Constantin Chiper - 12 INVAZII RUSEŞTI ÎN ROMÂNIA

12 INVAZII RUSEŞTI ÎN ROMÂNIA

         Idealurile expansioniste ale lui Petru I, a impetuoasei Ecaterina cea Mare şi a urmaşilor săi,  au afectat grav independenţa teritoriilor româneşti. Pentru a cunoaşte mai atent istoria Rusiei este necesar să ne aplecăm mai atent asupra următoarelor aspecte: comploturile de palat, ţari asasinaţi, împărătese ucigaşe ale soţilor, prinţi ucigaşi ai părinţilor lor, căderi în disgraţie, deportări în Siberia ş.a.        

Occidentul insuficient informat a fost indus în eroare în mod constant de către Rusia, însă i-a acordat întotdeauna încredere, pentru desfăşurarea politicii interne şi externe.       

Pentru a lupta împotriva turciei, imperialismul rus a luat masca ortodoxiei. După căderea Bizanţului, centrul bisericii creştine orientale s-a deplasat spre nord şi Moscova care s-a erijat în moştenitoarea culturii bizantine. Popoarele creştine din Balcani  şi din sud-estul Europei luptau cu disperare pentru înlăturarea dominaţiei turceşti. În această luptă de eliberare, ele şi-au îndreptat privirea spre Rusia, şi au crezut în promisiunile ei. Moscova, împăraţii şi diplomaţii ei, au folosit un limbaj liniştitor, înşelând încrederea popoarelor oprimate. Scrisorile ţarilor sunt edificatoare din acest punct de vedere.        

La data de 10 august 1674, ţarul Moscovei, Alecsei Mihailovici, propunea domnitorului Moldovei Petru Ştefan încheierea unui tratat pentru a-i ajuta pe ruşi în lupta împotriva  turcilor şi tătarilor la Hotin şi pe Nistru, deşi ei nu trecuseră încă Niprul.         

Într-o scrisoare de la Moscova, ruşii îl copleşesc cu vorbe frumoase pe domnitorul Valahiei, Şerban Cantacuzino, amintindu-i faptul că Sfânta Biserică Răsăriteană se clatină  şi îl sfătuiesc să  nu se închine nimănui, să nu se alinieze cu nimeni şi chiar să nu-şi ia vreun angajament faţă de cineva.          

Într-o altă scrisoare, voievozii din Moldova şi Valahia erau sfătuiţi să rămână tari şi să nu cedeze nimănui. Să nu permiteţi nici unei puteri să vă anexeze. Armatele voastre să se unească cu cele ale voievozilor noştri în Crimeea pentru a învinge trupele turceşti şi a elibera pe creştini.         

Diplomaţia Moscovei din secolul al VII-lea pregătea căile diplomaţiei ţariste  din secolele al VIIIlea şi al XIX-lea. În lupta împotriva Turciei, ea se folosea de ura populaţiilor ortodoxe faţă de asupritorii lor.         

Trimişii Rusiei în Franţa, Anglia recurgeau la şantajarea politicienilor prin oferirea unor provincii din teritoriul Rusiei şi la coruperea cu bani a presei din aceste ţări influente în politica europeană.      

I– Prima invazie rusească în 1711: La data de 13 aprilie 1711, între principele Dimitrie Cantemir al Moldovei şi ţarul Rusiei, Petru I (1682-1725) a fost încheiat un tratat de alianţă, prin care ruşii recunoşteau la graniţa de Est a Moldovei, râul Nistru. Noi ştim că teritoriile Basarabiei şi Bucovinei au făcut parte din 1359, din Principatul Moldova. În ziua de 10 iunie 1711, trupele comandate de feldmareşalul Şemeteriev au trecut Nistrul şi au intrat în Moldova. Pretextul a fost prezenţa la Tighina (Bender) a regelui Suediei, Carol al XII-lea, aflat aici în exil. Ruşii au fost înfrânţi la Stănileşti, pe Prut şi Petru cel Mare era să-şi piardă viaţa.  Turcii au impus Rusiei un acord de pace, solicitând: cedarea Artileriei ruse Turciei; Carol al XII-lea să primiească libertatea de înapoiere în ţara sa; feldmareşalul Mihail Petrovici Şemeretiev şi cancelarul rus Şafirov să fie lăsaţi ostatici la turci, până la aplicarea tratatului, în anul 1713. Ţările române, ca urmare a încheierii  Tratatului dintre Petru I şi Dimitrie Cantemir au fost pedepsite de Imperiul otoman, impunându-li-se principi străini din 1711, în Moldova şi 1716  în Ţara Românească. Domnitorii erau de origine greacă şi religie ortodoxă, recrutaţi din cartierul Fanar al Constantinopolului, de care au scăpat în 1821.  Înainte de a trece în lumea veşnică Petru cel Mare recomanda prinţilor ruşi să se căsătorească cu prinţese din Prusia, să dezvolte actele de încorporare în trupul Imperiului a noi teritorii în Est, vest şi sud până la ocuparea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a Constantinopolului (azi Istanbul).

