Pandemia de
coronavirus și sistemul medico-sanitar
”Dealtfel cu ignoranța sa de care cu greu
își dă seama și cu modul său prea defectuos
de a raționa, omul
n-ar fi putut interveni
în acte de o gingășie și de o finalitate atât de
minunate, fără să producă dezordinile
cele mai grave”
Nicolae C Paulescu
Actuala pandemie de
coronavirus (SARS CoV 2, sau COVID 19) aflată în multe zone ale lumii deja pe
panta descendentă, a pus la grea încercare sistemele de sănătate publică din
majoritatea țărilor lumii, chiar și pe cele considerate mai performante, cum ar
fi cel spaniol, italian, britanic, german și chiar american. Abstracție făcând
de odiseea apariției acestui virus în spectrul patologiei infecțioase (mutație
naturală sau produs de laborator) în plină dezbatere astăzi, trebuie reținută
patogenitatea câștigată pentru om și mai ales, gradul extrem de înalt de
contagiozitate și virulență, ceea ce a făcut ca în mai puțin de două luni să
cuprindă practic întreg mapamondul.
Sistemul
medical și epidemia de coronavirus
Până când OMS-ul declară răspândirea pandemică a
virusului, până când statele încep să aplice măsurile cuvenite și adaptate
situației, viroza deja lovea predilect și năpraznic în două categorii de
populație; populația vârstnică și populația purtătoare de boli cronice (diabet
zaharat, obezitate, patologie neoplazică, bronhopneumopatii cronice, boli
cardiovasculare, renale etc). Cine are curiozitatea să cerceteze mortalitatea
generată de COVID 19 va avea surpriza să constate că nici măcar vârsta nu a
fost ținta predilectă, ci mai degrabă comorbiditățile pe care vârsta le adună. Mai
mult, după ezitările pricinuite de informările tardive privind izbucnirea
epidemiei, sistemul medico-sanitar avea
să constate existența unor carențe grave în resurse medicale, resurse umane și
materiale necesare pentru a face față situației, ceea ce la început pentru
sistemul medical însemna a intra în luptă fără arme și muniții.
Se poate spune, fără exagerare, că până sistemul medical și-a
pus la punct o strategie de abordare preventivă, sub aspect epidemiologic și
curativă, sub aspect terapeutic, de la medicamente și până la aparatură de
ventilație asistată, molima făcea victime, deopotrivă, în populația țintă și
personalul medical, concomitent cu răspândirea rapidă prin contaminarea masivă
a populației. Așa încât, dacă astăzi suntem pe punctul de a intra pe panta
descendentă a evoluției naturale a bolii, aceasta se datorește creșterii gradului
de imunitate a populației care a atins o anumită cotă și nu măsurilor haotice
și în pripă luate de autorități, măsuri cu care se vor găsi destui să se
împăuneze după ce pericolul va fi trecut.
Este interesant de constatat că deși avem un sistem de
urgență prespitalicească și urgență spitalicească, pe care doctorul Raed Arafat
l-a moșit preț de aproape două decenii, printre atâtea situații catastrofice și
chiar cataclismice cu care ne-a obișnuit, nu a prevăzut și o catastrofă
biologică. Am fi avut probabil un set de norme, protocoale și proceduri în plus,
de la care dacă te abați poți fi încadrat la ”zădărnicirea măsurilor de
prevenire a îmbolnăvirii”, noțiune interpretabilă care face trimitere către
domeniul eticii medicale și chiar al bioeticii, pentru că aduce atingere la drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Poate singura consolare pentru cei chemați sau numiți să gestioneze situația
este că dezastrul s-a regăsit și la case mai mari, care au tratat amenințarea
cu un soi de aroganță și încredere, repede transformată într-un jalnic mieunat
de pisică rănită, deși până atunci erau cu coada pe sus.
Realități
românești
Din păcate, aceiași atitudine
o vom regăsi și în România care, deși alarma generală a fost dată încă din
ianuarie 2020 prin evenimentele din Wuhan, prin alerta OMS-lui și dezastrul
care începuse în Italia și Spania, clasa diriguitoare era extrem de preocupată
cu probleme de ordin politic (alegeri anticipate, dispute politice, răfuieli și
acțiuni denigratorii la toate nivelele) care, privite retrospectiv astăzi,
par de un ridicol absolut. Alerta pentru autoritățile române apare pe 26
februarie odată cu confirmarea primului caz de infecție COVID 19, ca apoi pe 22
martie să fie anunțate primele decese atribuite aceluiași virus. Sau constituit
în pripă Comitetul Național pentru situații speciale de urgență, Consiliul
Științific, Grupul Strategic de Comunicare, toate formate din elita
infecționistă și epidemiologică a țării, adusă brusc în prim plan, dar cu
mijloace de acțiune extrem de limitate.
S-au transmis recomandări pentru populație, s-au luat măsuri
la nivel comunitar, s-a încercat mobilizarea rețelei de asistență primară
(medicina de familie), mobilizarea rețelei de urgență prespitalicească și
spitalicească, evacuarea spitalelor și transformarea lor peste noapte în
spitale COVID și non COVID sau cu circuite COVID și nonCOVID, ceea ce avea să
bulverseze întreg sistemul medical al țării. Cât de eficiente au fost aceste
măsuri? s-a văzut imediat, prin izbucnirea a numeroase focare în comunități,
unități sanitare, azile pentru îngrijirea persoanelor vârstnice, creind o stare
de panică copios exploatată de media și îndeosebi de canalele comerciale de
știri. Sigur, privite evenimentele retrospectiv, oricine poate fi suspectat de
subiectivism critic în analiza lor, dar totuși nu se poate trece cu vederea
unele abordări nefericite, lentoarea în
luarea deciziilor și mai ales cât de nepregătit era sistemul pentru a face față
unei asemenea situații.
Prima mare greșeală a fost izolarea voluntară la
domiciliu ca metodă de carantinare pentru valul uriaș de români (preponderent emigranți
economici și nu diaspora) care se întorceau acasă, practic goniți de
realitățile țărilor în care lucrau (Italia, Spania, Franța, Marea Britanie,
Germania, Austria etc) și care au contribuit decisiv la răspândirea de facto a virusului în toată țara. Aici
carantinarea clasică cunoscută încă din secolul al XIV-lea, de pe vremea ciumei
(moartea neagră), trebuia aplicată prin instituirea unui cordon de protecție
sanitară la granița de vest a țării și reținerea într-un sistem carantinal
instituționalizat de-a lungul întregii frontiere de vest, ușor de realizat prin
rețeaua hotelieră a zonei sub jurisdicția armatei și autorităților locale
pentru că urmarea era previzibilă.
Orientarea către această soluție devenise și mai clară
când cifrele comunicate de ministrul sănătății din
data de 19 martie anunțau că din cele 277 de cazuri confirmate până atunci,
marea lor majoritate erau de import (Italia) sau contacți direcți ai acestora.
Situația se va complica și mai mult odată cu pătrunderea în țară a peste un
milion de persoane netestate pentru coronavirus într-un interval record, mai
ales că în țările de unde veneau evoluția pandemiei era deja explozivă. În
aceste condiții este evident că pentru situația momentului, dat fiind contextul pandemic în ascensiune
carantinarea instituționalizată trebuia să prevaleze, iar pătrunderea în țară
să fie permisă doar după cele 14 zile stabilite pentru carantină, perioadă în
care eventuala contaminare s-ar fi putut manifesta clinic ca boală.
Medicina
primară și supravegherea epidemiologică
Acest sistem de izolare voluntară la domiciliu a pus la
grea încercare sistemul de supraveghere care trebuia să fie rețeaua medicinei
primare, reprezentată la noi de medicii de familie și, desigur, structurile de
resort din cadrul direcțiilor de sănătate publică teritoriale. Ori, după cum se
știe, medicul de familie nu gestionează medical o zonă geografică determinată
și nici populația aferentă acesteia, ci o listă de pacienți în care izolatul
sau familia lui poate să figureze sau nu, ca să nu mai vorbim de supravegherea
epidemiologică sau stării de igienă a comunității care, prin fișa postului, îi
este complet străină pentru că nu-i intră în atribuțiile contractuale.
Reamintim faptul că, altădată, structura medico-sanitară
sub forma circumscripțiilor medico-sanitare, nu numai că era implicată direct
și cu responsabilități precise în gestionarea stăriii epidemiologice și de
igienă a teritoriului arondat, dar avea și cadru specializat în domeniu, în
persoana asistentului de igienă și oficiantului sanitar, care gestionau
focarele epidemice sau cu potențial epidemic, obiectivele sanitare (unități de
alimentație publică, surse de apă, colectivități școlare etc), starea de igienă
a comunității, imunizarea populației, registrul de vaccinări și orice situație
cu impact epidemiologic într-o comunitate. Este ușor de imaginat în situația pe
care o trăim astăzi cât de ușor și profesionist ar fi fost de supravegheat izolarea
la domicilu, fără echipe de la centru de județ sau poliție.
S-a constatat repede că această modalitate de
supraveghere prin cabinetul medicului de familie este limitată ca eficiență,
pentru că nevoile contextului epidemiologic exced prevederilor contractuale sau
posibilităților cabinetelor medicilor de familie. S-a recurs atunci la
implicarea mai largă a Direcțiilor de Sănătate Publică și Inspecției Sanitare
de Stat, sau Direcției de Medicină Preventivă, altă dată instituții cu o
puternică implicare în ceea ce îndeobște numim sănătate publică. (unități
medicale spitalicești și ambulatorii de specialitate, dispensare medicale, epidemiologie,
igiena muncii, igienă comunală, mediu, aprovizionare cu apă, alimentație
publică etc).
Cu încadrare pe măsură, ca resursă umană (igieniști,
epidemiologi, compartimente de specialitate bine încadrate, putere decizională
și responsabilități precise în gestionarea problemelor de sănătate publică la
nivelul unei regiuni sau județ) s-au obținut rezultate spectaculare pe tărâmul
igienei, epidemiologiei și prevenției atât pe linie de igienă generală, cât,
mai ales, în eradicarea unor boli ca; poliomielita, holera, tifosul
exantematic, malaria, difteria, tetanosul, febra tifoidă, tuberculoza, tusea
convulsivă, rujeola etc.
Din fericire, pentru acest trecut glorios sub aspect
epidemiologic, mai avem încă personalități care pot depune mărturie despre
războiul cu aceste molime (unele cu caracter endemic pentru țara sau zona noastră
geografică), cum ar fi eminentul profesor Geza Molnar de la Cluj sau distinsul
doctor Ion Buzdugan de la Iași, prin ele însele mărturii vii ale marii școli de
epidemiologie și microbiologie românească care, prin corifeii săi, devenise
emblematică în Balcani, și nu numai, personalități pe care nu le mai consultă
nimeni astăzi.
În locul acestor structuri teritoriale sănătatea publică
s-a trezit cu niște birouri teritoriale, cu dublă subordonare, în care
epidemiologii sunt o raritate, cadrele de specialitate pe domenii sunt de
asemenea o raritate, funcționând ca o structură birocratică greoaie, excelând,
după posibilități, în gestionarea unor programe, sau în supraveghere și
raportare statistică. Ba chiar unele voci din rândul ”reformiștilor” și ”progresiștilor”, de care nu ducem lipsă astăzi,
găseau de cuviință limitarea dacă nu chiar desființarea acestor structuri care,
în viziunea lor îngustă, le găseau inutile.
Sănătatea
publică și mediul
Dintru început trebuie subliniat faptul că astăzi, mai
mult ca oricând, sănătatea publică în accepțiunea ei largă și mai ales din
perspectiva bioeticii, depășește cu mult starea de sănătate a indivizilor care
alcătuiesc o colectivitate. Ea privește în egală măsură, dacă nu chiar decisiv,
și sănătatea mediului în care individul trăiește, prin calitatea sa și
riscurile din totdeauna pe care le presupune un mediu nesănătos. Pentru că până
la urmă nu se poate vorbi de individ sănătos într-o comunitate bolnavă, așa cum
nu se poate vorbi nici despre o comunitate sănătoasă alcătuită din indivizi
bolnavi, ceea ce face ca relația între sănătatea individului și mediul său de
viață (climă, zonă geografică, risc epidemiologic, structură demografică,
patologie cronică) să fie mai strânsă ca niciodată.
Cu un număr insuficient de specialiști și cu echipe
alcătuite adhoc din personal care nu rareori nu aveau nici o tangență cu
epidemiologia și rigorile ei, este ușor de închipuit ce calitate aveau
anchetele epidemiologice și ce calitate avea supravegherea epidemiologică a
teritoriului arondat. În aceste condiții, gestionarea unei situații epidemice
majore, cum pare să fie cea pe care o parcurgem, alimentată copios de un aflux
uman (ca sursă de infecție greu de controlat) a devenit o problemă extrem de
dificilă, ceea ce a și dus la introducerea stării de urgență cu ordonanțele
militare de rigoare, cu impunerea unor restricții în care restrângerea drepturilor
cetățenești erau cele mai dure.
Iată de ce teritorializarea asistenței medicale în
structuri care să cuprindă în egală măsură asistența medicală curativă și
preventivă, dar și supravegherea sanitară a teritoriului comunității respective,
redevine o necesitate care poate fi adaptată desigur la realităților timpurilor
noastre. În cadrul acesteia, redimensionarea activității medicale primare în
alți parametri decât cei actuali, completarea ei cu activitatea în domeniul
prevenției și prezența asistentului de igienă în echipa unității de asistență
primară devine absolut necesară.
Serviciul
de urgență în context epidemic
Un rol discutabil l-a avut și serviciile de asistență de
urgență prespitalicească și spitalicească, în rândurile cărora aveau să apară
primii contaminați, pentru că solicitările celor întorși acasă la apariția
simptomelor se făceau doar prin numărul de urgență. Aici avea să se vadă cât de
nefastă pentru unitățile spitalicești a fost crearea acestui serviciu, pentru
că devenise o rutină ca pentru orice problemă medicală de oriunde din
teritoriu, urgență sau nu, se apela serviciul de urgență care în felul acesta
devenise un fel de taximetrie medicală.
Astfel, toată patologia din teritoriu adusă în spital în
această manieră, trebuia să treacă prin unitatea de primiri urgențe,
realizându-se astfel un adevărat melanj de patologie de urgență sau curentă,
acută sau cronică, infecțioasă sau neinfecțioasă, contagioasă sau necontagioasă,
mergând până acolo încât se gestionau chiar internările în spital.
Staționarea obligatorie în aceste unități pentru
evaluarea în urgență și evaluarea de specialitate, au deschis o cale largă și sigură
de intercontaminare, cel puțin în primele 2 săptămâni până la amplasarea corturilor
de triere epidemiologică în curtea spitalelor (deservite de același personal), cu
introducerea echipamentelor de protecție pentru personal (între care celebrele
izolete pentru transportul bolnavilor – absolut inutile), a criteriilor de
selecție a bolnavilor și a testelor rapide de diagnostic. Evident că emigranții
economici, cu sau fără izolare voluntară la domiciliu, care se revărsau în țară
goniți de realitățile occidentului, la apariția simptomelor apelau serviciile
medicale prin sistemul de urgență, contribuind astfel la răspândirea infecției
cu coronavirus.
Era evident, de asemenea, că transmisia bolii devenise
comunitară, moment în care se poate considera că epidemia a scăpat de sub
control. Din acest moment orice persoană, orice suprafață atinsă, orice zonă
suprapopulată, orice spațiu neigenizat, orice deplasare dincolo de habitat se
putea constitui într-un factor de risc pentru contaminare. A urmat carantinarea
instituționalizată la graniță concomitent cu măsuri de limitare a revenirii în
țară a emigranților, introducerea restricțiilor prin starea de urgență și
introducerea ordonanțelor militare, internarea obligatorie a celor depistați
pozitivi în unități spitalicești desemnate ca spitale covid și spitale de
suport, indiferent de modul de manifestare a bolii; asimptomatică, forme
ușoare, forme medii, severe sau grave, criteriul unic fiind testul pozitiv și
definiția de caz.
Spitalizarea nejustificată pentru primele două categorii
(asimptomatice și forme ușoare), relativitatea testului rapid de diagnostic
care după cum se știe are o marjă de eroare importantă (2 - 20% rezultate fals
pozitive sau fals negative ca orice test rapid dealtfel), au creat un climat
extrem de tensionat atât în rândul personalului medical, insuficient pregătit
și echipat pentru a face față situației, dar și a pacienților asimptomatici sau
cu forme ușoare care s-au trezit internați cu forța. Rezultatul a fost
contaminarea spitalelor care au început să cadă unul după altul, a personalului
din unitățile de terapie intensivă și, desigur, creșterea numerică a
contaminărilor în populație.
Aceste aspecte, care se succedau cu repeziciune, preluate
de massmedia ca știri de senzație însoțite de bilanțuri apocaliptice, cu
intervenții inoportune și prezentări ignorante comentate de tot felul de vedete
de conjunctură și lideri de opinie, cu prezentări bizare a unor secvențe din
secțiile ATI deservite de figuri, la rândul lor bizare, într-un echipament incomod
(un adevărat supliciu pentru cei care îl purtau) care mimau costumațiile
astrale, mișcându-se cu dificultate printre monitoare, ventilatoare,
aspiratoare, oxigenatoare și perfuzoare, au creat o stare de angoasă colectivă
până la panică, o adevărată psihoză de masă.
Spitalul
și corpul medical în mentalul colectiv
În cadrul aspectului
pompieristic în abordarea evenimentelor generate de această epidemie, apare și
ordinul ministrului sănătății (533/29-03-2020) de a evacua spitalele într-un
timp record, prin externarea forțată a pacienților internați, reducerea cu 80%
a programărilor și cu 50% a activității ambulatoriilor de specialitate,
închiderea cabinetelor stomatologice și laboratoarelor. Se reduce astfel
asistența medicală doar la activitatea în urgență, paralizând efectiv un sistem
de parcă altă patologie, înafară de cea legată de coronavirus nu ar mai fi
existat, ca și cum problemele de sănătate acute sau cronice ale populației au
dispărut brusc.
Dincolo de efectul asupra sănătății în general, această
decizie a avut un impact devastator asupra stării de spirit în rândul
personalului medical, dar mai ales în rândul populației prin inducerea unei
stări de neliniște, nesiguranță și frică până la panică. Pentru că în percepția
publică spitalele au devenit brusc zone periculoase care trebuiau evitate, în
care riscul contaminării și a diagnosticării COVID pozitive, cu toate
consecințele draconice în plan personal, familial și microsocial efectiv înspăimântau,
și aveau de ce.
Mai mult, a apărut o anumită reținere față de lucrătorii
în domeniu fie ei; medici, paramedici, asistenți medicali, infirmiere,
ambulanțieri, care au mers până la manifestări ostile (considerați apriori ca
purtători de viruși), în pofida prezentărilor apoteotice din massmedia, de care
(în paranteză fie spus) corpul medical chiar nu are nevoie, pentru că el face
ceea ce a făcut din totdeauna în vremuri de restriște; luptă pentru viață până
la sacrificiul propriei sale vieți.
Un scurt recurs la istoria noastră ne aduce aminte că în
epidemia de tifos exantematic din iarna anului 1917, de exemplu, au căzut
victimă molimei 350 de medici și 1000 de sanitari dintr-un total de 300.000 de
victime (125.000 de militari și 175.000 din rândul populației civile) epidemie
stinsă în cinci luni prin măsurile intreprinse de marele nostru savant, colonel
dr Ioan Cantacuzino, aflat atunci la conducerea Serviciului Sanitar al Armatei.
Și sunt numeroase exemple în istoria noastră, și nu numai, care consemnează
marile sacrificii pe care corpul medico-sanitar le-a adus pe altarul sănătății
publice în context epidemic sau pandemic, fără publicitate ieftină și aspirații
eroice.
Fără îndoială, că după ce lucrurile se vor liniști, prin faptul
că însăși viroza își va domoli expansiunea în cadrul evoluției naturale,
caracteristică de altfel, oricărei manifestări epidemice de tip pandemic,
evaluările și bilanțurile care se vor face vor putea analiza părțile pozitive
sau negative ale intervenției umane în cadrul evoluției acestei calamități, fie
ea naturală sau artificială.
Până atunci însă, este de reținut că acest climat de nesiguranță
și spaimă colectivă a căpătat o amploare deosebită, favorizată de creșterea
cazurilor noi de îmbolnăvire, a internărilor în terapie intensivă și mai ales a
deceselor care se contabilizau doar în spectrul SARS-CoV 2, a focarelor de
infecție care apăreau cu predilecție în spitale și stabilimente pentru vârsnici,
a lipsurilor de medicamente, echipamente de protecție și materiale sanitare.
Întrebări
pertinente și necesare
De reținut este și faptul că orientarea asistenței
medicale în cvasitotalitatea ei spre zona pandemică, a prejudiciat grav
asistența medicală curentă, a cărei grad de încărcătură era și așa suficient de
mare și cu destule probleme. Și atunci, întrebarea firească; cine își asumă
blocarea asistenței medicale timp de două luni perioadă în care patologia
curentă, dar mai ales patologia cronică nu a putut fi diagnosticată, evaluată
și tratată corespunzător? Câți bolnavi nu au putut beneficia de proceduri,
tratamente specifice, întervenții chirurgicale și alte terapii specifice
funcție de patologia lor și, mai ales, câte decese au rezultat ca urmare a
lipsei unor îngrijiri medicale adecvate?
De ce nu s-au folosit ca spitale de suport rețeaua de
spitale militare, oricum supradimensionate pentru nevoile reale, pentru că ele
au fost concepute pentru a desrvi o armată de 350.000-400.000 de militari cât
avea armata română cândva? În această abordare s-ar fi putut introduce managementul
și disciplina militară cu care ministrul sănătății amenința sistemul și la care
chiar a recurs în cazul spitalelor din Suceava și Deva. Acestora li se puteau adăuga și rețeaua de spitale CFR, de asemenea
supradimensionate, unități care împreună ar fi egalat numărul spitalelor de
suport (34) din rețeua publică desemnate prin ordin de ministru.
În această formulă s-ar fi acoperit cu siguranță nevoile
de asistență medicală generată de epidemie, mai ales dacă nu s-ar fi recurs la
internarea asimptomaticilor și formelor ușoare obligate în mod irațional să se
interneze în spital. S-ar fi putut satisface astfel necesarul de paturi, ca să
nu mai vorbim de secțiile ATI care au funcționat la un sfert din capacitatea
lor. În plus, l-ar fi scutit pe ministrul sănătății să alerge în urma dricului,
acuzând în dreapta și în stânga managementul defectuos, de parcă, în calitatea
lui de fost manager de spital, nu ar fi știut ce înseamnă managementul unui
spital subfinanțat.
De altfel este de așteptat o evaluare și eventual o nouă
reformă a sistemului medical pe care ministrul sănătății a promis-o de îndată
ce epidemia va fi trecut. Va reuși numai dacă va ține cont de istoria organizării
sistemului medico-sanitar din România, atât de performant altădată și va
renunța la principiile liberale de organizare care s-au dovedit total
ineficiente în condițiile pandemiilor moderne.
Coronavirusul
în perspectiva viitorului
Odată cu venirea verii virulența
și contagiozitatea virusului SARS CoV 2 va scădea treptat în mod natural și
concomitent cu creșterea gradului de imunizare prin boală a populației. Trebuie
subliniat faptul că după evoluția sa genetică, deja patru mutații pe parcursul
său pandemic, se pare că și acest virus va intra mai devreme sau mai tîrziu în
categoria virusurilor sezoniere, alături de alte surate din aceiași familie, cu
aceiași capacitate mutagenă caracteristică acestor virusuri, asemănătoare întrucâtva virusurilor gripale.
În acest context, imunizarea prin vaccin (atunci când va
fi disponibil) devine necesară doar pentru populația țintă, adică populația
purtătoare a unor boli cronice; diabet, obezitate, patologie cardiovasculară,
renală, respiratorie, neoplazică etc și, eventual populația vârstnică, cu două
condiții; vaccinarea să nu devină o miză comercială și vaccinul să fie produs
în țară.
În rest, că această pandemie va schinba lumea, că nimic
nu va mai fi ca înainte, că umanitatea trebuie să-și revizuiască principiile și
modul de abordare a vieții, toate acestea trebuie considerate ca aprecieri de
conjunctură și puse pe seama stării emoționale induse de necunoscut și
promovată apocaliptic de media - fericită că are un subiect de tocat - și clasa
politică - că poate avea o miză desigur, politică. De altfel, multe din
măsurile întreprinse au amprenta presiunii publice induse de aceste două
categorii. Mai greu de explicat va fi crahul economic produs prin măsurile
disproporționate față de realitatea fenomenului, anticipat oarecum de
profesorul Adrian Streinu Cercel, singura minte luminată și om cu viziune, din
acel faimos comitet (din care a și fost eliminat) care acționa după cum bătea
vântul.
Ceea ce trebuie reținut îmsă, este faptul că sistemul
medico-sanitar trebuie gândit și sub aspect epidemic sau pandemic pentru că,
dintre cele trei calamități cu impact devastator asupra populației (războiul,
foametea și epidemiile), de departe cele mai grave și periculoase au fost, sunt
și rămân epidemiile și pandemiile pentru că ele lovesc otova.
Afirmația că România a trecut printr-o situație
nemaiîntâlnită în istoria sa este total gratuită. Un simplu recurs la istoria
noastră, și nu numai, va dovedi cu prisosință contrariul. Problema este a
rezolvării raționale și la nivel global, pentru că privește viața în ansamblul
ei. O cale posibilă este aplicarea cu rigurozitate a principiilor bioeticii cu
cele trei ramuri ale sale; etica medicală, etica animală și etica mediului,
pentru că în definitiv și omul este o formă de viață care coabitează cu alte
forme de viață, prietenoase sau ostile, într-un mediu comun și destul de
limitat, în care până la urmă adaptarea este condiția supraviețuirii. Măcar sub
acest aspect omul va trebui să-și reconsidere locul și rostul său pe pământ și
să nu uite că NATURA lovește năpraznic în cel care-i încalcă legile.
Aș mai face o remarcă cu privire la lecțiile pe care
istoria medicinei și îndeosebi istoria pandemiilor ni le oferă. Parcurgându-i
parcursul vom vedea că epidemiile și pandemiile fac parte integrantă din
istoria umanității. Locul bacteriilor în producerea epidemiilor (lepra, ciuma,
febra tifoidă etc) a fost luat treptat de virusuri (variolă, poliomielită,
tifos exantematic, gripă, HIV, Ebola, COVID 19).
O privire atentă a pandemiilor secolului XX, arată că ele
au fost dominate de virusul gripal care a intrat puternic în scenă prin gripa
spaniolă a anilor 1918-1919, producând peste 50 de milioane de decese,
infectând între 20-50% din populația Terei, A fost urmată apoi de pandemia din
1934-1935 care în țara noastră va produce peste 240.000 de îmbolnăviri cu 46.000
de decese dintre care 14.000 de copii, gripa din 1957 cu virusul gripal A/H2N2
care l-a nivel mondial a produs 2 milioane decese, gripa cu virusul A/H3N2 Hong
Kong din 1971-1972 cu 1 milion de victime (14.000 în România) și gripa aviară A/H1N1
din 2009 cu 18.156 decese la 622.482 cazuri, devenind cu timpul o viroză
sezonieră cu efectele cunoscute și acceptate ca firești.
Secolul XXI se pare că va fi secolul coronavirusului care,
deși exista în spectrul patologic al virozelor respiratorii, intră în scenă în
2003 cu tipul SARS CoV 1 care s-a oprit în zona asiatică, apoi MERS CoV care s-a oprit în Orientul Mijlociu și în
sfârșit SARS CoV 2 sau COVID 19, care are răspândire pandemică deja pe panta
descendentă și care a lovit cu predilecție zona opulenței, aroganței și
disprețului față de valorile umanității. Nu am auzit de nici un focar epidemic
care să fi izbucnit în taberele de refugiați din Turcia,de exemplu, sau mai
aproape de noi, printre oamenii străzii la care numai măsurile și regulile de
igienă în combaterea epidemiei nu pot fi invocate.
În
loc de încheiere
Șansa României nu a fost eficiența sistemului său medical
(pe care o vor specula mulți și îndeosebi autoritățile) ci amplasamentul său geografic,
structura demografică a populației, modului de viață mai simplu și mai apropiat
de natură. De aceea când se fac analize și evaluări, comparația trebuie făcută
cu țările din zona noastră geografică; Bulgaria, Ungaria, Ukraina, Rusia,
Serbia, care au aceleași rezultate ca și noi în combaterea pandemiei, fără să
impună măsuri atât de draconice ca la noi. Comparația cu țările occidentale, de
regulă în cifre absolute și nu în procente (cum ar fi normal), este forțată și
inoportună, pentru că ne raportăm la parametri cu totul diferiți, între care;
număr de populație, durata medie de viață (cu peste 10 ani mai mare decât la
noi), structură demografică, zonă geografică, stil de viață, mod de trai și
morbiditatea cronică crescută prin boli ale civilizației.
Un singur exemplu este suficient de ilustrativ în acest
sens; nici una din țările menționate mai sus nu a impus interzicerea
manifestărilor religioase cu ocazia sărbătorilor pascale, cum au fost impuse la
noi, aspect care a produs un gol imens în sufletul creștinului român, deoarece
pentru prima dată în 2000 de ani, biserica i-a fost închisă, cimitirul i-a fost
ferecat, comuniunea creștină i-a fost interzisă, împărtășirea sfintelor taine
condiționată.
Nimeni nu a observat însă, sau s-a făcut că nu observă,
că deși în țările ortodoxe din jur manifestările pascale au fost libere, cu
aglomerațiile de rigoare în asemenea împrejurări și măsurile de protecție mai
mult decât precare, nu a apărut totuși nici o explozie epidemică de care
diriguitorii noștri au făcut atâta caz, speriindu-se ca niște iepuri fricoși. Este
o dovadă că clasa politică nu a înțeles că pentru ”omul de rând” (sintagmă
folosită de o manieră arogantă și disprețuitoare cu privire la capacitatea de
înțelegere a acestuia), mai important decât orice raționalism de conjunctură
este familia și bunăstarea ei, valorile morale în care a crescut, tradiția
creștină în care s-a născut și tot ce ține de spiritualitatea sa creștină. În
acest context gestul dmnului Viorel Cataramă nu face altceva decât să
demonstreze firescul lucrurilor în viața unui creștin.
Ba mai mult, în manifestările unora dintre actorii
principali ai momentului, pe care nu mă sfiesc deloc să-i nominalizez; Klaus
Iohannis, Ludovic Orban, Raed Arafat, Nelu Tătaru, s-a simțit o atitudine vădit
anticreștină, fără ca vreunul din ei să-și dea seama că în mintea românului ”de
rând” această atitudine poate fi asimilată ca una antiromânească.
Dincolo de această experiență tristă pentru umanitate -
pentru că și-a călcat în picioare spiritualitatea care i-a dat valoare - și
tragică pentru om, care nu-și dă seama că prin raționalismul său păgubos, riscă
propria sa existență într-un context biologic în care nu este decât o ființă
viețuitoare, care trebuie să-și cunoască locul și rostul printre alte ființe
viețuitoare de care depinde efectiv.
Și atunci ne întoarcem la înțelepciunea marilor noștri
gânditori ”Dealtfel cu ignoranța sa de
care cu greu își dă seama și cu modul său prea defectuos de a raționa, omul
n-ar fi putut interveni în acte de o gingășie și de o finalitate atât de
minunate, fără să producă dezordinile cele mai grave” cum spunea profetic și
pe bună dreptate marele nostru savant Nicolae C Paulescu când se referea la
atitudinea omului față de lumea în care trăiește.
Altfel, omul riscă în fiecare moment, ca dintr-o trestie
gânditoare (Blaise Pascal) să devină o salcie plângătoare.
Bibliografie
selectivă
1.Alexandrescu Viorel – Pandemia de
gripă H1N1 2009, Rev. Rom. ee Boli
Infecțioase, vol XIII, nr 3, 2010;
2.Beuchamp T L. Childress, J T – Principles
of Bioetichs, 6th Ed. New York
Oxford
Press, 2009;
3.Buta Gelu M, Buta Liliana – Bioetica
– între mărturisire și secularizare,
Ed.
Renașterea, Cluj Napoca, 2008;
4.Cyranoski D – Inside the Chineze
lab poised to study the World’s most
dangerous
pathogen, Nature, 542, 23 febr. 2020;
5.Iețcu Ioan și colab – Înainte să
fie prea târziu, Congresul IX SRIM, Vaslui
2019,
Ed. PIM, Iași, pg 657-672;
6.Lupu V, Lupu V. V - Știința
medicală între bioetică și biotehnologie în
Medicină
și Societate, Ed. PIM Iași, 2014, pg 24-29;
8.Oprișan C – Marea gripă din 1971
, https//a1.ro, 27 aprilie 2020;
9.Paulescu C – Fiziologie filosofică,(ed
Dr V Trifu), Ed. Fundația regală pentru
literatură
și artă, Buc, 1944;
10.Paulescu C – Noțiunile de Suflet
și Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia
Buc.
1999;
11.P S Ignatie-Episcopul Hușilor - Scrisoare adresată preoților locului,
”Vremea
Nouă” 8 mai 2020, pg 5;
12.Pop Ioan Aurel – Gânduri la
vremuri de restriște, https//cluj-am.ro,
19 03 2020;
13.Tristram Engelhardt H – Fundamentele
bioeticii creștine, Ed Deisis,
Sibiu, 2005.
Valeriu Lupu – doctor în științe medicale
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu