ADRIAN MUNTEANU - O POVESTE TRISTA

O POVESTE TRISTA

DESTINUL POETEI GABRIELA MELINESCU ,

MAREA IUBIRE A LUI NICHITA  STANESCU !!!

Marea iubire a lui Nichita Stănescu, poeta Gabriela Melinescu, stă într-un azil din Stockholm, izolată în fața COVID-19 și zăvorâtă în propria suferință . Pandemia care a cuprins planeta îi vânează , într-un fel pe care medicii nu l-au mai văzut niciodată , pe bunicile și pe bunicii, pe părinții și pe bătrânii noștri. Prin ei, boala amenință memoria și moștenirea spirituală a unei întregi civilizații. Pentru că , indiferent de vârstă, fiecare viață e prețioasă și pentru că nu putem rămâne oameni dacă îi uităm pe făurarii umanității noastre de zi cu zi, Ziarul Libertatea a făcut un drum peste continentul tulburat, până într-un azil din Suedia. Aici trăiește o femeie de 77 de ani, parte a istoriei literaturii noastre.

Marea iubire a lui Nichita Stănescu, poeta Gabriela Melinescu, stă într-un azil din Stockholm, izolată în fața COVID-19 și zăvorâtă în propria suferință

Carantinați în propriile apartamente sau în centre speciale, unde de cele mai multe ori izolarea s-a transformat în drame colective, patriarhii slăbiți ai omenirii își revăd amintirile. Uneori, însă, ei ajung să le retrăiască. Într-un mod misterios, COVID-19 a retezat timpul, până când nu mai știi ce e prezent și ce e trecut. Am vizitat-o la Stockholm pe Gabriela Melinescu, poeta română stabilită în Suedia după despărțirea de Nichita Stănescu. La 77 de ani, Gabriela a ajuns să retrăiască prizonieratul pe care l-a cunoscut la 25 de ani. Ea este închisă, nu în casă cu cheia, ci într-un azil, și nu de către Nichita, iubitul gelos, ci de către un virus capricios și neîndurător ca un mare poet.  ,,Am avut şi eu o mare iubire totală, dusă nu până la capăt, ci până în pânzele albe ale capătului ,,, ‘’ spunea Gabriela .

Singura care o vizitează săptămânal pe scriitoare este Silvia Luca, tutorele ei și prietena care îi este alături de mai bine de 45 de ani, de când Gabriela a ajuns în Suedia. S-au cunoscut la un cerc de scriitori, unde Silvia – soprană la opera din Stockholm, ținea un recital.

”Aceasta este ora de spital”

De un deceniu, Gabriela suferă de o formă de demență severă care a paralizat-o aproape complet. Fără să-și mai poată roti încheieturile fine ale mâinilor pentru a scrie, desena sau picta. Dar cu puterea de a te saluta, când o iei de mână, prin strângerea unui deget. Un stimul cald că ești acolo, ”fragili și necesari”, așa cum spunea un alt bătrân al lumii, Papa Francisc. Dincolo de noi, camera e goală.

In 1972 Gabriela Melinescu scria poezia de mai jos :

„Aceasta este ora de spital

salvează lumea doar prin frumuseţe

Se aduc statui cu forme strălucite

Și se aşază de văzut prin pieţe

Sunt fericită în această clipă

Pentru că timpul se sfârșește mâine.

E o căldură liniștită.

Parcă suflă în pielea mea un fantomatic câine.''

Vedetă în lumea literară a epocii, Nichita era un scriitor consacrat când s-au cunoscut: el, la 31 de ani și ea, la 22. Marele scriitor a recunoscut, mai apoi, că el a purtat vina pentru finalul relației. În amintirea Gabrielei, Nichita a scris o poezie, ”A mea”, despre care Agopian crede că este, și astăzi, ”una dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura noastră”. :                                      

A  MEA …

”Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă,

În lipsa mea ea se gândeste numai la mine,

ea cea mai dragă şi cea mai aleasă dintre roabele sublime.

Ei i se face rău de singurătate

că stă și spală tot timpul podeaua

până o face de paisprezece carate

și tocmai să calce pe dânsa licheaua.”

Răul de singurătate s-a întors în viața Gabrielei Melinescu, după o jumătate de secol.

Cu prietenie ,

A.M.