II –După încoronarea celei de a doua soţii a lui Petru cel Mare, Maria Skavronska, în calitate de Împărăteasă sub numele de Ecaterina I (1725-1727), a început secolul împărăteselor în istoria Rusiei. În perioada 25 februarie 1730-28 octombrie 1740, Imperiul ţarist a fost condus de ţarina Ana, fiica lui Ivan al V-lea (ţar în perioada 1682-1696). În timpul domniei ţarinei Ana, s-a desfăşurat invazia, din războiul ruso-austro-turc, în anii 1736-1739. Moldova şi Valahia au participat la război alături de otomani, întrucât se aflau sub tutela Imperiului Otoman.  În iulie 1739,  trupele ruseşti au intrat în Moldova şi au înfrânt trupele turceşti la 28 august, la Stănceşti. O altă grupare rusă a cucerit cetatea Hotin la 31 august 1739. La data de 1 septembrie 1739, Armata ţaristă, care avea în componenţă pe fii lui Antioh Cantemir, Constantin şi Dumitraşco au intrat în Iaşi. Pacea de la Belgrad, încheiată la data de 18 septembrie 1739, sfârşea războiul ruso-austro-turc.

Imperiul Habsburgic a înapoiat Oltenia, Ţării Româneşti (o ocupase în 1718). După încheierea păcii, armata rusă s-a retras dincolo de Nistru, la 24 septembrie 1739.  La conducerea Imperiului ţarist din 1740 până în 1741 a urmat ţarina Ana Leopoldinova, nepoata lui Ivan al V-lea şi a Anei. Din anul 1741 până în anul 1762, Imperiul ţarist a avut-o ţarină pe Elisabeta, fiica lui Petru cel Mare şi a Mariei Skavronska (a doua soţie a lui Petru I, devenită împărăteasa Ecaterina I).             

III – Războiul ruso-turc desfăşurat în anii 1768-1774. Armata împărătesei Ecaterina a II-a (1762-1796) a ocupat teritoriile româneşti în 1770. Imperiul ţarist a cerut oficial independeţa provinciilor româneşti în anii 1736 şi 1772, pentru a putea să le anexeze mai uşor. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea umilitoare a Imperiului Otoman. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi încheiat la 21 iulie 1774 era o umilinţă pentru turci care, erau nevoiţi să cedeze ruşilor mai multe teritorii, inclusiv Crimeea, care a devenit independentă pentru zece ani.  Prin împărţirea Poloniei în anul 1771, Austria a intrat în posesia Galiţiei. Bucovina se găsea între Galiţia şi Transilvania. La data de 7 mai 1775, a fost semnată o Convenţie între Austria şi Turcia, prin care Turcia ceda Bucovina. Operaţia s-a făcut prin complicitatea Rusiei, generalul rus Rumianţev retrăgând armata rusă din Bucovina, după ce a primit de la austrieci 5000 de galbeni şi o tabacheră de aur împodobită cu briliante. Împărăteasa Maria Tereza a Imperiului habsburgic declara: „În afacerile cu Moldova, noi nu avem deloc dreptate…”, recunoscând obţinerea acestei provincii nejustificat.

IV – Războiul ruso-austriaco-turc desfăşurat în perioada 1787 – 1789.  După căderea Constantinopolului la data de 29 mai 1453, Imperiul ţarist se erija în continuatorul activităţilor desfăşurate de Bizanţ şi al Bisericii ortodoxe. Moscova îşi propunea  cucerirea Constantinopolului, Istanbulul de azi. Împărăteasa Ecaterina a II-a, neliniştită de faptul că teritoriile Moldovei şi Valahiei nu-i aparţineau, propunea reconstituirea statului independent Dacia, format din provinciile Moldova, Basarabia şi Valahia, care urma să fie condos de un  principe ortodox, de origine greacă. Acest stat trebuia să rămână independent faţă de Rusia şi Austria şi nu se putea uni cu una din cele două puteri.  Ţarina Ecaterina a II-a a hotărât la 8 aprilie 1783, deplină a Crimeei, a insulei Taman şi a Kubanului. În ziua de 24 august 1787, Turcia a declarat război Rusiei. Şi de această dată, ţinuturile româneşti au fost invadate şi jefuite. În urma intervenţiei Angliei, Prusiei şi Olandei, s-a încheiat pacea între ruşi şi austrieci, la 4 august 1791, la Şiştov. Austria a obţinut Orşova şi a ratificat anexarea Bucovinei.  La data de 11 august 1791 s-a încheiat la Galaţi armistiţiu între ruşi şi turci, iar Tratatul de pace  s-a încheiat între cele două imperii la Iaşi, în ziua de 9 ianuarie 1792. Turcii au cedat ruşilor oraşul Oceakov şi întreg ţinutul dintre Bug şi Nistru. Recunoaşterea râului Nistru ca frontieră estică a Moldovei, însemna extinderea statului  moscovit până la râul Nistru. Principatele române nu vor mai cunoaşte nici cel mai mic răgaz pentru pace.  

Împărăteasa Ecaterina cea Mare din 1788, a încheiat cu împăratul Imperiului Habsburgic, Iosif al II-lea, o Convenţie secretă, la data de 22 decembrie 1794, privind împărţirea Imperiului Otoman.  După încheierea Convenţiei, Rusia urmărea separarea de Imperiul otoman a Moldovei, Ţării Româneşti şi Basarabiei şi punerea lor sub administrarea unui prinţ rus. Pe de altă parte şi Austria urmărea punerea celor trei teritorii sub administrarea monarhiei Austriece. La conducerea Rusiei a urmat după decesul Ecaterinei a II-a în 1796, Pavel I, fiul lui Petru al III-lea (ţar în anii 1796-1801), care a încheiat un tratat ruso-turc la data de 3 ianuarie 1799,  angajându-se într-o acţiune paşnică.   

V – 1806 – 1812. Prin întronarea împăratului Alexandru I (1801-1825), Rusia considera că este bine să menţină Imperiul Otoman, fiindcă nu există vecini mai buni decât turcii. În ciuda acestor eforturi de apropiere a ţarului, Cancelarul rus Rostopşin propunea  împărţirea Turciei, considerată « bolnavul incurabil ». El preconiza şi teritoriile pe care le puteau obţine marile puteri: Franţa-Egiptul, Rusia-Moldova, Ţara Românească, Bulgaria, Rumelia şi Constantinopolul.          

Franţa prin Talleyrand îi propunea lui Napoleon I să fie de acord ca Austria, sprijinită de Germania,  să ocupe Ţara Românească, Moldova şi Basarabia până la Nistru. La 23 decembrie 1805, Turcia a încheiat un tratat de alianţă cu Franţa şi Napoleon I l-a trimis la Constantinopol ca reprezentant al guvernului său pe generalul Horace Sebastiani.        

Turcia a făcut eforturi pentru a evita un nou conflict militar cu ruşii. Totuşi, ruşii sub comanda generalului Michelson au trecut Nistrul şi au ocupat Iaşul la 29 noiembrie 1806. În anii 1806-1812, s-a realizat alianţa Rusiei cu Anglia împotriva Porţii şi alianţa secretă a Turciei cu Napoleon I la Tilsit readucând în discuţie viitorul Valahiei şi Moldovei.        

Anglia care se opunea intrigilor lui Napoleon I, a intervenit pe lângă Poartă în favoarea Rusiei, la 20 februarie 1807, cerând: Alianţa Turciei cu Rusia şi Anglia; cedarea Moldovei şi Valahiei către Rusia; expulzarea generalului Sebastiani de la Constantinopol şi declararea războiului împotriva Franţei.        

Ambasadorul Franţei la Sankt Petresburg, Caulaincourt a negociat cu Rusia, în acelaşi an, viitoarea împărţire a Imperiului Otoman. El s-a pus de acord cu Rumianţev, ministrul de externe al Rusiei, asupra următoarelor probleme: Rusia să primească Moldova, Valahia şi Bulgaria, Franţa să primească Bosnia, Albania şi Grecia,  iar Austria să se întindă între cele două imperii prin Serbia şi Rumelia, până la Salonic.        

La 24 august 1807 s-a semnat între ruşi şi turci la Slobozia un acord de armistiţiu. Conform tratatului de la Tilsit, Rusia se angaja să evacueze Valahia şi Moldova. Dar, împăratul Alexandru I a dat instrucţiuni ambasadorului Tolstoi la Paris, la 27 septembrie 1807, să negocieze cu guvernul Franţei pentru obţinera Moldovei şi Valahiei sau a independenţei lor. La 28 noiembrie 1807, Rumianţev îi preciza lui Tolstoi să insiste pe obţinerea teritoritoriului Basarabiei, iar teritoriile Valahiei şi Moldovei să rămână sub sechestrul Rusiei, până la încheierea păcii dintre Franţa şi Anglia. Ministrul afacerilor externe al Austriei, Metternich, la 26 februarie 1808 susţinea „independenţa” Valahiei şi Moldovei şi a Serbiei sub protecţia şi garanţia Rusiei şi Austriei.         

Negocierile dintre Napoleon I şi Alexandru I au durat un an de zile şi s-au încheiat la Erfurt, între 30 septembrie şi 20 octombrie 1808, Napoleon I recunoscând legitimitatea încorporării celor două principate în Imperiul ţarist. Dar, Acordul a fost denunţat după un an, fiind considerat o greşeală a lui Napoleon I. Arhiducele Carol al Austriei, declara la sfârşitul anului 1808, la Viena ambasadorului Tolstoi că, Rusia poate să-şi rotunjească frontierele, cu teritoriile Principatelor române, Moldova şi Ţara Românească. La scurt timp, Rusia a trecut de partea Franţei, care a învins în război Austria şi s-a încheiat pacea la 10 octombrie 1809 la Schonenbrun-Viena. Franţa a acordat Rusiei o parte din Galiţia.          

Ţarul Alexandru I i-a propus prietenie lui Francisc I al Austriei şi îi oferea Principatele Române şi Serbia şi hotărârea de a nu se amesteca în interesele sale, în statele italiene. În primăvara anului 1811, turcii au reluat ofensiva în Valahia cu 40.000 de oameni. La conducerea trupelor ruseşti a fost înlocuit generalul Kameneski cu generalul Kutuzov,  care a nimicit jumătate din efectivele turceşti şi a încheiat pacea la 8 noiembrie 1811. La sfârşitul negocierilor, ruşii se „mulţumeau” cu teritoriul Basarabiei. În acest timp Napoleon I a obţinut Austria de partea sa.                 

Ruşii au revenit în Moldova în 1811 şi a urmat fatidicul an 1812. La data de 16/28 mai 1812, prin pacea de la Bucureşti, Imperiul Otoman « a cedat » Basarabia (!?!) Moscovei. Poarta nu avea niciun drept asupra acestui teritoriu care, nu i-a aparţinut niciodată. În acest sens, din motive politice şi economice, Ţările Române nu au fost transformate niciodată în paşalâc turcesc. Anul 1812 este practic geneza sentimentelor anti-româneşti. Ruşii au “primit” un teritoriu pur românesc care, a aparţinut de drept Principatului Moldovei din 1359, asupra căruia sabia lui Ştefan cel Mare a vegheat mereu.  Rolul jucat de fanarioţi în răpirea Basarabiei de către ruşi, nu poate fi trecut sub tăcere: marele dragoman Dumitraki Moruzzi i-a ajutat pe plenipotenţialii Porţii, la redactarea şi încheierea tratatului de pace, plătind cu capul acest act nesăbuit (Ion Ghica, Scrisoare către Vasile Alecsandri, Bucureşti, BPT, pag. 40). Chemat la Şumla, în lagărul vizirului, Dumitraki Moruzzi a fost îmbrăcat cu un caftan îmblănit, pentru « slujba » făcută şi apoi imediat i-a fost decapitat capul (8 noiembrie 1812). Între hârtiile sale s-a găsit şi un ucaz al ţarului prin care i se dădea trădătorului, în Basarabia, o moşie de 100.000 lei şi un inel cu briliante în valoare de 15.000 de piaştri. Aceiaşi soartă a avut şi fratele său, Panaiotaki, mare dragoman al Porţii (20 noiembrie 1812). Cel de al treilea frate, Alexandru Moruzzi, fost domn al Moldovei şi Ţării Româneşti, a fost trimis la galere. 

VI. – 1821. În timpul  perioadei fanariote a luat naştere şi s-a dezvoltat o societate secretă numită « Eteria », ajutată şi sprijinită puternic de către ruşi. Această societate, se spunea că acţiona pentru pregătirea unei revolte împotriva turcilor. La început, era vorba de o revoluţie a tuturor creştinilor din Peninsula Balcanică şi din acest motiv au aderat la « Eteria » şi mulţi români. Răscoala a izbucnit în 1821, în momentul care generalul grec Ypsilanti - un om devotat ţarului- a sosit în Moldova. Conducătorul oltean Tudor Vladimirescu a participat la această mişcare şi în timp ce Ypsilanti organiza insurecţia în Moldova, Tudor Vladimirescu a ridicat Valahia. Primul contact al lui Tudor Vladimirescu cu Ypsilanti, i-a dat posibilitatea să constate că acesta servea cauza greacă şi interesele Rusiei şi prea puţin  îi păsa de eliberarea creştinilor. De asemenea, a constatat că bandele lui Ypsilanti, compuse în cea mai mare parte  din agenţi ruşi, se făceau vinovate de jafuri şi încă nu trecuseră în Balcani.          

Astfel, revoluţia lui Tudor Vladimirescu impulsionată de ideile revoluţiei burgheze franceze din 1879, a îmbrăcat un caracter pur naţional şi cu toate că el a fost asasinat de Ypsilanti, a avut marele merit de a pune capăt epocii fanariote, ajutat de ţăranii din cele două Principate Române. În anul 1825, ţarul Alexandru I a fost asasinat şi l-a urmat Nicolae I (1825-1855)

VII. – 1828. La data de 25 septembrie 1826, ţarul Rusiei Nicolae I (1825-1855) a încheiat un accord cu turcii, la Cetatea Albă (Akkerman), în care se stipula: „Suveranitatea Moldovei şi Ţării Româneşti este împărţită între Poartă şi Rusia; Domnitorii aleşi pe şapte ani de către boierii ţării, cu consimţământul Sultanului, nu puteau să fie maziliţi decât cu permisiunea Ţarului; Ţinând seama de necazurile suferite de Principate, ca urmare a ultimelor tulburări, Poarta le va acorda doi ani scutire de tribut şi obligaţiile pe care trebuiau să le plătească”.  Domnul Moldovei, Ioniţă Sandu Sturdza (Vodă)  care, nu-i avea la inimă pe ruşi, a spus celebrele vorbe istorice: „Nici n-am râs când au venit şi nici nu voi plânge când se vor duce”. Austria având interese vitale la gurile Dunării, nu vedea cu ochi buni avansările Rusiei în Principate. La data de 9 decembrie 1827, Austria şi-a mobilizat armata, concentrând trupe în Ttransilvania, lăsând impresia că avea intenţia să ocupe Principatele Moldova şi Ţara Românească. A urmat o intensă activitate diplomatică înttre Rusia, Austria şi Anglia care, se opunea îngenuncherii Imperiului otoman.  Efectiv, ruşii au revenit în Moldova şi Ţara Românească la 23 aprilie 1828, intrând în aceeaşi zi în Iaşi, arestându-l pe Ioniţă Vodă care, se afla la sfat cu boierii. Ruşii au obţinut aprobarea Franţei pentru această acţiune. Ioniţă Sandu Sturdza şi soţia sa au fost duşi în carantină la Sculeni, pe Prut şi apoi la Bender (Tighina). Administrarea Principatelor Române este dată contelui rus Pahlen, numit preşedintele Adunărilor (Divanurilor) din Moldova şi Ţara Românească.   În perioada 26 aprilie 1828 la 14 septembrie 1829 s-a desfăşurat războiul ruso-turc. Operaţiunile militare s-au desfăşurat în Balcani şi Transcaucazia. La luptele purtate pe teritoriul Ţării Româneşti şi de-a lungul Dunării au participat şi unităţi de panduri români. Pacea s-a încheiat la Adrianopol (azi Edirne), la data de 2/14 septembrie 1829. Ţările române au obţinut autonomie administrativă, numirea domnitorilor pe viaţă, libertatea comerţului pentru toate produsele, dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase proprii, menţinerea ocupaţiei ruseşti, cedarea de către Turcia a cetăţilor de pe malul stâng al Dunării, către Ţara Românească.   La data de 1 mai 1831, Adunarea Naţională, din Ţara Românească, prezidată de consulul rus Minciaki a aprobat Regulamentul Organic, pregătit sub conducerea generalului Pavel Kiseleff. Mitropolitul Grigore, preşedintele legal al Adunării a fost trimis la o mănăstire. Prin această Constituţie, Rusia dorea să obţină o influenţă directă în treburile interne ale Principatelor, cu scopul de a prelungi protectoratul, pe care până atunci l-au avut turcii. În perioada 1829 – 1834, generalul rus Pavel Kiseleff  a fost cel care, a condus administraţia militară rusească în Ţările Române.   

Discuţiile dintre Austria şi Rusia referitor la situaţia din Balcani s-au finalizat prin semnarea unei Convenţii secrete între cele două curţi la 1 septembrie 1833: menţinerea Imperiului Otoman actual şi să influenţeze activitatea lui politică, prevenind înfiinţarea unui imperiu arab, prin menţinerea unui protectorat rus. Toate cabinetele europene au aderat la această Convenţie.

VIII – 1848. Revoluţiile paşoptiste de la 1848, în Ţările Române, sunt înăbuşite şi cu concursul trupelor ţariste. După o înţelegere semnată între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, cunoscută în istoriografie sub denumirea de Convenţia de la Balta-Liman, înţelegere semnată în 1849, Ţările Române erau reconfirmate ca state aflate sub suzeranitate otomană. Însă, Moldova era ocupată de trupele ruse din anul 1848, ca urmare a revoluţiei din acelaşi an, iar în Ţara Românească un guvern revoluţionar provizoriu, de scurtă durată, a fost nevoit să suporte intervenţia comună a armatelor ruse şi turceşti. La 27 martie 1848, sub preşedinţia lui Grigore Cuza, tinerii boieri din Moldova s-au adunat la hotelul « Petersburg » din Iaşi: Vasile Alecssandri, fraţii Rosetti, fraţii Moruzzi, Alexandru Ioan Cuza, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu ş.a. A doua zi, 28 martie, vreo 50 de revoluţionari s-au întrunit în casa lui Mavrocordat, pentru a semna Memorandumul redactat de Alecu Russo şi Mihail Kogălniceanu, pe care în aceeaşi zi, o delegaţie formată din 16 boieri l-a prezentat domnitorului Mihail Sturdza. La ora 18:00, casa Mavrocordat a fost atacată de armată, la recomandarea cancelarului imperiului rus, Nesselrode. Au fost arestaţi unii participanţi la adunare şi trimişi la Bursa în Turcia, însă o parte au reuşit să evadeze din grup la Brăila, cu ajutorul consulului englez Cumingam şi al principesei Elena Rosetti-Cuza, soţia lui Alexandru Ioan Cuza, de la data de 30 aprilie 1844. În Ţara Românească, în iunie 1848, la Izlaz/Teleorman Ion Heliade Rădulescu a dat citire unei Proclamaţii a guvernului provizoriu, al cărui text a fost trimis domnitorului Gheorghe Bibescu. În Bucureşti s-au desfăşurat demonstraţii, obligându-l pe domnitor să abdice. Armata comandată de colonelul Ion Odobescu, primind vestea că armatele ruse şi turce au pătruns în Principate, a arestat membrii guvernului provizoriu. Populaţia aflând de această acţiune a produs violenţe şi s-a deplasat la închisoare pentru a-i elibera pe oamenii politici închişi.  La data de 6 septembrie 1848, Ion Brătianu, unul dintre conducători şi şef al poliţiei, având alături de el pe mitropolitul Bisericii ortodoxe, urmat de mulţimea îndemnată de el s-au deplasat la sediul consulatului general al Rusiei, unde au aprins un rug şi a aruncat în flăcări Regulamentul Organic. După terminarea manifestaţiilor s-a format un nou guvern, sub preşedenţia lui Nicolae Golescu, din care făceau parte: C. A. Rosetti, Ştefan Golescu, Nicolae Bălcescu, Christian Tell, I. H. Rădulescu, Gheorghe Magheru. La data de 13 septembrie 1848, trupele otomane, comandate de Fuad-efendi, au intrat în Bucureşti. O eroică rezistenţă au opus pompierii comandaţi de căpitanul Pavel Zăgănescu în Dealul Spirii. Din nefericire, trupele ruse şi turce au invadat Principatele. Capii revoluţiei au fost arestaţi şi încarceraţi la Cotroceni, transportaţi apoi la Bursa, pe ţărmurile mării Mediterana, unde insurgenţii din Moldova se aflau de câteva luni. Unii au reuşit să fugă şi au ajuns în Franţa, Italia sau Germania. Trei sute de persoane au fost închise la Văcăreşti. În timpul revoluţiei, contele Pavel Kisseleff a trimis o scrisoare lui Gheorghe Bibescu, sfătuindu-l să reprime cu duritate revoluţia. „Sper că împreună cu generalul Duhamel, veţi trece cu succes această criză” (Sankt Petersburg, 12 aprilie 1848).. Totuşi acţiunile revoluţionare au adus şi unele succese. Printr-un firman din 28 iunie 1848, Grigore Ghica a fost numit principe domnitor în Moldova, care faţă de ruşi a adoptat o atitudine ostilă şi vehementă. În cabinetul lui Grigore Ghica se remarcă foştii revoluţionari de la 1848: postelnicul Alecu Sturdza, Petrache Rosetti, Toderiţă Balş, Iorgu Sturdza, Nicu Ghica-Comăneşti şi Petrache Mavrogheni.  La data de 13 aprilie 1849, Rusia şi Turcia au semnat la Balta Liman o Convenţie, prin care se decideau viitorul Valahiei şi Moldovei: principele domnitor va fi ales de către sultan, dintre boierii pământeni; desfiinţarea adunărilor înfiinţate în 1832 prin Regulamentul Organic; durata Convenţiei era stabilită pentru 7 ani şi se decidea menţinerea pe teritoriul Principatelor a unei armate ruso-turce de 35.000 de oameni pentru păstrarea ordinii interioare. Principatele Române au fost obligate să plătească cheltuielile de război pentru trupele ruse: Moldova, suma de 6 milioane franci şi Ţara Românească, suma de 11 milioane franci.         

IX- 1853. În luna ianuarie 1853, ţarul Nicolae I a dat o mare recepţie la Sankt Petersburg, în onoarea ambasadorului britanic, Sir Hamilton Saymur. Ţarul a propus împărţirea Imperiului Otoman între Anglia şi Rusia, excluzând Franţa. Anglia urma să ia Egiptul şi Creta, iar Rusia să organizeze sub protectoratul său Principatele Moldovei şi Valahiei, Serbia şi Bulgaria şi pentru câtva timp în păstrare Constantinopolul. Anglia a refuzat şi atunci Rusia s-a îndreptat spre Turcia.  Ţarul a cerut dreptul de protecţie asupra creştinilor din Imperiul otoman. Fiind refuzat, ţarul a trimis un ultimatum. „Ţarul de fier” nu admitea drepturi politice şi militare pentru Anglia şi Franţa în Imperiul  otoman. Ţarul Nicolae I strivise Polonia, învinsese partidele revoluţionare în Europa Centrală, stimulase forţele mistice ale Sfintei Rusii. La data de 3 iulie 1853, ruşii au invadat Principatele române. Franţa şi Anglia au protestat şi au trimis flota de război în Marea Marmara. La 14 iulie a protestat puternic şi Poarta otomană. La 23 iulie 1853, consulul rus la Bucureşti, Halcinski, i-a trimis domnului Moldovei, Grigore Ghica o scrisoare din partea ministrului de externe, Neselrode, prin care îl asigura că nu se vor opera schimbări în guvernare, însă îl soma să întrerupă legăturile cu puterea suzerană, Turcia.  Regele Prusiei îl sfătuia pe ţar să prevină un război în Europa. 

Interesele Prusiei şi Austriei nu permiteau încorporarea malurilor Dunării în Imperiul Rus. La data de 4/16 octombrie 1853, Turcia a declarat război Rusiei. Acesta a fost semnalul începerii războiului Crimeii (1853 – 1856), purtat între Rusia pe de o parte şi Turcia, Anglia, Franţa şi Regatul Sardiniei pe de altă parte. Operaţiunile militare ale beligeranţilor s-au desfăşurat la Dunăre, în Transcaucazia, la Marea Baltică, pe coastele Kamceatkăi şi Crimeia, unde au fost luptele principale. Domnii Moldovei  şi Ţării Româneşti s-au retras la Viena. Ambele principate au fost guvernate de baronul Budberg. În septembrie 1854, cei doi domni s-au întors la posturi.  În perioada 13/25 februarie-18/30 martie 1856 s-a desfăşurat Congresul de pace de la Paris, care a pus capăt războiului Crimeii: înlăturarea protectoratului rusesc asupra Principatelor Române, menţinerea suzeranităţii otomane, punerea sub garanţia puterilor europene (Franţa, Anglia, Austria, Rusia, Prusia şi Regatul Sardinia), convocarea Divanurilor Adhoc, stabilirea navigaţiei pe Dunăre, neutralitatea Mării Negre, înfiinţarea Comisiei Europene a Dunării, cu sediul la Galaţi. Au fost retrocedate către Moldova, judeţele Bolgrad, Cahul şi Ismail din sudul Basarabiei.

X – 1877. Profitând de ridicarea la luptă a popoarelor balcanice împotriva Imperiului Otoman în anii 1875-1876, Imperiul ţarist s-a pregătit de un nou război cu Poarta. Ţarul Alexandru al II-lea (18551881) şi cancelarul Gorceacov au luat măsuri de pregătiri pentru război. Pentru deplasarea în Balcani, Rusia a organizat întrevederea ruso-română de la Livadia în Crimeia (29 septembrie/11 octombrie), la care partea română a acceptat, în principiu, trecerea armatei ruse prin teritoriul României, în baza Convenţiei care s-a semnat la 4/16 aprilie 1877 la Bucureşti. Guvernul rus se angaja să menţină şi să apere integrigtatea teritorială a ţării, precum şi să respecte drepturile politice ale statului român. La data de 6/18 aprilie 1877, guvernul României a dat decretul de mobilizare a Armatei române (125.000 de militari, din care 58.700 constituiau Armata operativă). La data de 10/22 aprilie 1877, guvernul României a întrerupt relaţiile diplomatice cu Turcia.. Pe data de 11/23 aprilie, Armatele ruse au trecut graniţa României. La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat război Turciei.  În ziua de 29 aprilie 1877, România a declarat război Turciei. 

În ziua de 9/21 mai, în adunarea deputaţilor s-a proclamat independenţa de stat a României. România a intrat în conflict de partea părţii ruse, după insuccesele Armatelor ruse în bătăliile din 8 şi 18 iulie 1877. Nici nu avea cum altfel. E ceea ce noi cunoaştem, ca fiind  Războiul de Independenţă al României împotriva Imperiului Otoman, război condus pentru noi de cel care avea să devină marele rege Carol I al României, din martie 1881. România şi-a semnat actul independenţei cu pierderea a 10.000 ostaşi şi o mare contribuţie materială.  Dar, ruşii şi-au urmărit cu perseverenţă interesul ”eliberării” noastre de sub jugul otoman. Prin Tratatul de pace ruso-turc de la San Ştefano din 19 februarie/3 martie 1878 şi Congresul de la Berlin din 1 iunie-1 iulie 1878, a marilor puteri, Rusia a anexat sudul Basarabiei, cedând României judeţele dobrogene Tulcea şi Constanţa. Ţarul Alexandru al II-lea a fost asasinat la data de 1 martie 1881, la conducerea imperiului urmând Alexandru al III-lea (1881-1894). Din 1894 la conducerea Imperiului ţarist a urmat Nicolae al II-lea (1894-1917), care a fost asasinat cu întreaga familie de către extremiştii bolşevici, în anul 1918, la Tobolsk în Siberia.

XI – 1940. Raptul teritorial din 1940, este o amintire tristă, fiindcă a condus la aplicarea odiosului Pact Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, operă a dictatorilor Hitler şi Stalin, prin care România a cedat Basarabia, partea de Nord a Bucovinei şi Ţinutul Herţa.  Pe 26 iunie 1940, ora 22:30, comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, Viaceslav Molotov, i-a prezentat ministrului plenipotenţiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care a cerut României „retrocedarea" (!?!) Basarabiei până pe 28 iunie şi „transferul" părţii de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică. Guvernul sovietic n-a mai aşteptat cele patru zile promise, pentru retragerea administraţiei şi a armatei. Armata sovietică a trecut Nistrul în ziua de 28 iunie 1940. Au urmat umilinţele unităţilor militare româneşti în retragere, masacrarea populaţiei româneşti şi masiva deportare a românilor, bărbaţi, femei, copii în gulagurile sovietice.

XII – 1944. În luna august 1944, în operaţiunea militară Iaşi-Chişinău, trupele sovietice au lansat o puternică ofensivă, în urma căreia au trecut în România, ţintind câmpurile petrolifere de la Ploieşti, atât de necesare Germaniei naziste, pentru continuarea războiului, precum şi poporului român. Cu tancurile sovietice pe teritoriul ei, şi în contextul în care conflictul era deja pierdut, Regatul României a ieşit din războiul antisovietic şi s-a alăturat ulterior puterilor Aliate, acţiune care a salvat în cele din urmă Transilvania, aflată sub ocupaţia trupelor maghiare horthyste, de la data de 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena. 

Armata română conform înţelegerilor realizate la 12 septembrie 1944, la Moscova, prin Convenţia de Armistiţiu, a participat alături de Armata sovietică la eliberarea Ungariei şi Cehoslovaciei, până la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, la data de 9 mai 1945. Anul acesta s-au împlinit 75 de ani de la victoria Naţiunilor Unite împotiva fascismului. Ruşii susţin şi azi că, Armata sovietică a eliberat România, nerecunoscând cobeligeranţa Armatei române. Eliberarea tancurilor sovietice ne-a adus o deosebită contribuţie umană şi materială la înfrângerea fascismului, precum şi staţionarea trupelor sovietice pe teritoriul nostru,  până în 1958 !

 Bibliografie:  1.Constantin C. Giurescu, Horia C. Matei, Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu, Gheorghe Rădulescu, Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971.  2. Nicolae I. Arnăutu, 12 Invazii ruseşti în România, Editura Vestala, Bucureşti, 1996.  3. Vladimir Fedorovski, Ţarinele şi puterea, de la Ecaterina I la Raisa Gorbaciova, Editura Vestfala, Bucureşti, 1996.                                                                                                                                                             

Col. (ret) Constantin Chiper