Sfaturi soţilor creştini
Sf.Ioan Gura de Aur
Spuneţi
tinerei voastre soţii cu glasul cel mai gingaş din lume: „Te-am luat, scumpă
copilă, ca tovarăşă a vieţii mele, te-am chemat să împărţi cu mine sarcinile
cele mai cinstitoare şi mai trebuitoare, naşterea de copii, îndrumarea unei
case. Ce-ţi voi cere, aşadar?”
Inainte de
a-i spune, vorbeşte-i de dragostea ta, căci nimic nu sensibilizează mai mult pe
cei care ascultă, în a primi ceea ce li se spune, decât să ştie că totul îi
este insuflat de o dragostea arzătoare.
Cum îi veţi
arăta asemenea dragoste? îi veţi zice: „Aş fi putut lua alte femei, bogate şi
de rang înalt, nu le-am ales; de tine m-am îndrăgostit, de felul tău de a fi,
de onestitatea ta, de blajinătatea ta, de cumpătarea ta… Şi de ce? Nu fără
cumpănire şi fără temei, ci fiindcă ştiu că bogăţia nu-i un bine în sine. Am
lasat-o, aşadar, şi am venit spre tine, al cărei suflet plin de virtute nu-l
dau pe tot aurul lumii. O tânără înţeleaptă şi cu inimă aleasă,
îndeletnicindu-se cu pietatea, face cât toate comorile pământului. De aceea
te-am ales, te iubesc şi ţin la tine mai mult ca la viaţa mea.
Vieţuirea de
aici, de pe pământ, nimic nu este cuprinsul rugăciunilor, cererilor şi al
tuturor eforturilor mele este ca să merităm să petrecem în aşa fel încât în
viaţa viitoare să putem fi împreună, fără să mai avem a ne mai teme de ceva.
Vremea de
acum e scurtă – şi moartea-i va pune sfârşit, – de vom merita s-o străbatem
fiind plăcuţi lui Dumnezeu, vom fi în veşnicie cu Hristos, şi noi unul cu
altul, într-o desăvârşită fericire.
Aşez
dragostea ta mai presus de toate şi nimic nu mi-ar fi mai împovărător şi mai
asupritor decât a fi în vreo împotrivire cu tine, vreodată. De ar fi să pierd
totul, să ajung cel mai sărac dintre oameni, să am de înfruntat cele mai grele
primejdii, să sufăr orice, totul voi putea să-l duc, atâta vreme cât dragostea
mea pentru tine va fi fericită. Venirea copiilor îmi va umple cea mai mare
dintre dorinţe, atâta vreme cât vei avea dragoste pentru mine. Asemenea fie şi
simţirile tale…”
Adaugă apoi
cuvintele apostolului, din care se arată că alcătuirea unei astfel de legături
este după voia lui Dumnezeu: „Ascultaţi ce zice Scriptura: „Va lăsa omul pe
tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa”. Nimic să nu fie pricină de
josnicii. Piară bogăţiile, slăvirile acestei lumi, ceea ce iubesc preţuieşte
mai mult ca toate”.
Cât aur, ce
bogăţii ar putea face atâta plăcere soţiei voastre, ca asemenea vorbe? Şi să nu
vă temeţi că dragostea voastră îi va da trufie – spuneţi-i cu inimă deschisă că
o iubiţi. Femeile stricate, care lasă pe unul şi iau pe altul, vor putea să-şi
facă un laţ din asemenea vorbe, pentru amanţii lor – e şi firesc, – dar o
femeie de bunăcuviinţă, o tânără de bun neam, nu ar putea să se trufească, ci,
mai degrabă, s-ar face mai mlădioasă. Arătaţi-i că vieţuirea cu ea vă este
nepreţuit, că din această pricină vă place mai bine să staţi acasă decât să
ieşiţi în piaţa publică, daţi-i întâietate asupra prietenilor voştri, asupra
copiilor voştri, iar aceştia să fie iubiţi din pricina ei.
De face
binele, lăudaţi-o, admiraţi-o, dacă săvârşeşte vreo nepotrivire, aşa cum se
poate întâmpla oricărei femei tinere, folosiţi sfaturile şi îndemnurile
acoperite. Osândiţi cu putere bogăţia şi luxul, – învăţaţi-o să-şi facă podoabă
din cinste şi din ruşine – şi cu orice prilej, arătaţi-i tot ceea ce poate fi
spre binele ei. Rugaţi-vă împreună, duceţi-vă, fiecare, cum se cuvine, la
biserică; bărbatul să ceară femeii să-i împărtăşească tot ceea ce s-a grăit sau
s-a citit în faţa ei şi femeia, de asemenea, bărbatului.
De sunteţi
săraci, aveţi în faţă pilda sfinţilor, a lui Petru, a lui Pavel, care au fost
mai slăviţi decât toţi regii şi bogaţii. Aflaţi cum şi-au petrecut ei viaţa în
foame şi în sete. Spuneţi nevestei voastre că nimic, în această lume, nu-i de
temut, decât a-L supăra pe Dumnezeu.
Dacă cineva
se căsătoreşte în felul acesta şi cu asemenea gânduri, nu va fi deloc mai
prejos decât călugării – şi starea de căsătorie va fi mai de preţ decât
necăsătoria.
Nu cercetaţi
pe soţia voastră oricum, ci cu bunăvoinţă, cu gingăşie. Acordaţi-i multă
atenţie şi ea nu va mai aştepta curtea altor bărbaţi. Aşezaţi-o mai presus de
orice, din orice punct de vedere, frumuseţe, înţelepciune – şi lăudaţi-o. Veţi
ajunge astfel, ca ea să nu-şi dorească atenţia străinului – ba chiar să
nesocotească pe toată lumea, învăţaţi-o să se teamă de Domnul. Toate celelalte
vor curge ca dintr-un izvor şi casa voastră va fi doldora de bunătăţi…
Să ne
deprindem să fim buni şi blajini cu toată lumea, dar mai ales cu soţiile noastre.
Să ne ferim cu grijă de a cerceta prea de-aproape dacă reproşurile pe care ni
le fac ele, sunt drepte sau nu. Să nu ţinem decât la un lucru: depărtarea
oricărui temei de întristare, aşezarea în casa noastră a unei păci desăvârşite,
ca astfel femeia să închine bărbatului toată grija ei, iar bărbatul să se
destăinuie ei, după alergăturile şi necazurile de afară, ca într-un adăpost, ca
acolo să găsească aproape de ea, mângâierile dorite.
Femeia dacă
a fost bărbatului ca ajutor să-i fie, ca îndemnurile ei să-i îngăduie a face
faţă relelor care-l ameninţă. Dacă ea-i virtuoasă şi blajină, nu numai că va
aduce bărbatului ei mângâierea tovărăşiei ei, ci, în orice împrejurare, îi va
fi de un mare sprijin. Ca un pilot îndemânatic, ea va preface în înseninare, prin
dibăcia înţelepciunii ei, furtunile sufletului – şi înţelepciunea ei va fi
izvor de întărire.
Când soţii
sunt atât de strâns legaţi unul de altul, nimic nu-i va putea mâhni în viaţa
aceasta, nimic nu le va putea surpa fericirea. Acolo unde stăpânesc înţelegerea,
pacea, dragostea, acolo curg toate bunătăţile, soţii sunt la adăpostul oricăror
vrăjmăşii. Ei stau ca înconjuraţi de un zid puternic şi de netrecut şi vor avea
pacea cea după voia lui Dumnezeu.
„Femei, fiţi
supuse bărbaţilor voştri, cum se cuvine, în Domnul…” adică din pricina lui
Dumnezeu. Pe voi -zice apostolul – vă împodobeşte această supunere nu către un
stăpân, ci în supunerea care-şi are singurul temei în fire, în rânduiala cea de
la Dumnezeu. „Bărbaţi, iubiţi-vă femeile voastre şi nu vă porniţi
împotrivă-le!…”
Vedeţi,
aşadar, cum au fost arătate deopotrivă, îndatoririle şi ale unora şi-ale
altora. Se poate întâmpla să te tulburi cu toate că iubeşti. El zice aşadar:
„Nu vă certaţi” – nimic nu-i mai supărător decât certurile dintre bărbat şi
femeie, căci mai supărătoare între toate sunt certurile între cei ce se iubesc.
Este o stare de mare amărăciune a te lupta, ca să zic aşa, cu unul din
mădularele propriei tale fiinţe.
Datoria
bărbaţilor este, aşadar, de a iubi, aceea a nevestelor de a asculta. Dacă
fiecare săvârşeşte ceea ce-i dator, atunci înţelegerea e de piatră. Iubirea
face pe femeie iubitoare, ascultarea face pe bărbat mai blajin. Băgaţi de seamă
că-i după fire, ca unul să iubească şi altul să asculte. Când cel ce îndrumă
iubeşte pe cel ce primeşte îndrumarea, totul este în ordine. Dragostea nu-i
cerută celui ce ascultă aşa cum este celui ce îndrumează – ceea ce i se cere
este ascultarea.
Dacă femeii
îi este dată frumuseţea, iar bărbatului dorinţa, este tocmai ca să înlesnească
apariţia dragostei. Nu fiţi, aşadar, poruncitori pentru că femeia vă este
supusă – şi, voi, femeilor, nu zămisliţi trufie pentru că bărbatul vă iubeşte.
Nici gingăşia bărbatului nu se cade să sucească mintea nevestei, nici supunerea
femeii să nu deştepte trufie în sufletul soţului.
Dumnezeu v-a
hărăzit pe nevasta voastră ca s-o iubiţi din ce în ce mai mult – şi el a făcut
aşa, o, femeie, ca să fii iubită spre a putea purta fără trudă îndatorirea de a
fi supusă. Nu vă înspăimântaţi de această supunere. A fi supusă celui pe care-l
iubeşti, nu-i lucru greu. Iar voi, nu vă temeţi să iubiţi, căci aceea pe care o
iubiţi, vă este supusă, împreună petrecerea nu s-ar fi putut săvârşi altfel,
voi aţi primit de la fire împuternicirea trebuitoare, primiţi, aşadar, legătura
pe care o porunceşte dragostea.
Viaţa
acestei lumi este alcătuită din două loturi: treburile obşteşti şi treburile
casnice. Dumnezeu a făcut două părţi: femeii i-a dat îndrumarea casei,
bărbatului, toate treburile Statului, cele privitoare le negustorie,
judecăţile, treburile militare şi celelalte ranguri obşteşti. Femeia nu poate
mânui arma – ea poate să ţină şi să chivernisească aşa cum se cuvine toate cele
casnice. Ea nu-şi poate da întotdeauna părerea într-o problemă obştească, – ci
numai în cămin, unde, de atâtea ori este mai bună decât bărbatul. Ea nu poate
îndruma cum se cuvine treburile Statului, dar poate creşte, cuviincios, copiii.
Poate vedea preluările servitorilor, le poate supraveghea treaba, dând
bărbatului toată liniştea, despovărându-i de orice grijă dinlăuntru, – poate
avea grija cămării, pregătirea meselor, întreţinerea veşmintelor şi toate
celelalte treburi de care nu se cade a se îndeletnici bărbatul, încă un semn al
înţelepciunii şi-a orânduirii dumnezeieşti este şi acesta că acela care-i în
stare de a face lucrările însemnate, să nu ie poată face pe cele mai mici, în
care se arată neîndemânatic, ca, în felul acesta, femeia să aibă un rost
însemnat.
Dacă
Dumnezeu l-ar fi făcut pe bărbat îndemânatic în toate aspectele vieţii, femeia
ar fi fost marginalizată. Dimpotrivă, dacă ar fi dat îndemânare femeilor la
treburile cele mai însemnate şi mai folositoare, le-ar fi făcut să se
trufească. Cugetând a întemeia pacea şi păstrând fiecăruia locul cuvenit, el a
făcut din viaţa noastră o armonie, dând fiecăruia ce-i este de folos.
Bărbatul
care-şi petrece cea mai mare parte din timp în viaţa publică, este prins de
treburile obştei. Femeia, stând la ea acasă, ca într-o şcoală a înţelepciunii,
reculegându-se în ea însăşi, are putinţa să se dedea rugăciunii, citirilor
pioase şi alte înţelepte îndeletniciri. După cum cei ce sălăşluiesc în pustie,
nu sunt tulburaţi de nimeni, tot asemenea femeia, trăind mereu în cămin, se
poate bucura de o pace fără sfârşit. Ea poate aşadar, să săvârşească, pe
socoteala ei, înţelepciunea.
Poate, când
bărbatul vine tulburat, să-l potolească, să-i aducă liniştea, să-i depărteze
din suflet grijile cele închipuite, cugetele de mânie, şi să-l trimită iarăşi
la treburile lui despovărat de cele rele – ducând cu el cele bune câştigate
acasă. Nimeni nu are o putere mai mare întru a desăvârşi un bărbat şi a-i
mlădia sufletul cum vrea, decât o femeie pioasă şi înţeleaptă. Asemenea, de la
nimeni altul: stăpân, judecător, nu va primi mustrări sau sfaturi cu bunăvoinţă
un bărbat, ca de la femeia lui; va fi pentru el chiar o plăcere să fie mustrat
de ea, din pricina iubirii pe care el o are pentru aceea care-l sfătuieşte. Aş
putea arăta mulţi bărbaţi, aspri şi neprimitori de mustrări, care au fost, în
felul acesta, mult îmbunătăţiţi de soţiile lor.
Femeia, care
împarte cu bărbatul ei şi masa şi patul, care-i mama copiilor lor, care ştie
treburile cele văzute şi cele tainice ale lui şi toate celelalte, care-i este
alături întru toate, care ţine de el ca trupul de cap, dacă-i înţeleaptă şi
ştie cum să se poarte, va veghea mult mai bine şi mai folositor decât oricine
ar fi, asupra tovarăşului vieţii ei. Poftesc pe femei la o asemenea lucrare –
să fie bărbaţilor lor bune sfătuitoare…
Cel ce se
căsătoreşte cu o femei bogată, îşi ia mai degrabă un stăpân decât o soţie. Dacă
femeile, chiar fără prisosinţa avuţiilor, sunt pline de trufie şi înclinate
spre slava cea deşartă, cum vor putea fi suferite de bărbaţii lor, dacă această
prisosinţă e şi mai mare? Câţi bogaţi, care s-au căsătorit cu femei de asemenea
bogate, nu şi-au mărit avuţia, jertfind bucuria de a trăi şi pacea, având a
duce în fiecare zi adevărate bătălii şi trăind în certuri şi neînţelegeri! Şi
câţi săraci căsătoriţi cu femei încă mai sărace decât ei, se bucură de linişte
şi văd soarele cu o privire îmbucurată, în vreme ce bogaţii, împresuraţi de
îmbuibări, îşi doresc adesea moartea, din pricina femeilor lor; şi să fie
despovăraţi de vieţuirea pe care o duc! Ca să se adeverească tuturor că banul
nu slujeşte la nimic, dacă nu slujeşte o cauză bună.
Dar ce să
vorbesc de înţelegere şi de pace? Dar chiar vorbind numai despre avuţie,
adesea-i lucru neînţelept să te căsătoreşti cu o femeie mai bogată ca tine… O
femeie virtuoasă, înţelegătoare, modestă, chiar când e săracă, va şti să scoată
mai mult din sărăcie decât din bogăţie; dimpotrivă, o femeie stricată, fără
frâu, certăreaţă, chiar de va găsi la ea acasă mulţime de comori strânse, le
împrăştie mai degrabă decât vântul praful. Şi pricinuind bărbatului o mulţime
de necazuri, îi aduce şi repede ruinarea. Nu trebuie să căutăm aşadar, bogăţia,
ci o femei vrednică să facă o bună folosire a ceea ce are…
Unul din
temeiurile cele mai mari ale căsătoriei este dorinţa de a fugi de păcat, şi a
da deoparte orice stricăciune.
Orice
căsătorie trebuie făcută pentru a sluji şi cultiva bunele moravuri. Şi va fi
aşa, de vei fi luat o femeie în stare de a aduce în casa ta înţelepciune,
pietate, cumpătare. Frumuseţea trupească, dacă virtutea sufletească nu-i este
tovarăşă, poate ţine în mreje pe bărbat douăzeci-treizeci de zile, mai mult nu;
ea va lăsa să i se vădească stricăciunea şi vraja s-a risipit.
Dar femeia
în care străluceşte frumuseţea sufletului, pe măsură ce vremea trece şi bărbatul
cunoscându-i, treptat, sufletul ales, îi insuflă soţiei lui o dragoste din ce
în ce mai arzătoare şi întăreşte legătura care-i uneşte. Aşa că, duioşia caldă
şi sinceră care dăinuieşte între soţi, alungă orice pricină de alunecare spre
stricăciune.
Bărbatul
care-şi iubeşte soţia, n-are gânduri neruşinate, el preţuieşte necontenit
femeia care-i a lui – şi în felul acesta, prin bunele lor moravuri, aduc
ajutorul lui Dumnezeu asupra casei lor.
Mulţi
părinţi ca să dăruiască fiului lor un dar frumos, o casă luxoasă, o moşie
bogată, fac orice şi pun toate în mişcare. Dar ca sufletul să fie virtuos şi să
fie aplecat spre pietate, aceasta nu o iau în calcul.
Iată ceea ce
răstoarnă lumea: nu avem grijă de copiii noştri, ţinem seama de averea lor şi
le dispreţuim sufletul, îngăduind astfel o purtare care-i curată nebunie. O
avere mare, îndestulată, – dacă acel care o posedă, nu o poate chivernisi după
virtute, se va prăpădi întreagă şi va pieri odată cu posesorul, dar un om cu
suflet mărinimos şi plin de înţelepciune, chiar de nu are nimic acasă, va putea
păstra cum se cuvine, bunurile tuturor.
La ceea ce
trebuie, aşadar, să lucrăm noi, este nu a-i face pe copiii noştri bogaţi în
bani, în aur, în prisosinţe de acest soi; ci trebuie aşa să facem, ca ei să fie
bogaţi mai presus de toate în pietate, în înţelepciune, în comori de virtute,
să aibă nevoie de puţin, să nu fie vrăjiţi de bunurile acestei lumi şi de
dorinţele cele nemăsurate. („Fiecare – zice apostolul – să nu caute binele său,
ci al aproapelui”).
Cu cât mai mult temei de grija pentru
copiii noştri?
Nu ţi l-am
încredinţat de cum s-a născut? va zice Domnul, şi nu te-am investit ca dascăl,
protector, sprijinitor şi stăpân? Din mica lui copilărie nu ţi-am poruncit să-l
îndreptezi şi să-l conduci?
Ce răsplată
vei merita de te uiţi cu nepăsare cum alunecă? Ce-mi spui? Că-i încăpăţânat şi
nesupus? De aceasta, trebuia de la început să te îngrijeşti; când era tânăr,
trebuia să-l înfrânezi cu tărie, să-l obişnuieşti cu datoria, să-l înveţi, să-i
îndrepţi nedesăvârşirile sufletului. Atunci când acest suflet era mai lesne de
cultivat, trebuia să-i scoţi spinii, la vremea când, din pricina vârstei,
aceşti spini puteau fi smulşi fără trudă. Numai aşa patimile înfrânate n-ar mai
fi crescut şi n-ar fi ajuns să nu mai poată fi oprit
DĂRUIND VEI DOBÂNDI
Binele se
întoarce la cel ce-l face Un tânăr șomer s-a trezit într-o dimineață și a mers
să își verifice buzunarele pantalonilor. Tot ce a găsit au fost câțiva dolari.
El a hotărât să îi folosească pentru a își cumpăra ceva de mâncare… și apoi ce
va vrea Dumnezeu. Era prea mândru pentru a merge la cerșit, considera că doar
oamenii slabi fac asta. Mai bine murea. Era trist și dezamăgit pentru că nu își
putea găsi niciun loc de muncă și nimeni nu era dispus să îl ajute. A mers la
magazin, și-a cumpărat ceva de mâncare și s-a așezat într-un parc, pe o bancă.
În timp ce încerca să desfacă punga cu alimente, a văzut cum un bătrânel cu
barbă albă, îmbrăcat în alb vine în direcția lui. În spatele acestuia mai erau
doi copilași. În momentul în care au ajuns în fața lui, bătrânelul i-a cerut o
bucată de pâine; cu lacrimi în ochi, a spus că nici el și nici copiii nu mai
mâncaseră de aproape o săptămână. Tânărul s-a uitat cu milă la ei. Erau atât de
slabi încât le puteai vedea oasele. Foarte emoționat de felul în care arătau,
acestuia i s-a făcut milă și le-a dat toată mâncarea. În acel moment, bătrânul
și-a făcut o cruce, a spus câteva cuvinte care sunau a fi o rugă și apoi i-a
dat o monedă foarte veche. Bărbatul s-a uitat la ei și i-a spus bătrânelului:
“Cred ca voi aveți nevoie de rugăciune mai mult decât mine.” Fără niciun ban în
buzunar, fără un loc de muncă și fără de mâncare, tânărul a mers sub un pod să
se odihnească. În timp ce era pe cale să adoarmă, un ziar vechi a ajuns lângă
el. L-a ridicat și a văzut un anunț: un om cumpăra monede vechi. A rupt acel
anunț din ziar și a plecat în căutarea adresei. Ajungând la destinație, a
arătat moneda lui colecționarului. Acesta a rămas fără cuvinte. El a mers în
spatele tejghelei, a scos o carte mare și i-a arătat tânărului o fotografie. În
acea poză era aceeași monedă pe care tânărul o primise – aceasta valora trei
milioane de dolari. Tânărul a vândut moneda… și a plecat în căutarea omului
bătrân și a copiilor săi. Însă prin parc nu mai era nici urmă de ei. Pe bancă,
însă, era un bilețel: “Ne-ai dat tot ce ai avut… și noi vrem să te răsplătim cu
această monedă. Să nu îți pierzi niciodată credința.
Dumnezeu și îngerii lui”
CLOPOTUL
–
Ai aflat, bunicule? De acum înainte magazinele se vor deschide și în
Duminici. – Ce spui, copilul meu?, a
spus moșul Dimitrie, ațintindu-și cu nedumerire și mirare ochii săi încețoșati
de ani asupra nepotului său. – Da,
bunicule, este hotărârea ministrului. –
Ce mai este și asta? Dar pentru ce? Ai aflat? Cum i-a venit să scoată o
astfel de hotărâre? – Este lege a
statului, bunicule! În unele Duminici din an magazinele pot rămâne deschise, ca
să meargă oamenii să cumpere. – Adică
vrei să spui că va bate clopotul dimineața și lumea va ieși în piață? – Ei, cam așa. Bătrânul a clătinat mâhnit din
cap. Și-a coborât privirea sa obosită, a rămas pentru puțin gânditor, apoi,
fără să și-o ridice, a spus ca pentru sine: –
Nu mergem bine. V-o spun eu. Ne va pierde Dumnezeu. Apoi și-a adâncit și
mai mult capul în piept. – Bunicule,
îți aduci aminte… – l-a scos nepotul din visarea sa melancolică. Îți aduci
aminte când veneau zilele de Paști în sat, atunci când eram la școala generală,
și alergam cu ceilalți copii să tragem clopotul de doliul toată ziua de Vineri,
iar apoi la Înviere… Ce frumos era atunci! Ei, îți aduci aminte? – Ah, bunul meu copil, tu numai aceasta îți
aduci aminte? E firesc, pentru că te-ai născut la oraș și de aceea nu știi ce
înseamnă sunetul clopotului. Pentru noi cei de la sat știi ce era clopotul în
vremea aceea? Toată viața noastră cu clopotul se scurgea. Bucurie, nuntă,
sărbătoare, mâhnire și doliu, primejdie, foc, adunare în piața satului, toate
cu clopotul erau anunțate. Cu clopotul bisericii. Înțelegi ce înseamnă asta?
Biserica era mama noastră, iar clopotul glasul ei. Așa o simțeam, copilul meu.
Vorbea glasul ei. M-ai înțeles? Vorbea… Iată că acum mi-a venit în minte și
Panais… – Cine, bunicule? – Știi ce minune s-a făcut cu acest om,
voinicul meu, cu clopotul? Și acum îmi aduc aminte de cuvintele lui, când ne
povestea în piața satului… Panais a fost un om înfricoșător, o adevărată
sălbăticiune. Nedus la biserică și netămâiat. Era cioban sus în munte și se
ocupa cu stânele toată vremea. De ani întregi piciorul lui nu călcase în
biserică. „Nu calc eu în magazinul popii”, spunea el. Nu știu, ceva se vede că
avusese mai demult, vreo neînțelegere… Și nici pe lângă biserică nu voia să
treacă, nici o cruce nu făcea, binecuvântatul. Nedus la biserică și
neîmpărtășit ani de zile, copilul meu. I se sălbăticise fața și de societate se
separase, ca – ce să spun? – ca un afurisit acolo sus pe munte, la stâne… Pe
acest Panais l-am văzut într-o zi în biserică. Ne uitam toți unul la altul și
ne întrebam ce-o fi pățit Panais. Cu capul plecat, nebărbierit, nespălat, a
stat toată Liturghia, apoi a plecat ca vânat de cineva. A doua Duminică la fel,
a treia tot așa, Panais primul la biserică. Chipul său i se îmblânzise. Multă
vreme nu a vorbit. Știi ce înseamnă, nici o vorbă? După mai multă vreme ne-a
întâlnit în centrul satului. L-am chemat la o cafea și atunci acela ne-a spus
totul. – Ce a spus, bunicule? – Și acum îmi aduc aminte cuvintele lui:
„Ce-a fost ceea ce s-a petrecut cu mine, măi băieți? Nu pot să pricep. Oare
puteți voi să-mi explicați? Eram, știți, acolo sus și pășteam oile. Se înserase
și peste puțin aveam să bag oile în stână. Am stat un pic pe iarbă, așa
proaspătă cum era. Vezi, era luna aprilie. Sufla continuu maistralul . Și pe
morți îi învie acesta, o astfel de suflare are. Așa de mult mă liniștea acest
vântuleț, încât nu mai voiam să mă ridic de acolo. Și atunci a fost… A venit în
urechile mele clopotul. Clopotul Sfântului Gheorghie de aici de la biserică. Nu
cumva prima dată l-am auzit? Nu sună în fiecare zi? Ei, vă spun, prima dată
l-am auzit. Adică, cum să v-o spun? A sunat înlăuntrul meu. Ai înțeles? Am
sărit în sus. «Pentru mine bate clopotul», am spus. Am simțit acest lucru. Ai
înțeles? Și îndată, ca – ce să spun? -, ca tămâia să-mi vină. Am pățit-o, îți
spun. Mi-au dat lacrimile. «Pentru mine bate clopotul – spuneam -, pentru
mine». Iată, asta am pățit. Acum tu poți să-mi explici?”. Acestea le-a spus
Panais. Și atunci, copilul meu drag, s-a ridicat cel mai bătrân, a stat în
mijlocul nostru și a dat tâlcuirea: „Acesta, sătenilor, nu este un lucru la
întâmplare. Panais, acesta nu a fost glasul clopotului, ci a fost glasul lui
Dumnezeu. Ai înțeles? Cu glasul clopotului ți-a vorbit Dumnezeu. Dumnezeu ți-a
dat un semn, ca să te bage în biserică. Tu cum fluieri și bagi oile în stână?
Așa și Dumnezeu. Și ai prin noima, Panais! Ai prins-o. Și acum nu mai ești
nedus la biserică și neîmpărtășit. Ai înțeles? Asta a fost”. Asta a fost,
dragul meu. Clopotul. Și acum îmi spui că va suna clopotul Duminică dimineață
și lumea va ieși în piață pentru cumpărături. Ah, ne va pierde Dumnezeu,
copilul meu. Ce să spun, nu știu…
Revista „Sotir”
CEASUL JUDECATII
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi un om care a fost judecat si
osândit la moarte ori un bolnav ce zace pe patul mortii. Cugeta si cerceteaza:
ce face el atunci? Nu are grija bogatiei, a cinstei, a slavei; nu cauta sa
judece pe nimeni, tuturor iertându-le orice i-ar fi gresit; nu se gândeste la
îndestulare si la nimic din cele ce sunt ale acestei lumi. Numai moartea se
afla înaintea ochilor sai duhovnicesti si frica ei tulbura inima lui.
Întâmplarea aceasta, iubite crestine, ne povatuieste sa nu uitam de moartea
noastra. Sa ne asteptam si noi din clipa în clipa la cele ce aflam acum la
fratii nostri, caci nu stim de se vor sfârsi ei primii, cei pe care îi vedem
acum în pragul mortii, sau noi, cei ce nadajduim înca a mai vietui în lume.
Adesea se întâmpla ca aceia care se gândesc sa-si traiasca viata mai departe sa
cada tot atunci fara suflare si sa fie întinsi în sicriu înaintea celor care se
gasesc pe patul mortii. Caci noi toti suntem osânditi la moarte; Dumnezeu
fiecaruia îi spune prin cuvântul Sau ceea ce i-a grait stramosului nostru:
„Pamânt esti si în pamânt te vei întoarce” (Facerea 3, 19). De ce oare nu tinem
în mintea noastra aceasta judecata? De ce nu ne pregatim pentru savârsire
[sfârsit]? De ce ne fagaduim noua însine zile îndelungate, de vreme ce acestea
nu sunt sub stapânirea noastra, ci stau doar în puterea lui Dumnezeu?
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu
in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 137
Mulţumirea sufletească
Arhim. Ilie Cleopa
Când ţi-ai mulţumit conştiinţa şi
eşti în pace cu toţi, posteşti cu plăcere şi n-ai nicio supărare. Mulţumirea
sufletească te întăreşte ca să fii sănătos şi cu o bucăţică de pâine şi apă, şi
în acelaşi timp, să fii uşor la minte şi la trup. Îi vei întrece şi pe cei ce
stau numai cu cârnaţi şi cu carne dinainte. Pentru că nu se întăreşte inima
omului cu mâncare, ci cu harul.
Ce spune Apostolul? „Bine este a
se întări inimile voastre cu darul, iar nu cu mâncărurile” (Evrei 13, 9). Tăria
cea din mâncăruri e pătimaşă şi plină de toată spurcăciunea, iar tăria cea din
duh îi aduce omului sănătate, linişte şi fericirea veşnică şi vremelnică
MIROSUL URAT
Sfantul Ioan din Kronstadt
Când simtim în aer un miros
neplacut sau nesanatos, cautam sa parasim îndata acel mediu viciat sau sa facem
ceva spre a-l aerisi, ca sa se împrastie emanatiile nocive. Asemenea când îti
simti inima cuprinsa de tulburare sau strâmtorata în vreun fel, cauta sa te
eliberezi îndata de acea senzatie vatamatoare, care ar putea sa provina de la o
patima, cunoscând ca acestea vin din beznele iadului. În multe privinte viata
sufleteasca si viata trupeasca se aseamana între ele, simtul duhovnicesc al unui
crestin întelept fiind tot atât de dezvoltat pe cât îi sunt unui om „trupesc”
simturile trupesti. Ar fi ridicol sa ne cultivam doar simturile trupesti,
neglijându-le pe cele duhovnicesti. Simtul duhovnicesc sau sensibilitatea
duhovniceasca salasluieste în inima omului, trebuie însa sa-l cultivam în tot
chipul si sa îl curatim, astfel încât sa se poata îndeparta de cea mai mica
miasma de pacat si de patimi, ferindu-se neîntârziat de ele.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 483
Rugăciunea mamei
-Arhim. Iustin Pârvu-
Femeile au
crescut copiii în respect față de Biserică, în frică de Dumnezeu, indiferent de
epocă, de conducere, de ideologii. Femeile, prin abnegaţia lor, prin grija lor
faţă de prunci şi faţă de viitorul familiilor lor, i-au înfrânt şi pe Stalin,
şi pe Dej, şi pe Ceauşescu…
Dictatorii
conjuncturali vor să distrugă în câţiva ani ceea ce un popor a întemeiat în
două milenii. Toate furtunile trec. Lasă răni, dar trec. De asta trebuie să fie
convins omul, românul, că dreptatea este, în final, de partea celor înţelepţi
şi a celor răbdători. Lecţia răbdării mamelor române ar trebui să fie o lecţie
pentru toată lumea, fie politician, fie intelectual, fie truditor obişnuit.
Mama îl face
pe prunc om, ea îi arată calea, ea i-l relevă pe Dumnezeu. Familia frumoasă, închegată,
înţeleaptă în comportament, este cea care dă schimbul de mâine pentru orice
societate.
Rugăciunea
mamei pentru pruncii ei este mai puternică şi mai ascultată decât chiar
rugăciunea preotului. La un părinte tot venea o femeie să plătească pentru ca
să i se întoarcă băiatul plecat de acasă, pierdut în lume… I-a zis părintele:
“Mă, ai plătit la biserici de-l poţi cântări în bani…! Mai bine roagă-te pentru
el, şi o să se întoarcă. Rugăciunea mamei nu are egal pe lumea asta”.
Extras din ”Daruri duhovnicești”, Ed.
Eikon
ÎMI PARE RĂU DAR NU
POT...! Dumnezeu mă așteaptă!
Un pusnic se
ruga cu multă putere și stăruință, dorind să-L întâlnească pe Dumnezeu. După
multă osteneală a izbutit să stabilească o întâlnire cu El.
- Mâine, sus
pe munte! i-a spus un Înger.
...A doua zi
pustnicul s-a sculat foarte de dimineață și a privit muntele. Era cu
desăvârșire curat, fără nici un nor. A pornit, așadar, bucuros și cu o teamă
sfântă spre vârful muntelui. ...La un moment dat, în timp ce mergea de-a lungul
cărării, a întâlnit un om care căzuse în mărăcini și i-a cerut ajutorul.
- Îmi pare
rău, dar mă grăbesc pentru că am „întâlnire” cu Dumnezeu, a răspuns pustnicul
și și-a continuat drumul.
...Puțin mai
sus a întâlnit o femeie care plângea lângă fiul ei bolnav.
- Ajută-mă,
te rog! l-a rugat aceea.
- Îmi pare
rău, dar nu am vreme, căci Dumnezeu mă așteaptă în vârful muntelui. Și a
început să meargă mai repede ca să nu întârzie. Dar acolo unde cărarea devenise
mai abruptă, a văzut un bătrân istovit care, întinzându-i burduful, i-a spus:
- Nu mai pot
continua drumul. De aceea te rog: mergi și umple-mi burduful cu apă din izvorul
de mai jos.
- Ai răbdare, omule bun! Am întâlnire cu Dumnezeu
și nu vreau să întârzii.
Când, în
cele din urmă, pustnicul a ajuns în vârful muntelui, la ușa colibei, unde trebuie
să-L întâlnească pe Dumnezeu, a aflat o hârtie agățată pe care scria:
- Iartă-Mă
pentru că nu sunt aici, dar am mers să-i ajut pe cei pe care tu nu i-ai ajutat
în drumul tău spre Mine!
ÎMI PARE RĂU
DAR NU POT...! Dumnezeu mă așteaptă!
Un pusnic se
ruga cu multă putere și stăruință, dorind să-L întâlnească pe Dumnezeu. După
multă osteneală a izbutit să stabilească o întâlnire cu El.
- Mâine, sus
pe munte! i-a spus un Înger.
...A doua zi
pustnicul s-a sculat foarte de dimineață și a privit muntele. Era cu
desăvârșire curat, fără nici un nor. A pornit, așadar, bucuros și cu o teamă
sfântă spre vârful muntelui. ...La un moment dat, în timp ce mergea de-a lungul
cărării, a întâlnit un om care căzuse în mărăcini și i-a cerut ajutorul.
- Îmi pare
rău, dar mă grăbesc pentru că am „întâlnire” cu Dumnezeu, a răspuns pustnicul
și și-a continuat drumul.
...Puțin mai
sus a întâlnit o femeie care plângea lângă fiul ei bolnav.
- Ajută-mă,
te rog! l-a rugat aceea.
- Îmi pare
rău, dar nu am vreme, căci Dumnezeu mă așteaptă în vârful muntelui. Și a
început să meargă mai repede ca să nu întârzie. Dar acolo unde cărarea devenise
mai abruptă, a văzut un bătrân istovit care, întinzându-i burduful, i-a spus:
- Nu mai pot
continua drumul. De aceea te rog: mergi și umple-mi burduful cu apă din izvorul
de mai jos.
- Ai răbdare, omule bun! Am întâlnire cu Dumnezeu
și nu vreau să întârzii.
Când, în
cele din urmă, pustnicul a ajuns în vârful muntelui, la ușa colibei, unde
trebuie să-L întâlnească pe Dumnezeu, a aflat o hârtie agățată pe care scria:
- Iartă-Mă
pentru că nu sunt aici, dar am mers să-i ajut pe cei pe care tu nu i-ai ajutat
în drumul tău spre Mine!
Mulţumirea sufletească
- iLIE CLEOPA -
Când ţi-ai mulţumit conştiinţa şi
eşti în pace cu toţi, posteşti cu plăcere şi n-ai nici o supărare. Mulţumirea
sufletească te întăreşte ca să fii sănătos şi cu o bucăţică de pâine şi apă, şi
în acelaşi timp, să fii uşor la minte şi la trup. Îi vei întrece şi pe cei ce
stau numai cu cârnaţi şi cu carne dinainte. Pentru că nu se întăreşte inima
omului cu mâncare, ci cu harul.
Ce spune Apostolul? „Bine este a
se întări inimile voastre cu darul, iar nu cu mâncărurile” (Evrei 13, 9). Tăria
cea din mâncăruri e pătimaşă şi plină de toată spurcăciunea, iar tăria cea din
duh îi aduce omului sănătate, linişte şi fericirea veşnică şi vremelnică.
„Îndrumări duhovnicești pentru
vremelnicie și veșnicie. O sinteză a gândirii Părintelui Cleopa în 1670 de
capete”, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2004, pag. 212
FIŢI FII CREDINCIOŞI AI BISERICII
ORTODOXE
- SFÂNTUL IOAN MAXIMOVICI -
Să ne rugăm Domnului Dumnezeu pentru a
trimite pacea şi mântuirea întregii lumi, pentru buna sporire a sfintelor
noastre biserici şi pentru unirea tuturor [drept-credincioşilor] într-o singură
turmă. Nu vă deznădăjduiţi în necazuri şi nu vă clătinaţi în ispite. Fiţi fii
credincioşi ai Bisericii Ortodoxe. Nu căutaţi har în nici o altă credinţă, căci
adevărul se află numai în Biserica Ortodoxă despre care Hristos a spus: …voi
zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18). Duceţi o
viaţă creştină, înfrânându-vă de la tot ce poate întina sau lăsa vreo urmă rea
în om. Trăiţi în pace şi armonie, fără a vă ocupa cu judecarea păcatelor şi
neputinţelor altora. Iertaţi-vă unii altora greşelile, ca şi Tatăl Cel din
Ceruri să ne ierte pe noi. Creşteţi copiii voştri întru evlavie. Şi, mai presus
de toate, rugaţi-vă stăruitor ca Domnul să le îndrepteze pe toate spre ce este
mai bine şi să ne dea ceea ce este de folos în această viaţă, dar mai ales în
viaţa ce va să vină.
Noi minuni ale Sfântului Ioan de San
Francisco. Despre sfârșitul lumii, Editura Egumenița, 2004
SFÂNTUL SERAFIM DE SAROV ŞI GENERALUL
A venit la Sfânta mănăstire de la
Sarov un general-locotenet, mai mult să privească mănăstirea, să vadă felul de
construcţie. Avea multe decoraţii pe piept şi era plin de mândrie în sufletul
lui. La plecare, un moşier (pe nume Predkin) l-a îndemnat să se întoarcă şi să
stea de vorbă cu părintele sihastru Serafim. Fiind de mai multe ori rugat,
generalul s-a învoit şi a mers la chilia părintelui Serafim. Când a intrat,
părintele Serafim s-a plecat cu smerenie în faţa lui, apoi l-a îmbrăţişat. Au rămas
de vorbă cam o jumătate de oră. În timpul discuţiilor, de pe pieptul
generalului au căzut câteva decoraţii. Părintele Serafim i-a zis: – Aceste
decoraţii le-aţi luat pe nedrept. Atunci generalul a zis: – Aşa este. Ieşind
apoi din chilie, generalul plângea ca un copil, lăsând în chilia sărăcăcioasă a
sihastrului mândria şi decoraţiile. Părintele Serafim i-a zis: – Fiecare
lacrimă să-ţi fie un gând şi un îndemn la pocăinţă în faţa lui Dumnezeu.
“Pilde creștin-ortodoxe”, Preot prof.
Ioan Horia Ranga, Editura Universităţii Transilvania din Braşov 2009
DOAR CE DAI ESTE AL TĂU!
Unul dintre
cele trei lucruri care trebuie respectate de fiecare bun creştin pentru a
nădăjdui mântuirea este să dea de pomană. Aşa obişnuia să-i înveţe părintele
Arsenie Papacioc pe oamenii care veneau să-i ceară cuvânt de folos. Duhovnicul
îndeamnă la bunătate, la fapte bune care ne pot schimba cursul vieţii. Nu stă
totul însă în a dărui material, important este şi gândul, dar şi vorba blândă.
Părintele Arsenie ne învaţă să nu fim nepăsători, când trecem pe lângă cei care
au nevoie de ajutor. Iată ce povestea părintele:
“Eu am fost
surprins de un cerşetor, care era fără picioare, pe stradă. Şi ăsta aştepta să
îmi vărs buzunarele, nu glumă. Dar eu n-aveam nimic. S-a întâmplat să n-am
nimic. Mergeam pe jos, nu aveam bani de maşină. Şi i-am spus:
– „Frate, nu
te supăra, n-am nimic, dar îţi dau o mână caldă!“…
– „O,
părinte, aşa ceva nu mi-a dat nimeni”.
Şi-mi zic:
– „Am
brodit-o! Am biruit!“.
Ei, vreau să
vă spun: nu fiţi nepăsători. Şi nu aşteptaţi să-i întâlniţi. Căutaţi-i!
Căutaţi-i, pentru că, găsindu-i pe ei, te-ai găsit pe tine! Te-ai consemnat
acolo, sus. Nu te poate uita Mântuitorul, nu te poate uita când faci o
milostenie. Şi rupeti din voi cu orice chip“.
Fraților,
vedem cum zilele acestea, ca și în alți ani, inundațiile, grindina, furtunile
distrug tot ce-au agonisit oamenii într-o viață întreagă. Toată munca lor se
duce odată cu apele, cu vijelia. Nu le mai rămâne nimic… decât ceea ce au dat
săracilor, bolnavilor, orfanilor și văduvelor. Căci într-adevăr tot ce avem pe
pământ poate pieri într-o clipă sau de-a lungul vremii. Dar ce trimitem în Cer,
prin milostenie, nu mai poate fi atins de nicio calamitate, de rugină, de
molii, de foc sau apă. Este singura avere cu care mergem în fața lui Hristos.
Și cum bine spune Părintele Arsenie, aceasta este însoțită de faptele bune; să
dăruiți din toată inima, căci vouă vă dați, și pe aproapele ajutați. Puneți-vă
în inimă gândul dragostei și Dumnezeu vă va da și prilej de a ajuta pe cineva,
care de multe ori este El, după cum citim din următoarea pildă:
Un om
oarecare din Constantinopol era foarte milostiv, încât şi pe uliţele cetăţii
umblând el, mergea după dânsul mulţime de săraci.
Iar el se
făcea ca şi când îi gonea şi-i îndepărta, însă punea în mâinile lor milostenie.
Şi făcea aceasta, voind să se tăinuiască de oameni.
Unul din
prietenii lui credincioşi l-a întrebat pe el cum s-a făcut milostiv.
Şi i-a spus
lui, grăind:
– Când eram
mic, ca de zece ani, şi am intrat în biserică să mă rog, am văzut pe un bătrân
duhovnic, învăţând poporul şi spunându-i despre milostenie: cel ce dă săracului
pune în înseşi mâinile lui Hristos. Iar eu am auzit şi n-am crezut pe cel ce
învăţa, că gândeam: Eu am auzit că Hristos stă în cer, de-a dreapta Tatălui,
deci, cum se află pe pământ, precum învaţă acesta, ca să ia ceea ce se dă
săracilor?
Iar acestea
gândind eu, m-am dus la casa mea şi am văzut pe un sărac în haine rupte mergând,
iar deasupra capului său sta un chip al Domnului nostru Iisus Hristos. Şi cum
mergea săracul acela pe calea sa, iată un om milostiv l-a întâmpinat pe el şi
i-a dat lui o pâine. Şi cum a întins mâna cela ce da pâinea, iată şi chipul
Mântuitorului Şi-a întins mâinile Sale spre mâinile celui ce da pâinea şi a
luat-o din mâinile lui şi l-a binecuvântat pe acela.
Deci aceasta
văzându-o, am crezut că acel ce dă săracului, cu adevărat lui Hristos dă.
Dar eu încă
şi acum văd acelaşi chip, stând deasupra capului săracilor şi pentru aceea sunt
cuprins de frică şi fac milostenie după putere, pe cât pot.”
Să facem şi
noi milostenie după puterea noastră, cu multă smerenie, ca omul acesta, şi să
nu aşteptăm să ni se arate Hristos în chip văzut pentru încredinţare, căci
aceasta înseamnă lipsă de smerenie şi neîncredere în îndemnul Scripturii şi în
cuvântul Sfinţilor Părinţilor noştri.
ALFABETUL NATURII
Sfantul Nicolae Velimirovici
Când copilul
începe sa învete alfabetul, pentru el literele luate separat se prezinta
asemenea unor idoli. Literele au substanta, sunt materiale. Silabisind, copilul
îsi încordeaza întreaga atentie asupra buchiilor si cugeta doar la ele. Astfel,
urmarind litera dupa litera, citeste un cuvânt, însa, daca îl întrebi ce a
citit, nu stie despre ce este vorba. Si chiar se mira, neîntelegând despre ceea
ce este întrebat. Copilul nu pricepe sensul cuvintelor citite. Conturul,
marimea si culoarea literelor scrise – adica aspectul exterior – este tot ceea
ce cunoaste el, la un moment dat, despre litere. Slovele pentru copil sunt
materiale, exact la fel cum sunt idolii pentru pagâni. Astfel, atât elevul din
clasa întâi, cât si închinatorii la idoli privesc la idolii lor cu teama si
consideratie.
Multi dintre
oamenii pe deplin maturi sunt asemenea elevilor din clasa întâi, desi ei
uneori, se cheama filosofi ori ucenici. Muncind cu sudoarea fruntii lor, abia
reusesc sa citeasca pe silabe cartea naturii, însa sensul si însemnatatea
literelor abecedarului naturii nu le înteleg nicidecum. Omul învatat citeste
literele chiar negândind la ele, si într-o clipa întelege sensul cuvântului.
Învatatorul este dator sa aplice constrângeri serioase ca sa-l învete pe ucenic
sa citeasca nu pe silabe, ci „dupa sens”. Cele valabile în cazul citirii
cartilor sunt valabile si în ceea ce priveste citirea „cartii naturii”.
Plecându-ne înaintea naturii, e totuna cu a ne pleca înaintea literelor.
Idolatrizarea naturii, aceasta este lucrarea copiilor maturi. Întrebati-i ce
însemnatate au lucrurile si evenimentele, si ei se vor uita la voi cu aceeasi
mirare pe care o are elevul de clasa întâi, pe care îl întrebati despre sensul
cuvântului ce tocmai l-a citit.
Prin urmare
se poate spune: oamenii care nu cunosc alfabetul se închina unui idol, iar cei
învatati se închina duhului. Pentru primii, fenomenele naturale sunt materiale
si realitatea lor este exprimata exterior, dupa marime, culoare, denumire si
diferite alte raportari. Pentru cea de-a doua categorie, obiectele si
fenomenele naturale sunt simboluri, semne conventionale creionând lumea
spirituala; iar realitatea spirituala este sens, viata si justificare fiintiala
a acestor simboluri. Un astfel de om citeste cartea naturii nu silabisind, precum
începe sa învete elevul din clasa întâi, ci dupa sens, patrunzând întelesul,
semnificatia.
Sfantul Nicolae Velimirovici,
Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti,
2009, p. 11-14
ARTA DESAVARSITA
Sfantul Ioan din Kronstadt
Liturghia este reprezentarea
plastica, intuitiva prin diferite persoane, obiecte, cuvinte si acte liturgice
a nasterii, vietii, învataturii, poruncilor, minunilor, proorocirilor,
patimilor, rastignirii pe Cruce, mortii, Învierii si înaltarii la Ceruri a
Începatorului credintei noastre, Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Unul-Nascut. În timpul Liturghiei, El Însusi participa nevazut,
Însusi lucreaza, savârseste totul prin preot si diacon, care nu sunt decât
instrumentele Sale.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 362
ATINGEREA ADEVARULUI
Arhimandritul Sofronie Saharov
Atingerea adevarului cere mult mai
mult efort decât e nevoie pentru a dobândi o cultura practica si stiintifica.
Nici lectura unui mare numar de carti, nici familiaritatea cu istoria
crestinismului, nici studiul diferitelor sisteme teologice nu ne pot duce la
tinta noastra, daca nu ne vom alipi în mod continuu si pâna la capat de
poruncile lui Hristos.
Arhimandritul Sofronie Saharov,
Rugaciunea – experienta Vietii Vesnice, traducere de diac. Ioan I. Ica jr., Ed.
Deisis, Sibiu, 2007, p. 128
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu