatros, 1976; „Mersul pe ape”, Editura Albatros, 1980; „Al doilea vis din
pădurea de cedri”, Editura Cartea Românească, 1986, afirmau un poet venind de
departe, relevat de o epifanie scurtcircuitată într-o biografie aproape comună,
de nu ar fi fost şi boema, mama răniţilor, a poeţilor dintotdeauna, chiar dacă
ea însăşi cauzatoare de boală. „Prolegomenele morţii”, Editura Cartea
Românească, 1998, veni ca un dictat al Destinului deci. Între multe altele,
mult mai tânărul nostru prieten, îmi vorbise despre o călătorie în China, şi
poate glumisem: „Nu cred că pe Anselmus l-ai adus de acolo?!” Dar hotărât, i-am
spus amical, nu că dezavuam prea speciosul titlu al noii sale cărţi,
„Prolegomenele morţii” , doar că ar fi fost de-ajuns numai „Jurnal cu
Anselmus”. În noua sa carte, apărută la Editura Paideia (altundeva nici nu s-ar
fi putut!), mi se re-dă satisfacţia titlului cel mai potrivit: Jurnal cu
Anselmus, însoţit şi de o Interfaţă: „ În anul 1996, o maladie stranie a
artrizilor seara, care m-a ţintuit şase luni la pat, timp în care nu am dormit
aproape deloc, şi în care am citit mai toate cărţile pe care nu le citisem
niciodată până la capăt, am făcut o călătorie cu Anselmus ( născut la 1033, în
Aosta. A intrat în ordinul benedictin, devenind arhiepiscop de Canterbury în
1093. Ulterior, cei mai mulţi ani şi i-a petrecut în exil. A interpretat
mântuirea în termenii umilinţei pe care o datorăm măreţiei insultate a lui
Dumnezeu). Din acea călătorie s-a născut cartea Prolegomenele morţii, publicată
la editura Cartea românească în 1998. În anul 2005 am luat de la capăt acea
călătorie, mai mult dintr-o evidentă stare de prostraţie şi inchietudine,
nicidecum dintr-o exaltare mistică, stare care mi-a fost întotdeauna străină,
făcând cu totul alte opţiuni în infinitatea confuză a alternativelor posibile,
crezând că istoria se va schimba…Nu s-a schimbat. L-am ucis încă o dată pe
Anselmus…”
Am transcris întreg acest text, atât de
ştefanioanidian, ca pe-o unică, şi atât de rară fişă de istorie literară.
Poetului, care aruncă în treacăt, cu-n fel de insolenţă virilă, o umbră
„confuză” pe stările de exaltare mistică, dumnezeul măreţiei insultată de
oameni i-a dăruit, în răstimp, o relativ-longevivă suferinţă, pentru a-şi
releva darul şi harul, a-şi scrie deci poezia, în aceeaşi stare, pe care
misticii o consideră starea de graţie, cea mai propice rugăciunii: suferinţa de
pe cruce a Mâtuitorului…Faptul că Ştefan Ioanid se fereşte de aura „poetului
mistic”, atât de jucată, mai ales în ultima vreme, de cohortele de
versificatori ce insultă-n scamatorii ieftine măreţia lui Dumnezeu, nu înseamnă
că-l şi absolvă de ea. Ştefan Ioanid rămâne
în literatura română dintotdeauna, un poet mistic integral, şi conţinut
cu bună ştiinţă, în aura misticii dialectice a arhiepiscopului de Canterbury,
Anselmus. Numai că stările misticii sale nu sunt convulsive, căci redempţinea
ce se produce în actul poieticii, e un dar făcut dinainte: o abandonare de sine
în transmisia unor stări de maximă tensiune: „De la un timp/ nu mai ştiam nimic
/ despre oameni Anselmus/ toţi semănau cu pata/ aceea umedă/ şi rece// a
viitorului” – maxima maximorum…
Jurnalul lui
Anselmus începe cu data de 1 ianuarie 2005 şi sfârşeşte cu data de 18 aprilie
2006, când poetul împlinea exact vârsta de 57 de ani (peste 4 ani avea să
moară): „Astăzi dimineaţă la ora patru/ l-am ucis pe Anselmus// în timp ce
visa// – Ce visa oare Anselmus / în timp ce murea?” Ultimele texte ale
volumului de poezii al lui Ştefan Ioanid se referă exclusiv la Anselmus (
1033-1109) fiind localizate şi datate Canterbury, în anul morţii „părintelui
scolasticii”, şi atribuite zilei de 18 aprilie…sau poate că aceasta să fi fost
ziua reală a morţii lui Anselmus?! 18 aprilie, ora 4: „Ultimele cuvinte/ din
jurnalul lui Anselmus/ citându-l pe Eckhart: //Nu trebuie/ să vă fie frică de
moarte// nu se duce în Iad/ decât acea parte a omului/ care nu vrea să moară”.
În 18 aprilie, ora 21, epica subtilei construcţii e abandonată biografului
contemporan, şi regăsim, integral, vocea lui Anselmus, translată poetului
nostru, cu o epistolie trimisă din propriul Scriptorium Maestrului său: „Ca în
fiecare zi/ şi astăzi a venit seara/ Anselmus// pe picioarele ei/ de cârtiţă
veche// afară ploua torenţial/ peste tot omul// m-am dus în Scriptorium/ mă
uitam în oglindă// la toate animalele/ acelea de dincolo/ şi nu vedeam nimic//
se duseseră toate/ în acea cauză finală/ din care omul/ nu a înţeles niciodată/
mare lucru”
Dintre toţi
oamenii poetul a înţeles totuşi câte ceva. 9 decembrie 2005: „Ştiu Anselmus: de
la un timp/ am început să mă repet am vrut/ să reconstitui în cuvinte/ Arta
fugii Tocata şi Fuga în Re Minor / de Bach din Biserica Neagră/ nu a ieşit mai
nimic/ doar pustiul şi frigul// sunt cuvintele mai puţine ca fiinţa?”/ s.mea/ O
întrebare tulburătoare cât un tratat de ontologie încă nescris. Şi ce
potrivire: Bacovia cânta la vioară în utopia de-a fi atins pe strunele
plânsului ei total melodia versului eminescian…E şi ceva de Bacovia uneori în
versul „scolasticei” lui Ştefan Ioanid: 25 decembrie 2005: „Ca orice om/ care a
uitat când s-a născut/ şi nu ştie când va muri/ am început să cred/ că toate
cărţile din bibliotecă le-am scris eu” Dar unele consemnări strict biografice –
amintesc de un altfel de Bacovia ( un Bacovia mai îndelung stilizat): 11 martie
2006: „Astăzi am cumpărat primele frezii/ anul trecut pe vremea aceasta/
cumpăram lucruri mai mari// creşteau singure în zăpada letală” iar pe
contrapagină – ceva apropiat prin reflexie de Kavafis: 13 martie 2006: „Epoca
miceniană abia se sfârşise/ începea barbaria/ peste munţi treceau// tot mai
multe metale// domnul Stănici paznicul / genetic al domeniilor/ noastre
monastice// nu mai înţelegea aproape nimic”
Trebuie să
ai curajul nu să-l citeşti, ci să-l interpretezi „la orgă” pe Ştefan Ioanid,
ascultându-i vocile interioare, urcând dintr-un adânc peremptoriu, stând o
clipă în aerul rarefiat, ca nişte fine halouri, ca îndată să se prăpăstuiască
spre alte adâncuri…
Ion Murgeanu
Opera:
Cuvântul tainic, 1976; Mersul pe ape, 1980; Al doilea vis în pădurea de cedri,
1986; Prolegomenele morţii, 1998; Jurnal cu Anselmus, 2005; Subteranele
Fundaţiei, 2008
Citeşte mai
mult: http://carleadan.wordpress.com/2009/11/04/a-murit-stefan-ioanid/#1
www.napocanews.ro/.../in-memoriam-stefan-ioanid-1949-2009.html
www.absentul.blog.com
***
M-am văzut
cu Ştefan Ioanid de câteva ori, poate la redacţia revistei Curierul românesc
unde lucra şi în mod sigur la Muzeul Bacovia, însoţit de poetul Ion Murgeanu.
N-am schimbat decât două trei propoziţii, însă în mod ciudat: nu ca nişte
străini, ci precum nişte vechi prieteni, care nu strică vorbele în vânt... Mai
multe priviri, curat omeneşti, de o sinceritate totală. Tăcut, modest, profund
uman. Total abstras de la cele lumeşti. Rar mi-a fost dat să văd pe cineva care
nu face defel caz de propria persoană. Străin de ideea de a se impune, de a
câştiga un loc în faţă, în atenţia celorlalţi. Viaţa i se va fi părut un
miracol, deci nu făcea decât să o absoarbă prin toţi porii, fascinat. Un matur
cu gravitatea copilului, totală, nejucată. Mi-a dat cu dedicaţie cartea care îi
apăruse de curând: Prolegomenele morţii. Poate îi voi fi dat şi eu una, dacă am
avut la mine, ceea ce nu prea obişnuiesc. După omagierea lui Bacovia, am propus
un drum în grup la Bellu, la mormântul lui Mircea Ciobanu. Ştiam că scoseseră
împreună două sau trei cărţi de poezie... Aceste mişcări au avut darul să
iniţieze o relaţie prietenească a
subsemnatului cu poetul Ion Murgeanu; nu şi cu Ştefan Ioanid, care îşi trimitea
spre semenii săi doar poeziaVestea bolii şi a morţii poetului mi s-a părut de o
cruzime atroce, fără noimă. Rămân cuvintele poetului: „Nu trebuie să vă fie
frică de moarte! / Nu se duce în Iad / decât acea parte a omului / care nu vrea
să moară ".
Poezia zilei Ștefan Ioanid:
Mâna Lui
CÂT DE MĂREŢ E DUMNEZEU
VĂD MAREA CU TALAZURI GRELE
MĂ-NALŢ PE MUNŢII DE BAZALT
ŞI-MI ZBOARĂ GÂNDUL PRINTRE STELE
TOT MAI ÎNALT…
CE ÎMPĂRAT ÎŞI DUCE-OŞTIREA
SPRE UN GIGANTIC APOGEU?
ACEL CE-A PUS ÎN GOLURI FIREA,
ACEL CE-A SCRIS ORICUI MENIREA
MAI MULT DECÂT NEMĂRGINIREA
E TATĂL MEU!..
LA TRONUL ALB SE STRÂNG SFIELNIC
VOIVOZI DE FOC ÎN EMPIREU
ŞI HERUVIMII VIN CUCERNIC
SLĂVIND ETERNUL VISTIERNIC
ŞI-ACEST STĂPÂN ATOTPUTERNIC
E TATĂL MEU!
*
Poezia zilei: Ion Murgeanu
RUGĂCIUNE
Doamne, ai grijă de Ştefan.
Este deosebit.
Deschide-i Porţile Împărăţiei lin.
Şi dacă nu va fi de-ajuns cât a
suferit.
Ia de la mine şi umple paharul de
lacrimi.
Amin.
Ion MURGEANU
*
Alţi scriitori:
Florin Gabrea, n. 1943
Marius Tupan, n. 1945
Marin Sârbulescu, m. 1971
http://ilazu.blogspot.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu