Postmodernismul şi
epoca minciunii
General Br. (r) Dan Niculescu,
Redactor şef al revistei „Dincolo de orizonturi”
17 Mai 2020
Dacă mi-ar
cere cineva să caracterizez printr-un singur cuvânt perioada istorică în care
trăim de câtva timp şi după cum se pare vom mai trăi multă vreme, nu cred că
mi-ar lua prea mult pentru a găsi cuvântul potrivit: vremea minciunii.
Parafrazându-l pe Eminescu, „acesta este cuvântul ce exprimă adevărul” zilelor
noastre. Mai mult, dacă ar trebui să-i adaug şi un epitet, pentru mai multă
precizie, i-aşi spune: perioada minciunii generalizate.
Să nu
credeţi cumva că am schimbat profilul revistei. Nu am de gând să mă dezic de
ceea ce am promis încă de la apariţia acesteia, anume să ne preocupăm de
evenimentele politice de dincolo de graniţele ţării noastre şi, eventual, să
tragem doar anumite concluzii pe care le considerăm de interes pentru România.
De politica internă oricum sunt suficienţi, ba chiar prea mulţi, pricepuţi sau
nepricepuţi, isteţi sau şmecheri, interesaţi sau dezinteresaţi, care au o
preocupare permanentă în domeniu. Desigur, modul în care o fac ar putea fi
folosit cu succes pentru a justifica tema minciunii, dar nu suntem noi românii
nici cei mai pricepuţi nici cei mai răi în această acţiune de amploare.
Eventual am putea spune că suntem ca o oglindă ce reflectă şi ea, cu
distorsiunile balcanice de rigoare, realitatea înconjurătoare. Noi nu suntem
precum chinezii să copiem întocmai lucrurile, noi, împinşi de curent sau de
mimetism ni le însuşim şi pe ici pe acolo le „îmbunătăţim”. Ne aducem
contribuţia noastră originală, de cele mai multe ori caracterizată prin exces,
pentru a le adapta după cum credem că ni se potrivesc mai bine, dar fără a ieşi
din cadrul general.
Revenind la
minciună, de curând am descoperit că fenomenul nu a scăpat neobservat, ba chiar
i s-au dedicat studii de filozofie, sociologie, psihologie, comportament uman
etc. Mai mult chiar, a primit şi un nume: „postmodernism” sau „postadevăr”
(post truth). Înainte de a analiza cum a pus minciuna stăpânire pe viaţa
noastră cea de toate zilele, doresc să lămuresc întrucâtva ce este post
modernismul şi cum a apărut în contextul conceptului de societate post-adevăr.
Trebuie spus
că postmodernismul este un concept filozofic ce are o vechime de cel puţin un
secol. El se caracterizează printr-o abordare cinică asupra adevărului, prin
scepticism, subiectivism şi neîncredere în raţiune. Manifestă sensibilitate
faţă de rolul ideologiei în dobândirea şi menţinerea puterii politice. Iniţial
concepţiile postmodernismului au fost aplicate artei, arhitecturii,
literaturii, muzicii etc. Ulterior tezele postmodernismului au fost îmbrăţişate
şi de sociologie. În general, tezele postmodernismului afirmă că: adevărul
obiectiv nu există; afirmarea adevărului nu este nimic altceva decât o reflexie
a ideologiei politice a individului; posesia puterii permite şi controlul
asupra adevărului.
În ton cu
această filozofie, se poate afirma că negarea ştiinţei a dus la postadevăr şi
ambele determină dar îşi au şi originea în postmodernism[1]. Astfel, pe baza
unei concepţii filozofice solide, care tinde să devină şi ideologie politică,
pe nesimţite omenirea a evoluat într-o nouă etapă de dezvoltare istorica, aceea
a domniei Măriei sale Minciuna.
Scopul meu
prin această lucrare este acela de a semnaliza fenomenul şi a-l analiza
superficial în speranţa că, în ceea ce vom scrie noi şi în ceea ce veţi citi şi
auzi dumneavoastră, vom reuşi să dobândim mai mult discernământ, ne vom
fundamenta opiniile pe ceea ce ne spune ştiinţa, pe fapte cunoscute direct şi
pe educaţia personală. Dacă vom reuşi să înţelegem şi cine profită de pe urma
lansării diferitelor campanii de dezinformare va fi cu atât mai bine, dar acest
lucru este greu nu numai datorită abilităţii celor interesaţi să transforme
minciuna în adevăr, dar şi a firii umane predispusă să accepte cu uşurinţă ceea
ce îi convine şi de a adapta realitatea sau, mai bine spus, a transforma
realitatea în funcţie de propriile opinii politice, ideologice, economice,
sociale, etc.
Cine sunt
cei care pot minţi credibil? Răspunsul la această întrebare nu este greu, cei
ce au puterea, adică: marile companii, clasa politică, mass media. Dintre toate
acestea puterea şi interesul cel mai mare aparţin marilor companii
internaţionale, trusturilor, marii finanţe. Sunt singurii care pot să-şi
permită să înhame la realizarea propriilor interese atât clasa politică cât şi
mass media. Aceasta nu însemnă că și cele din urmă nu au propriile interese în
a modifica percepţia publică în funcţie de agenda proprie. Să le luam pe rând.
Aşa cum am afirmat, marile companii sunt cele mai active în a promova minciuni
care să fie interpretate de marea masă a populaţiei drept adevăr sau măcar să
sădească îndoiala în mintea oamenilor. Exemple se pot da multe - campania
înverşunată ani-vaccinare care a ajuns şi pe meleagurile noastre şi care a avut
ca urmare, atât la noi cât şi la americani, reapariţia cazurilor de febră
tifoidă după ce aceasta fusese eradicată de multă vreme, afacerile oneroase ale
„big farm” (marile concerne farmaceutice) - dar o să mă opresc asupra a două
exemple care să ne elucideze cât de cât modul de acţiune.
În momentul
în care oamenii de ştiinţă au făcut legătura între frecvenţa îmbolnăvirilor de
cancer pulmonar din cauza fumatului, patronii companiilor implicate în
industria ţigărilor s-au simţit ameninţaţi datorită posibilităţii diminuării
profitului. Ca urmare, reprezentanţii marilor companii producătoare de ţigări
s-au adunat şi au hotărât să combată această descoperire a ştiinţei prin
crearea unui alt adevăr „ştiinţific”. Pentru aceasta au semnat un protocol, au
disponibilizat sume importante pentru recrutarea de oameni de ştiinţă dispuşi
să facă compromisurile cerute, au înfiinţat un centru de cercetări care a
produs materiale menite să combată teoria că fumatul poate duce la cancer
pulmonar şi au închiriat pagini întregi de ziar în care făceau reclamă la
ţigări. Mai bine de 40 de ani a funcţionat această schemă până ce ştiinţa a
fost în măsură să aducă dovezi incontestabile privind nocivitatea fumatului şi
astfel adevărul a ieşit la iveală. Companiile de ţigări au fost amendate cu 200
de miliarde de dolari.
Dacă
analizăm această schemă putem înţelege cu uşurinţă mecanismul său: recrutarea
de oameni de ştiinţă dispuşi să mintă, realizarea unui conflict cu ştiinţa,
fabricarea de evidenţe pentru a genera neîncredere şi dubii privind adevărul,
repetarea prin toate mijloacele media a poziţiei pseudo ştiinţifice, folosirea
relaţiilor politice şi a lobby-ului pentru a promova legi favorabile sau a
împiedica promovarea de acte normative defavorabile. Toate acestea sprijinite
cu sume uriaşe de bani pentru a susţine minciuna, în pofida faptului că au
ştiut adevărul încă de la început. Amenda primită nu cred că a egalat
câştigurile realizate de companii producătoare de ţigări în cei 40 de ani în
care dezinformarea a funcţionat.
Probabil că
nu toţi fabricanţii de ţigări erau complet lipsiţi de scrupule fiindcă în una
din vizitele făcute la Washington DC, trecând pe lângă un cimitir am văzut un
panou enorm pe care scrie: „Dacă doriţi să ajungeţi mai repede aici, fumaţi
Marlboro”. O schemă asemănătoare a fost aplicată şi pentru a combate opinia ştiinţifică
potrivit căreia încălzirea globală a apărut ca urmare a acţiunilor omului, în
principal a consumului necontrolat de hidrocarburi. De data aceasta autorii
acestei dezinformări au fost liderii marilor companii petroliere americane.
Deşi tehnica de dezinformare a fost asemănătoare, totuşi putem remarca
introducerea unor îmbunătăţiri: folosirea pe scară largă pentru promovarea
intereselor proprii a mass mediei sociale, crearea unui centru de documentare,
educare, realizarea unei bănci de date care să sprijine propagarea şi
documentarea cu informaţii false legate de schimbările climatice (în 1998 a
fost creat American Petroleum Institut, fundaţie non-profit).
Mass media
socială confruntată cu două opinii divergente a ales să prezinte în paralel
ambele opinii dând astfel posibilitatea minciunii să se dezvolte, să se
amplifice şi să dobândească adepţi. În rest, oamenii de ştiinţă duplicitari,
cadrul pseudo-ştiinţific, lobby-ul politic, semnarea unui pact și altele, toate
au fost prezente. Diferenţa faţă de primul exemplu este aceea că la o săptămână
de la semnarea pactului a avut loc o scurgere de informații în presă şi
protocolul a fost publicat. Rezultatul a fost că, în pofida evidenţelor de
necontestat, totul a continuat aşa cum au dorit marile companii petroliere mai
bine de 20 de ani. De fapt dubiile continuă să se manifeste chiar şi în prezent
deşi efectele încălzirii globale sunt tot mai vizibile iar cauzele acesteia nu
pot fi contestate. Ca o trecere lină către cel de al doilea factor producător de
minciuni, cel politic, trebuie să menţionez faptul că personalităţi marcante
din cadrul sistemului politic american, dintre care cel mai reprezentativ este
preşedintele Donald Trump, neagă şi acum că schimbările climatice sunt
provocate de acţiunile umane.
Concluzia
este că această campanie, care iniţial urmărea promovarea prin informaţii false
şi presiune politică a unor interese economice, cu timpul s-a transformat
într-o ideologie politică ce are un puternic impact catastrofal. Fiindcă tot am
adus vorba de preşedintele american, acesta are un record absolut unic pentru
un lider de stat democratic şi liberal aşa cum este S.U.A.. Conform C.N.N.[2],
în anul 2019 preşedintele Trump a recurs la nu mai puţin de 2.700 minciuni
dintre care cele mai multe cu scopul vădit de a induce în eroare sau a manipula
opinia publică. Mai mult, Trump a elaborat şi o strategie adecvată
comportamentului său politic, aceea de a califica toate informaţiile negative
la adresa sa drept „ştiri false” (fake news). După cum se vede postmodernismul
este suficient de creativ, dând frâu liber imaginaţiei liderilor politici[3].
Acum, aflat în plină campanie electorală, dar şi ameninţat de punerea sub
acuzare (impeachment), preşedintele Trump a mai scos un as din mânecă - QAnon.
QAnon[4] este
o organizaţie sau o mişcare de extremă dreapta, adeptă a teoriei conspiraţiei,
care se declară susţinătoarea preşedintelui Donald Trump. Ei susţin existenţa
unui complot secret organizat de „deep state” (statul profund, statul paralel)
împotriva preşedintelui Trump şi a suporterilor acestuia. Q este simbolul
mişcării iar postările lor în media sunt semnate cu formula #WWG1WGA ceea ce
reprezintă abrevierea motto-ului organizaţiei: „When we go one, we go together”
(unde merge unul, mergem toţi). Adepţii organizaţiei susţin că au acces la
informaţii secrete conform cărora o serie de actori cunoscuţi pentru orientarea
lor liberală, majoritatea de la Hollywood, lideri politici ai Partidului
Democrat şi înalţi funcţionari de stat ar fi implicaţi într-o reţea internaţională
de traficare a copiilor pentru a fi exploataţi sexual. În opinia lor, capii reţelei ar fi
Barak Obama, Hillary Clinton şi George Soroş.
În
materialele publicate de QAnon limbajul folosit face trimitere la conceptele
religioase privind apocalipsa şi mileniarismul. Ei vorbesc despre existenţa
unei cabale satanice de pedofili care controlează politicieni, jurnalişti,
actori, al cărui scop era să controleze lumea. Realizarea acestui obiectiv a
fost împiedicată de alegerea lui Trump în funcţia de preşedinte al SUA. Menirea
mesianică a lui Trump este aceea de a distruge cabala, iar cea a organizației
QAnon este aceea de a demasca membrii cabalei. Aceasta presupune că zeci de mii
de „conspiratori” vor fi arestaţi şi trimişi în închisoarea de la Guantanamo
Bay unde ar urma să fie eliminaţi fizic. În acest context, rolul Armatei ar fi
acela de a prelua prin forţă conducerea ţării şi va sprijini implementarea noii
ordini mondiale. Membrii QAnon participă frecvent la mitingurile electorale organizate
pentru susţinerea campaniei electorale a preşedintelui Trump. La rândul său,
preşedintele Trump îşi arată în diferite moduri, mai direct sau mai voalat,
sprijinul şi încurajarea membrilor QAnon:
- în cadrul
unui miting electoral Trump a folosit mottoul organizaţiei (ulterior a negat că
a făcut aşa ceva);
- trimite
mesaje de sprijin prin Tweeter susţinătorilor săi din organizaţie (conform
datelor apărute în presă, într-o zi a trimis 20 de mesaje fanilor săi din
QAnon);
- a declarat
că cei 68 de milioane de membrii ai organizaţiei sunt susţinătorii lui în
campania electorală (chiar dacă cifra este exagerată, mesajul subliminal este
clar);
- membrii
din staff-ul preşedintelui, dar şi el însuşi au declarat că existenţa unei
mişcări de tipul şi de anvergura QAnon dovedeşte că teoria conspiraţiei are o
bază reală;
-
preşedintele a invitat la o conferinţă organizată la Casa Albă membri din
conducerea Qanon, nu ca să-i critice, ci pentru a face fotografii cu ei.
Interesant
este că mulţi membrii ai staff-ului de campanie al lui Trump nu cred şi nici nu
se bazează pe această mişcare. Astfel, Jessie Jane Duff scria într-un mesaj pe
Tweeter: „Ştiu că noi în această campanie electorală nu sprijinim Q şi toate
elucubraţiile lor. Q este o absurditate şi nu înţeleg de ce preşedintele îi
sprijină în pofida faptului că nimănui nu-i pasă de ei? Aceasta nu este nici o
problema de campanie, nici una economică…”. După câteva zile Duff a şters
mesajul de pe Tweeter.
Probabil că
Duff nu ştie prea multă istorie, dar un răspuns la nedumeririle ei poate fi
găsit în cartea lui Timothy Snyder, „On Tyrany”, în care este o formulare pe
deplin edificatoare: „postmodernismul este pre-fascismul”. Se pare că FBI a
înţeles ameninţarea reprezentată de QAnon deoarece consideră activitatea sa ca
potenţială sursă de destabilizare socială. Această opinie este sprijinită de o
serie de violenţe ce au apărut ca urmare a propagandei organizaţiei: două
crime, episodul violent de la pizzeria „Ping Pong” din New York care se putea
termina tragic, etc.
Poate am
acordat prea mult spaţiu QAnon, dar ideologia şi acţiunile sale, dinamica
sprijinului popular, înclinaţia vădită către violenţă, propagarea unor
învinuiri fără dovezi, ura bazată pe ideologie şi mai presus de toate,
manipularea cinică exercitată de la cel mai înalt nivel politic pentru un scop
cât se poate de prozaic, acela al obţinerii de avantaje electorale, ne lămuresc
pe deplin despre ce înseamnă postmodernismul şi postadevărul. De partea
cealaltă a hărţii geopolitice a lumii, minciunile preşedintelui F. Ruse,
Vladimir Putin, nu sunt mai puţin nocive. Problema este că minciunile lui Putin
îmbracă haina dezinformării, sunt mai sofisticate, mai rare şi mai greu de
depistat. Putin ştie să tacă şi să acţioneze. În această categorie intră
poziţia sa privind rămânerea la putere după expirarea actualului mandat, în
anul 2024. După primele două mandate de preşedinte a urmat soluţia Medvedev;
acum presa vorbeşte despre demersuri în vederea unirii Rusiei cu Belarus şi
formarea unei confederaţii. Astfel, Putin ar putea candida pentru ocuparea
funcţiei de preşedinte al nou formatei entităţi statale. Planul de uniune
dintre cele două state este vechi de peste 20 de ani, dar până acum
preşedintele Lukaşenko a reuşit să evite această soluţie politică. Ar mai putea
fi luat în consideraţie modelul fostului conducător al Kazahstanului, Nursultan
Nazarbaev, dar acesta este mai puţin compatibil cu specificul politic rusesc.
Oricum, preşedintele Putin nu a dat niciun indiciu privitor la ce va face, deşi
este clar că nu va renunţa la putere.
Un alt
exemplu lămuritor este acela al invadării Georgiei (2008) de către forţe armate
ruseşti. Practic a fost un război fulger cu o durată de patru zile în care
Moscova şi-a atins toate obiectivele propuse. Conducerea politică a Rusiei a
învinuit Georgia de iniţierea războiului şi a numit intervenţia sa militară ca
fiind o „acţiune de impunere a păcii”. În Ucraina asistăm la aceiaşi propagandă
susţinută, împotriva evidenţelor, de cei mai înalţi reprezentanţi ai puterii
politice de la Moscova. Până de curând, în pofida celor 13.000 de victime ale
luptelor din Estul Ucrainei, a dovezilor clare aduse de reprezentanţii UE şi de
autorităţile ucrainene, Putin a negat chiar existenţa unui conflict militar în
care sunt implicate şi forţe militare ruseşti.
Exemple pot
fi date multe, dar ceea ce trebuie evidenţiat este strategia elaborată de Putin
pentru justificarea acţiunilor reprobabile întreprinse de Rusia. Departe de a
fi nouă, strategia adoptată de liderul de la Kremlin nu şi-a pierdut eficienţa.
Aceasta constă în a neaga tot şi a arunca vina pe ceilalţi, sub pretextul că
acţiunile acestora atentează la securitatea Rusiei sau a ruşilor. De cele mai
multe ori aduce argumente concrete dar scoase din context, face apel la
trecutul glorios al U.R.S.S., la panslavismul rusesc şi la datoria Moscovei de
a apăra populaţia rusă oriunde s-ar afla. Astfel şi-a creat un cadru ideologic
care îi permite justificarea oricărei acţiuni politice sau militare, poate
calma tensiunile interne şi motiva iniţiativele de politică externă.
Analizând
comportamentul politic al celor doi lideri ai principalelor puteri
geostrategice ale lumii, am putea trage concluzia că faza de vârf a perioadei
postadevăr este aceea în care conducătorii statelor devin agenţi de
dezinformare. În general minciuna are picioare scurte şi o minciună, chiar
generată de la cel mai înalt nivel, iese repede la iveală fiind demascată chiar
de cursul evenimentelor. Astfel, ştirile şi imaginile halucinante ce apăreau pe
toate canalele de TV privind atrocităţile făcute de trupelor irakiene ce
invadaseră Kuwaitul (1990), după un timp s-au dovedit a fi nereale, multe din
imaginile prezentate fiind realizate la Hollywood. De asemenea, o dezinformare
similară s-a desfăşurat pentru convingerea opiniei publice că Irakul posedă
arme nucleare.
Exemple sunt
multe, dar ceea ce doresc să subliniez este faptul că atunci când conducătorii
de state ajung agenţi de dezinformare reacţia imediată ce se generează este
aceea de neîncredere în lideri, în clasa politică, în mass media, chiar şi în
omul de lângă tine. Şi totuşi cum s-a ajuns aici? Probabil sunt multe
explicaţii şi poate că toate sunt adevărate. În ceea ce mă priveşte, eu cred că
principala cauză izvorăşte din lipsa de încredere a clasei politice în poporul
care a produs-o. Incapacitatea liderilor de a conduce constructiv, dependenţa
faţă de forţe pe care nu le controlează, polarizarea politică excesivă,
determină liderii politici să facă compromisuri, uneori în detrimentul celor pe
care îi conduc. Duplicitatea, vinovăţia, corupţia, nepriceperea, îi determină
să se ascundă în spatele minciunii. Se pare că această strategie funcţionează
fiindcă altfel nu ajungeam la societatea postadevăr. Această situaţie mai
dezvăluie o realitate a lumii contemporane, anume aceea a lipsei unor oameni de
stat, a unor lideri carismatici care să aibă forţa necesară pentru a conduce
popoare. În lipsa unor astfel de valori, ideologia şi economia au produs
societatea postadevărului.
În altă
ordine de idei, societatea nu pedepseşte pe cei care au minţit cu bună ştiinţă
pentru a-şi atinge propriile obiective. Ce exemplu mai elocvent poate fi găsit
decât cel referitor la neoconsevatori (Dick Cheney, Donald Rumsfeld, David Frum,
etc.), adică acei lideri politici care au făcut tot ce le-a stat în putinţă
pentru a justifica şi a provoca războiul împotriva Irakului (2003). Până la
urmă acest război a fost absolut dezavantajos pentru S.U.A.: s-au pierdut vieţi
omeneşti, s-au irosit resurse, s-au compromis avantaje geopolitice, s-a slăbit
încrederea aliaţilor în capacitatea S.U.A. de a-i sprijini, iar Rusia a fost
readusă în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea autorii dezastrului, aşa numiţii
„rechini”, sunt liberi, prosperi, respectaţi şi majoritatea activează în
mediile politice, universitare sau de afaceri.
În ceea ce
priveşte creşterea puterii de influenţare a mass mediei sociale aceasta s-a
produs concomitent cu declinului mediei tradiţionale. Apariţia televiziunii
prin cablu, a mass mediei electronice, a site-urilor de socializare, a generat
declinul calitativ al informaţiei, concomitent cu diminuarea consumului de
ştiri ce respectau regulile deontologice ale jurnalismului tradiţional: respect
pentru adevăr, verificarea informaţiilor etc. Presa tradiţională nu poate
rezista financiar în competiţia cu media socială care facilitează accesul la
informaţii gratuit, aproape în timp real şi este uşor de accesat. Pe de altă
parte, atuurile presei sociale au determinat şi slăbiciunile acesteia:
difuzarea de informaţii neverificate, nefiltrate, ştiri false şi fake news (am
folosit intenţionat formula „ştiri false” pentru a sublinia că acestea sunt
informaţiile false transmise neintenţionat şi opusul lor, „fake news”, prin
care se înţelege numai acele ştiri voit false). Aceste slăbiciuni au dus
treptat la decredibilizarea presei sociale, realitate întărită şi de implicarea
sa partizană, adică acceptarea unui patron care să-i asigure funcţionarea în
schimbul promovării intereselor proprii, fie ele politice, economice sau de
altă natură[5]. Aduc din nou ca argument al acestei afirmaţii relaţia
preşedintelui S.U.A., Donald Trump cu presa. În primul rând campania sa
prezidenţială a fost puternic susţinută de media socială. S-a estimat că televiziunile
prin cablu i-au oferit gratis timp de emisie în valoare de 5 miliarde dolari.
În prezent, discursul preşedintelui american este acela că presa nu poate fi de
încredere. Probabil că este cel mai în măsură să facă această afirmaţie, justă
de altfel.
Se pare că
postmodernismul are şi efecte adverse pentru cel care îl promovează. Recent am
citit un material în Stratfor[6] în care şefii structurilor de
contrainformaţii, mai ales cei ai marilor corporaţii, se plângeau că
principiile postmodernismului au slăbit motivaţia angajaţilor de a păstra
secretele angajatorului, fie el guvernamental sau privat. Se pare că
majoritatea companiilor nu mai pot pune bază pe faptul că angajaţii lor vor
respecta setul de reguli şi norme de protecţie a secretelor şi vor fi tentaţi
să fure date protejate şi să le ofere celor interesaţi să le cumpere. Cu alte
cuvinte, postmodernismul ajută pe cei implicaţi în spionaj, fie ei recrutaţi,
fie din convingere, să găsească justificare pentru faptele lor. Ca să vedeţi,
postmodernismul este o armă cu două tăişuri. Cu siguranţă vom mai găsi exemple
de acest gen şi în politică, administraţie, justiţie etc.
Este greu să
anticipez cum va evolua societatea postadevăr, încotro ne va duce, cum va
implementa tehnologiile viitorului şi cum va influenţa viaţa oamenilor.
Democraţia nu poate funcţiona împreună cu minciuna şi cum democraţia este în
regres şi minciuna în ascendenţă, concluzia este că cei ce vor deţine puterea
vor stabili şi ce este adevărat şi
Karl Rove,
consultant politic republican şi fost consilier politic al preşedintelui George
W. Bush afirma: „acum suntem un imperiu şi atunci când acţionăm creăm propria
noastră realitate”. Pentru a crea propria realitate, mai întâi trebuie să
realizezi un control politic extins asupra populaţiei, adică pentru populaţie
deosebirea dintre real şi fals, dintre adevăr şi minciună să dispară, ceea ce
poate însemna o ameninţare politică serioasă şi sugerează drumul către o ordine
politică autoritară.
Oare să
încerce politicienii americani să înveţe ceea ce liderii ruşi au ştiut
dintotdeauna?
--------------------------------------
[1] Encyclopedia Britanica, definiţie
post-modernism
[2] CNN, News din 31.12.2019
[3] Lee McIntyre, Post – Truth, pg.
94-97; 119-120
[4] The New York Times, Conspiracy
Theory, 02.01.2020; Bussines Insider, 27.12.2019;
Daily Best, Team Trump Wrestles With
its QAnon Problem, 12.09.2019
[5] Mark McClish, 10 Easy Ways to
Spot a Liar, 72- 98; 114-131
[6] An Era of Unparalleled Espionage
Risk Is Upon Us, Stratfor, 05.11
https://www.art-emis.ro/analize/postmodernismul-si-epoca-minciunii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu