Frica globală. O
percepţie personală
Corneliu Vlad, jurnalist
27 Mai 2020
Îmi aduc
aminte cum m-am confruntat, pentru prima oară, cu o ameninţare globală. Eram,
la începutul anilor 1960, student la Bucureşti şi locuiam într-un demisol pe
strada Sfinţii Apostoli, într-un cadru şi într-o atmosferă boemă unde numai la
angoase (nici personale, nici globale), nu-mi stătea mintea. Dar în zilele
crizei rachetelor din Cuba, oricât de tânăr eram, m-am neliniştit. (Într-atâta
încât, peste alţi mulţi ani, aveam să visez odată, nu ştiu dacă după o masă
bună ori o libaţie peste multe măsuri, că taman lângă mine a căzut o bombă
atomică, iar eu eram chircit, la pământ, ca un un făt, şi simţeam că mă topesc,
mă împuţinez, mă duc văzând cu ochii). Dar într-o bună dimineaţă (într-adevăr
„bună”), luând ziarul, am aflat că Hruşciov şi cu Kennedy s-au înţeles, în
sfârşit, prin nişte scrisori schimbate între ei, să nu se mai înfrunte nuclear.
Lumea, România, eu, eram, cu toţii şi cu toatele, salvaţi. „Am învins! Am
învins!” - vorba lui Mircea Dinescu, deşi nu ne luptasem cu nimeni. M-am dus
atunci la un Lacto-Bar din centru (era unul vizavi de Colţea) şi m-am regalat
cu un iaurt şi doua-trei chifle
Ameninţările
globale s-au înmulţit în vremea ce avea să vină, a globalizării. Mai nou, ne
speriem - sau suntem speriaţi - de altele. Bunăoară, de criză şi de terorism,
de pandemii şi de încălzirea globală. Cu încălzirea globală, ca frică, parcă
mai merge. Nici noi, nici generaţiile imediat de după noi n-or să aibă parte de
ea. Nu se topesc „de tot” în vremea vieţii noastre nici Polul Nord, nici
Himalaya. Nici Sahara nu apucă să ajungă până aici. Drept care, vorba
suveranului francez, care poate fi luată de data aceasta şi ad-litteram : „După
noi, potopul!”. Dar ce te faci cu celelalte trei ameninţări globale. Cu
terorismul, de pildă. S-a văzut pe undeva prin România până acum vreun
terorist, altundeva decât la televizor? Că de cagularzi, de mascaţi, slava
Domnului, tot avem parte.
In de
neuitata zi de 11 septembrie 2001, lucram la un ziar care tocmai apăruse ori
urma să apară, dar numărul de ziar îl făceam, oricum, zilnic, chiar dacă nu
apărea pe piaţă. Era un moment de chietudine, nu după o masă care te trage la
lene, ci după câteva beri la terasa de peste drum de redacţie. Treaba era cam
terminată şi ne mai omoram timpul cum se putea, chiar şi uitându-ne fugitiv şi
cam distrat, la televizorul veşnic deschis la minimum. Când, deodată (ciudată
vorbă, n-am auzit niciodată pe cineva ca în vorbire liberă, să zică „deodată”,
poate doar vreun preţios într-ale exprimării), aşadar deodată, îmi atrage
atenţia imaginea unuia din turnurile W.T.C. care începe să se lase uşor,
aproape maiestuos, în pământ, ca un baton de ciocolată ce se cufundă într-un
lichid fierbinte. (Secvenţa aceea, ireală aproape prin perfecţiunea ei, am mai
văzut-o doar de câteva ori reluată, după care, foarte ciudat, n-a mai fost
difuzată). Vroiam să o mai văd, căci mi se păruse ceva cam s.f. Dar, vorba
basmului, nu mare mi-a fost mirarea să mai privesc, peste alte nişte minute, la
o imagine nu mai puţin halucinantă: celălalt turn.
Pentru prima
oară în viaţă, în acea clipă, mi-am pişcat carnea să mă conving dacă e vis sau
e aevea. Şi era aevea. Dar era, chiar de atunci, ceva ce nu se prea potrivea:
cum putea ca turnul acela să cadă atât de perfect echilibrat, perfect
vertical,topindu-se ca un paralelipiped de îngheţată? A cui era isprava, nu mă interesa atunci, pe
dată. Câteva minute mai târziu, o primă „lămurire”: o obscură Armată Roşie
Japoneză sau cam aşa ceva. Nici pomeneală de Bin Laden, despre care - interesant
detaliu - tocmai publicasem o pagină întreagă în ziarul încă în probe sub
titlul „Inamicul nr.1 al Americii”. Atenţie, însă: a fost scris acest articol
nu pentru că aş fi ştiut eu ce avea să se întâmple, ci, pur şi simplu, fiindcă
titlul cu pricina, luat dintr-un ziar american, m-a şocat. In ziarele din
Statele Unite, Bin Laden era aşadar mediatizat ca lumea chiar înainte de
isprava de la 11 septembrie!
Dincolo de
toate, însă, ideea e că, de la începutul începutului, impactul terorismului
global asupra mea rămâne persistent legat de suspiciunea din prima clipă: de ce
au căzut turnurile aşa cum a căzut. „E aici ceva care lipseşte”, ar fi spus
Bertolt Brecht. Lipseşte explicaţia. Una pe care o caută, de la un timp, multă
lume.
Cu mai mult
aplomb m-am apropiat de altă teamă hărăzită nouă, tuturor locuitorilor Terrei,
prin mijlocirea logisticii impresionante a celor ce ne informează pe ce lume
trăim. S-a întâmplat să fiu în Cuba în primăvara lui 2009, adică abia la o
zi-două după ce presa mondială anunţa că o nouă pandemie cu nume animalier, pesta
porcină, şi-a rânjit colţii chiar în Mexicul vecin. Păi, mi-am şoptit atunci în
barbă, încă o molimă? Apoi, tot cu nume de animal sau pasăre din ogradă, după
boala vacii nebune, a oii nebune, a aripatelor de curte nebune şi ele? Intrăm
acum în zodia porcului nebun? Şi, în chiar seara aflării veştii cumplite, am
comandat la cină, de-al dracului, cu o obrăznicie ostentativă, o friptură de
porc. Am şi primit-o, cei de la restaurantul hotelului în care fusesem găzduit,
cubanezi simpatici peste care trecuseră multe, n-au fost într-atâta de zeloşi
încât să-l scoată pe dată din meniu pe prea nevinovatul porc.
Nu ştiu ce
hectacombe au produs toate aceste trâmbiţate, nu epidemii, puţin spus, de-a
dreptul pandemii, dar zoocide s-au produs: şi şeptel, şi ovine, şi păsăret, şi
porcine, peste tot pe unde autorităţile statului au fost mai slabe din fire.
Dacă speciile acestor biete animale domestice ar fi fost popoare, le-aş fi zis
acestor operaţiuni masacru, curăţire etnică eugenie sau genocid, dar cum e
vorba de „lumea celor care nu cuvântă”, ce-ar fi de spus decât că în timp ce în
părţile subdezvoltate de lume şi chiar în democraţiile „emergente” se suferă
cronic, ba se şi moare de foame, animalele şi păsările trebuincioase sunt
exterminate din raţiuni superior epidemiologice.
Încălzirea
globală? Ani de-a rândul am avut parte, şi noi, cei din zonele cu climă
temperată, de ierni mai mult decât clemente. Un preşedinte al României declara,
înţelepţeşte, că „iarna nu-i ca vara”, dar iernile erau mai degrabă ca
primăverile sau ca toamnele. Nu tu „totu-i alb, pe câmp, pe dealuri”, nu tu
„Iarna pe uliţă”, ca în paginile din manualele şcolare ale primelor clase.
Nimeni nu zicea atunci că sunt ierni atipice, nu se zicea că, gata, e încălzire
globală, adio iarnă tradiţională. Şi iată că vine iarna 2009-2010, cu căderi
masive de zăpadă, viscole, geruri. Nu e normal, s-a-ntors vremea. Ba da, e
normal, căci iarna e cu zăpadă şi cu ger, şi da, vremea s-a întors, de fapt a
rămas, la cum este ea de când ne ştim pe lume, de la glaciaţiuni încoace.
Criza? Prea
complicat, prea oţios, prea cu miză mare subiectul. Dar într-o ţară care a
trecut, de zeci de ani, prin „anumite neîmpliniri, în unele judeţe”, apoi prin
tranziţia care „cere sacrificii” şi a avut parte apoi de „greaua moştenire”, o
criză mondială într-o lume în care ne-am globalizat prea puţin nu poate decât
să ofere un prilej salvator cârmuitorilor zilei să ne explice că nu din
neştiinţa, hoţia, incompetenta şi netrebnicia lor se trăieşte atât de prost, ci
din cauza crizei mondiale. Un domn acum istoric medievist, care vasazică
abstras în trecut, dar imediat după 1989 aprig condeier al zilei, Andrei
Pippidi, ce s-o mai ocolim, mă ocăra în abia apăruta revista „22” că tocmai eu
mă pronunţ în cutare problemă (adică dacă să-l mai repunem pe Vodă pe tron sau
nu), eu, care pe vremea lui Ceauşescu scriam despre şomajul, inflaţia şi
pauperizarea din ţările occidentale? Am replicat atunci acuzei (dar replica nu
a avut, desigur, loc în coloanele revistei), zicând că să nu dea Cel de Sus să
ajungem vreodată să scriem şi noi despre şomaj, inflaţie etc., dar nu din
Occident, ci din România. Ei, cine a avut dreptate, eu sau polemistul de ieri,
medievistul onorabil de azi?
Acum, din
păcate, scriem zi şi noapte despre toate aceste „racile” cum le zicea
propaganda comunistă. Scriem acum şi despre criza mondială, care fiind
mondială, nu poate să nu fie şi a României, căci şi noi trebuie să fim în pas
cu lumea. Dar mai cu seamă când e vorba de crize, de pandemii, de încălzire
globală, de terorism, nu de performanţe tehnologice, economice, nivel de trai
şi alţi asemenea indicatori „care ne doare”, dar neluaţi în seamă de către
trâmbiţaşii Apocalipsei secolului al XXI-lea.
Aranjament grafic - I.M.
https://www.art-emis.ro/analize/frica-globala-o-perceptie-personala
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu