Amprenta unui gând
Jurna-Lamarul unor vieți de excepție
S-au dus așa
cum au trăit – discret, modest, abia perceptibil, ca o taină ce se întoarce în
locul de unde a fost trimisă. Au plecat dintre noi două vieți de excepție:
scriitorii Rodica și George Anca. Întâi, a plecat Rodica Anca: duminică, 16
februarie 2020. La zece zile – pe 26 februarie, într-o Sfântă Miercuri – a
urmat-o și soțul ei, George Anca; pentru că taina era dublă, și nu putea exista
decât împreună: și în viață, și în moarte. Nimeni, nicăieri – ziar, revistă,
radio, televiziune, alte instituții (cultural-artistice) – n-a scos o vorbă. O
veste, pe facebook, a venit, totuși, ca un ecou disperat, tocmai din Australia,
de la scriitorul autoexilat Ben Todică.
George Anca, născut la 12 aprilie 1944, în satul Ruda, comuna Budești-Vâlcea, este
autorul a zeci de volume de poezie, proză, eseistică, doctor în Filologie
(coordonator, Zoe Dumitrescu-Bușulenga) antropolog și educaționist, membru în
multe consilii permanente ale unor uniuni științifice internaționale. Și – ca
urmare a celor nouă ani (1977-1984 și 2002-2003) petrecuți ca profesor de limba
și literatura română la Universitatea din Delhi – indianolog de elită, demn și
reputat urmaș al lui Mircea Eliade (cu care a fost în rodnică corespondență
timp de opt ani (1970-1978) în filozofie fiind inițiat (și) de Constantin Noica
(pe care l-a audiat/vizitat bilunar trei ani de zile). Pe lângă creația sa originală,
a tradus mult din sancrită în românește, precum și din românește în sancrită
(„Luceafărul” lui Eminescu) – dar și în mult vorbita limbă hindi ori bengaleza
lui Rabintranath Tagore. Ceea ce l-a făcut pe poetul și filozoful Ioan
Alexandru, omul lui Dumnezeu, să afirme: „Colegului nostru, poetului
George Anca, aflat de mai mulți ani în India… îi datorăm ducerea la capăt a
gândului de tinerețe al lui Mircea Eliade, de a-l face cunoscut sistematic pe
Eminescu în lumea sanscrită”. În ce condiții, cu ce efort și sacrificiu, aflăm
din răspunsul dat de însuși George Anca într-un interviu acordat (în revista
„Povestea vorbei”, An II, nr. 1 (3) martie 2000, Rm. Vâlcea) prietenului nostru
comun, scriitorului Alecsandru Văduva (plecat și el, din păcate, mai
devreme, să-l întâlnească acolo, Sus, pe fratele său, scriitorul Vasile
Văduva). Publicând, în India, în 1983 (în revista Academiei Internaționale
Mihai Eminescu, pe care el o înființase la Delhi) „Doina” lui Eminescu, în
limbile română, engleză și hindi, George Anca rememorează: „Am fost pe punctul
să-mi închei orice carieră, la sugestia șefului de departament (de la
Universitatea din Delhi – n. n.) cu doctorat la Moscova… Pe când atașatul
militar (al Ambasadei Române – n. n.) c-o fi, c-o păți, știi, Basarabia e a
noastră, dar nu e voie să o spunem în afară… Cel puțin securistul de la
economic m-a calmat, de revelion… că rușii n-o să mă omoare pentru „Doina”;
pentru aceasta chiar pot să le fiu recunoscător rușilor. Privind înapoi,
inclusiv prin geamul afumat cu care trebuie să privim eclipsa artificială
aruncată peste imaginea lui Eminescu, am un sentiment de caducitate a mai
oricărei aventuri suicidare, pentru a face auzit un sunet-două românești,
represate cu predilecție de acasă, pe o filieră dezarmant de funcțională”.
Așa se poate înțelege și de ce, revenit în patrie (după o
muncă de apostol foarte prost plătită, „fără nici un drept în țară,
apartamentul fiindu-mi scos la licitație”) demn/competent pentru o catedră
universitară, i s-au oferit tot felul de ocupații mărunte și adiacente.
Vorbeam la început de scriitorul Ben Todică (de fel, din
comuna Puiești-Vaslui). După tot felul de munci în țară – de la sudor la
activități cu cartea și filmul – a ajuns în Australia, la Melbourne, în anul 1979,
unde, tot după un stagiu de sudor, a izbutit să se impună ca scriitor, editor,
artist independent, cineast, regizor, producător TV – astăzi recomandându-se,
pe scurt, Radio TV producer Melbourne-Australia, fiind un bun promotor
al culturii române în țara cangurilor. Acolo l-a cunoscut pe George Anca, invitat
să susțină niște conferințe. După mai multe întâlniri și interviuri, Ben Todică
l-a citit, poate, cel mai bine. Citez: „George Anca este cel mai
interesant suflet de om, de artist, de scriitor, de poet, profesor și prieten… Un
om liber și plin de curaj. Să-l cunoști pe autorul George Anca în esență este
cum ai porni să urci Everestul. E greu, însă ajuns în vârf vei simți ce simte
el, vei vedea o altă lume, vei ieși din norme și te vei elibera. Să fii atins
de dragostea și generozitatea sa e un privilegiu”.
Am ales, spre a-l omagia astăzi, un fragment dintr-o
poezie mai de demult, dintr-o cărticică de început a lui George Anca – „Poemele
părinților”, Editura Eminescu, București, 1976 – poezia „Părinții”: Veniți,
/ suflete ale strămoșilor, / cu dorul patriei / de deasupra voastră. // O
suflare, / cerul peste pământ.; La casele moșilor / născutu-mi-a, /
crescutu-mi-a // pomul aurului, / cornul taurului, / limba șarpelui. // Glasul
tatălui, / mama neamului, / legănatului.; Nu se veștejiră / florile în valea /
lui Zalmoxis, rouă / sfântă scaldă anii. // Pică stelele / să ne mâne turma.
Rodica Anca, născută în București, a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae
Grigorescu”, Secția Arte Decorative – Ceramică. A fost creator/designer în
industria sticlei și ceramicii, trăind mai mult pe drumuri (profesionale,
desigur; totuși): la fabrici din Sighișoara, Baia Mare, Curtea de Argeș, Alba
Iulia, Cluj-Napoca, Târnăveni, București (Curtea Sticlarilor). A avut câteva
expoziții, bine primite de public și de către criticii de artă plastică. Unele
lucrări, printre care „Cenușăreasa”, i-au fost premiate.
Apoi, împreună cu fiica, Alexandra (micuță) l-a urmat pe
soț, în cei nouă ani de India, trăind, toți, dintr-o singură și extrem de
modestă leafă (nicio așa-zisă îndemnizație pentru familie) – având și
„dragostea și generozitatea” (vorba lui Todică) să primească și să găzduiască
și alți prieteni: orientalistul Sergiu Al-George și poetul Ion Iuga. A făcut
lecturi aprofundate din filozofia și religiile indiene, înscriindu-se la
doctorat cu o teză despre estetica budistă. A
ilustrat cărți școlare și dicționare pentru Bhutan, la Oxford University Press.
Întoarsă
în țară, s-a dedicat studiului și literaturii. A debutat cu basmul „Peregrinările
Prințului cel Trist” („The Melancholy Prince”) apărut în anul 2003, în
Editura Bibliotheca din Târgoviște – care-i va edita și următoarele volume. Perioada
indiană a reflectat-o în volumul „Dedelhi Jurnal”, 2005. Întâmplările – mărunte,
dar de luat în seamă, ale vieții de zi cu zi, din cartierul Berceni (în care
locuiește cu familia) – sunt ridicate la
rang de artă în volumul ”Jurna Lamar”, 2011. În sfârșit, a patra carte – de data asta, de poezie – se
numește „Dantele de hârtie”, i-a apărut în anul 2015.
Nu-mi propun – nici nu este cazul și momentul – să
comentez aceste cărți. Voi proceda însă, cum am făcut și în situația lui George
Anca, la citarea a două pasaje-cheie din scrierile Rodicăi Anca; mai ales că
acestea îi definesc pe amândoi, părtași ai aceleiași taine. Mai întâi, o filosofie
personală, a Rodicăi (pe care o împărtășește și George): „Când ești
copil îți iubești părinții, pe tata și-ntâi pe mama, apoi, pe măsură ce
crești, iubești jucăriile, animăluțele, fluturii, florile, frații. Când începi
școala îți iubești învățătoarea, colegii, profesorii. În adolescență iubești
băieți sau fete, iubești excursiile, poezia, romanele de dragoste, visurile.
Peste câțiva ani îl iubești pe el sau pe ea, chiar dacă îi mai
schimbi de câteva ori. Apoi îți iubești soțul. Sau soția. Apoi îți iubești
copilul. Pe primul, pe al doilea, pe toți, din toată lumea. Pe măsură ce trec
anii, iubești oamenii. Pe toți. Când ești bătrân, îl iubești pe Dumnezeu. //
Ceea ce e minunat este că aceste iubiri nu se înlocuiesc una pe alta, ci se adună,
se acumulează până îți umplu de tot inima cu iubire”.
Cealaltă cugetare, care privește relația cu Divinitatea,
este mai amplă, mai arboroasă: „Doamne, iartă-mă pentru că nu știu să mă
rog! Știu numai să cer. De parcă datoria Ta ar fi numai să ne îndeplinești
nouă, oamenilor, toate cererile! Nu, Doamne, nu cred asta și nici nu prea pot
să-mi depășesc jena de a-Ți cere în fiecare seară favoruri minore și egoiste.
Aș vrea să Te înțeleg mai profund, să mă apropii de Tine. Numai că nu știu cum.
Știu doar că trebuie să fiu mai bună, să iubesc oamenii, nu doar pe cei
apropiați, să-i ajut. Mă străduiesc. Doar că nu pot să fac mare lucru. Dacă aș
avea avere, mi-ar fi ușor. Oamenii se bucură mai mult pentru câțiva bănuți
decât pentru iubire sau compasiune. Astea nu țin de foame și de cald. Pot să le
plâng de milă, dar asta nu-i ajută deloc. Nu pot fi Maica Tereza, deși mi-aș
dori. Nu sunt printre cei aleși și nu știu ce să fac. Aș vrea să mă pot ridica
doar puțin deasupra condiției mele, poate aș avea altă perspectivă, poate Te-aș
simți mai aproape, poate aș înțelege mai multe. Dar nu sunt în stare să mă
autodepășesc. E vina mea, dar nu găsesc calea. Eu știu că mereu am iubit
oamenii, știu că n-am urât pe nimeni, niciodată. Chiar dacă mi-au făcut rău. I-am
iertat. Știu că am împărțit cu ceilalți cu bucurie, aproape tot ce am avut. Am
regretat greșelile făcute și mă rog în fiecare seară pentru iertare. Nu spun
asta ca să mă laud că ce bună sunt eu, ci ca să-mi dau seama ce aș putea face
de-acum înainte, deși timpul rămâne tot mai puțin cu fiecare zi ce trece și nu
vreau ca în ultima zi să-mi amintesc că n-am făcut ceva ce aș fi putut să fac
și să regret”.
…Rodica
și George Anca dorm împreună în cimitirul satului Ruda, comuna
Budești-Vâlcea; comună în care, cândva, a fost primar tatăl lor, Ion Anca.
Fără (alte) comentarii.
Ion Andreiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu