Vasilica GRIGORAȘ – Un snop de vise
într-un destin imprevizibil
Pe Tudor
Cicu îl cunoaștem ca scriitor complex și complet, autor de poezie, roman,
povestire, memorialistică, eseu, critică literară… De data aceasta, la
EditGraf, Buzău, 2018 a văzut lumina tiparului un nou roman, intitulat
„Enigmatica Ema”. Este vorba de „povestea eternă a iubirii fără destinație, dar
unde destinul a poposit pe steaua fără noroc a poveștilor” (după propria
mărturisire a autorului). În opinia unor confrați într-ale scrisului, volumul
este un roman de excepție, încununat cu premiul Uniunii Scriitorilor din
România, filiala Dobrogea, în anul 2018.
Scriitorul
buzoian își începe periplu epic în orășelul de provincie „B”, care l-a înfiiat
cu ani în urmă. Se situează în preajma unor chipuri și imagini cu care s-a
înfrățit treptat. Universul confesiunii este unul de fapte și relații, iar ceea
ce contează în aceeași măsură este gândirea și simțirea fiecăruia.
În primele
pagini ale romanului ne prezintă reîntâlnirea neașteptată a lui Victor Sidoriu
„visător incurabil” (scriitor, publicist) cu Iulia Crângașu „tânără prozatoare
din B”, dar și o „speranță a poeziei de provincie”. Se întâlnesc după o
activitate culturală la biblioteca din oraș și se decid să meargă la o terasă
din minunatul parc „Crâng”.
Cadrul
desfășurării acțiunii se extinde în varii perimetre de spațiu și timp. Pentru
început, acțiunea se petrece într-un climat intelectual, artistic, punând în
scenă o diversitate tipologică de personaje. Personaje misterioase, prin chiar
lipsa oricăror urme de mister, atmosfera provincială în habitudinile
existențiale, modestă în evenimente și bogată în interogații lăuntrice.
Povestirea unor aspecte din viața personajelor are drept scop evidențierea
devenirii lor în împrejurări obiective excepționale. Facem cunoștință cu starea
de lucruri specifică societății înainte de cel de-al doilea război mondial:
„Suntem în prag de război. Se pare că voi fi trimis în spatele frontului ca
brav corespondent de presă”, ne înștiințează Victor. Nu lipsesc nici pasaje din
viața extrem de diferită a oamenilor, căsnicii fericite dar și triunghiuri
amoroase, dorințe aprinse și speranțe deșarte, intimități cu dialoguri acerbe
ori drăgăstoase.
În acest
câmp de manifestări umane atât de diferite, autorul ne face cunoscută discuția
lui Victor cu Iulia despre romanul acesteia, intitulat „Să nu ucizi o pasăre
cântătoare”, întreruptă de apariția Emei Crângașu, (sora Iuliei) pictoriță, care
terminase școala sanitară din București. „Și în timp ce [Victor] înainta pe
alee, la întâlnirea cu Ema, se gândea că niciodată nu mai zărise o femeie atât
de frumoasă și interesantă la mers”. „Ema avea șoimi în privire”, iar „Din
privirea ce o înălța către el, Victor realiză că șoimii din privirile fetei
bătură din aripi cu gânduri războinice: <Noi doi avem un secret, dragul meu!
Cuvintele trebuie să rămână doar cristale în cuptorul de ardere al inimii>”.
Aceste cuvinte nerostite anticipau înfiriparea unei iubiri la prima vedere,
scânteia aprinsă multiplicându-se rapid într-un stol de fluturi în zbor spre
inimile amândurora. Nu s-ar putea explica altfel faptul că Victor, atunci „Când
își ridica mâna de pe foile pe care scria și-și ațintea ochii în tavan, fantoma
Emei îi revenea din nou în minte”, confirmare a faptului că era „prins în
insectarul inimii” enigmaticei Ema.
Autorul
schimbă scena acțiunii într-un loc mirific din natură, într-un „Răsărit de
soare, pe baltă”. Literații, artiștii… cu o viață oarecum boemă organizau
ieșiri la vânătoare, în tabere de creație… Reîntâlnind-o aici pe Ema, îi
conturează în minte, doar pentru el, un portret care ar stârni invidia celor
mai buni pictori și scriitori la un loc: „Arăta proaspătă, tânără și foarte
frumoasă, cu părul în bucle, trupul mlădiu, feciorelnic și ochii răpitori ca ai
șoimului.” Un adevărat chip serafic. Descrierea minuțioasă și eclactantă a Emei
și a surorii acesteia, Iulia ne duce cu gândul la poveștile Șeherezadei din „O
mie și una de nopți”.
Nici descrierile
de natură specifice zonei nu sunt mai prejos. Tudor Cicu este un colorist
strălucit care pictează prin cuvinte peisaje mirifice, naturi moarte și
tablouri remarcabile. Mânuiește cu măiestrie o limbă clară, caldă, bogată și
proaspătă într-un stil riguros, sugestiv și evocator. Trecerea de la un tablou
la altul, expresivitatea descrierilor, aplicarea tușelor cu rigoare de maestru
nu fac altceva decât să atragă atenția asupra unei game variate de nuanțe și
tonuri cromatice și stilistice.
Tudor Cicu a
plasat o parte din acțiunea romanului în pădurea de mesteceni, poate inspirat
de titlul romanului personajului său, Victor – „Mesteceni în ploaie”. Așadar,
în următoarele capitole, autorul buzoian ne învită la o plimbare printre
„Mesteceni și iubiri aproape de infern”, „Gânduri încurcate printre mesteceni”,
„Umbra ei printre mesteceni”. Această alegere este deosebit de inspirată și
datorită semnificației și simbolurilor acestui copac. Mesteacănul este un
arbore sacru, un stâlp cosmic care reprezintă axa lumii, este simbol al
primăverii, al fetelor tinere și al spiritelor protectoare și, se pare că spune
și cele mai multe povești. Eroinele narațiunii sale sunt fete tinere care
iubesc și, chiar și atunci când dragostea lor este în impas, ele sunt
optimiste, pline de speranța că va veni și ziua când la nunta lor se vor
aprinde torțe nupțiale din ramuri de mesteceni pentru a le aduce fericire. Cu
siguranță, și în inima personajelor din roman sălășluiau asemenea dorințe.
Scriitor cu
antecedente narative de o mare acuratețe stilistică, așa cum am spus mai
înainte, T. Cicu plasează acțiunea în mai multe planuri descriptive și epice cu
divagații lirice. Sentimentul de naturalețe este nuanțat în funcție de
temperatura afectivă și rezonanța evenimentului ori împrejurărilor evocate. O
împletire armonică a narațiunii intermitente, cu crâmpeie epice și fâșii
cromatice, scene de roman îmbinate cu scene din viață, trăiri de altădată cu
trăiri prezente, simțiri interioare și simțiri mărturisite (asemenea trăirilor
eroilor lui Shaskepeare), însă nimic nu-i zgomotos, nimic insipid. Astfel, prin
harul său de povestitor, dovedește o mobilitate suplă a observației stărilor
personajelor. În discursul epic abordează un mod curat de exprimare, folosește
un lexic bogat, știe să privească cu tandrețe înapoi, dar și înainte și să
intervină analitic în chestiuni ce țin de viața sentimentală a eroilor săi.
Totodată, Tudor Cicu este un priceput autor de mozaic epic, însă romanul are
fără tăgadă o structură coerentă, abil ordonată. Un univers compact, unitar, cu
o materie narativă diversă este pigmentat și cu note de biografism al
personajelor. Radiografierea stărilor de spirit, a căutărilor lăuntrice, a
dorinței de identificare a căilor benefice de a fi urmate este o modalitate de
investigare întru dezlegarea enigmelor. Deși personajele se află uneori în
conjuncturi obișnuite, autorul evită delicat banalul, însă trăirile și ceea ce
transmit depășesc această sferă, se înalță.
Cartea este
o poveste într-o poveste, un roman în roman și printr-o coincidență deloc
întâmplătoare, eroinele principale ale romanelor au același nume – Ema, cea
care-l iubește pe jurnalistul Vladimir Dinulescu și Ema, cea care trăiește o
emoționantă poveste de dragoste cu jurnalistul şi scriitorul Victor Sidoriu.
Naratorul posedă calitatea rară, rafinată artistic de a controla în același
timp memoria afectivă ce produce o comprimare temporală – trecutul se suprapune
și se întrepătrunde cu prezentul și prezentul cu viitorul – formule moderne,
frecvente îndeosebi în proza postbelică nord-americană.
Scriitorului
onest și înțelept, care-și revarsă existența prin întâmplări modeste, firești,
nu-i lipsește nici apetitul pentru senzațional prin descifrarea motivațiilor
intime și revelarea resorturilor interioare ale conduitei sociale și morale.
Plăcute sunt și paginile de evocare a unor întâmplări de tot felul, familie,
amiciție, preocupări cotidiene ori ocazionale, până la observații psihologice
asupra vieții. Autorul reușește să evite excesele de orice fel, găsind răspuns
unor întrebări extrem de concrete. Nu merge până într-acolo încât să desfacă
firul în patru, însă unde este cazul, apelează la amănunte, nu lipsite de
importanță. Surprindem în carte suplețea unor intervenții analitice în
chestiuni ce țin de viața sentimentală a unor personaje, dar nu într-o manieră
frustrantă, vulgară, ci sunt aspecte tăinuitoare care sporesc atenția și
interesul cititorului. Fiind un bun psiholog indentifică trăsături mai puțin
vizibile, fără manifestări flagrante, pătrunde și conturează procese interioare
cărora le cad pradă personajele, știe să interpreteze gesturile, cuvintele și
ceea ce spun și ceea ce nu spun acestea. Se concentrează asupra unor gesturi în
care deslușește limpezimi desăvârșite ale atitudinii și comportamentului
eroilor. Descoperă că până și „Dumnezeu este misterios”.
Autorul a
așezat în decorul unor povești de dragoste o temă epică mai complexă în care
planul erotic să funcționeze ca un detonator, înviorător al acțiunii. Poveștile
de dragoste cu tot tacâmul lor de situații și atribute formale au aspecte
revelatoare de aventuri episodice, cu unde subtile de pasiuni și dureri.
Viața
scriitorului Victor Sidoriu, se desfășoară în planuri concentrice până la un
moment dat, după care acțiunea virează spre o epică de război. Trimis corespondent
de război este rănit și, parcă acest lucru nu ar fi fost de ajuns, Ema află din
ziar că „Guri rele aruncase <pe piață> ipoteza că Victor Sidoriu se
hotărâse să trădeze armata română, că fusese văzut în tabăra germană și
întreaga capitală vorbea deschis și lămurit despre pricinile înfrângerii din
primele zile ale bătăliei de la Oarba de Mureș.” Prin urmare, se afla într-o
situație extrem de complicată, fiind considerat spion şi trădător.
Simțind că
se sufocă la aflarea veștii, Ema se decide să meargă în audiență la distinsul
profesor doctor Mihai Bagdasar, de la Spitalul Militar București, care o ajută
să plece ca asistent voluntar la Spitalul Militar din Oradea, unde era internat
Victor. Dragostea ei este ingredientul miraculos prin care îi salvează viața,
pentru că: „Dragostea e cel mai mare leac. Cât timp omul primește iubirea are
și speranță. E viu. Nu scrie în Biblie că nici apele cele mari nu pot stinge
dragostea, căci dragoastea e mai tare și va învinge și moartea?” Odată
însănătoșit, tot Ema, în chip de salvator desăvârșit, ajutată de preotul Elisei
„cel care slujea în mica bisericuță de lângă incinta spitalului și care venea
deseori la căpătâiul bolnavilor ca să le aline suferința și să le dea
binecuvântarea” îi pregătește terenul să fugă din țară, pentru a nu fi
condamnat la moarte de Curtea Marțială.
„Cu mâinile
pline de iubire ” și cu „un snop de vise”, La „Ieșirea din poveste (epilog)”,
la capătul călătoriei, cele două personaje nutresc speranța unei schimbări
majore în viața lor, în sensul eliberării și abolirii însingurării și
întristării, însă intervine neprăvăzutul, cei doi se pierd unul de altul.
Opțiunile lor nu sunt confirmate de viață și sunt puși în fața unei acceptări
tacite a destinului: „În urma lor se iscase furtuna. Nori cenușii se
îmbulziseră pe cer. Nu prevesteau nimic bun”. Dacă la începutul romanului,
Victor este optimist: „Să presupunem că voi mai apuca să traversez și războiul
ăsta și să o mai duc așa încă cincisprezece-douăzeci de ani…” conturându-și
planuri de viitor, în final ajunge la concluzia că: „Viața e ca un fum de
amăgiri…”. Să ne amintim de afirmația filosoful stoic roman în volumul
„Liniște, vă rog”, „Cele ce ne par înălțimi, sunt prăpăstii”.
Scriitorul,
dublat de poet și eseist dovedește cu prisosință harul creativ, situându-se la
loc de cinste în proza literară contemporană. Se observă limpede poetica
prozei, abundența figurilor de stil, remarcabile descrieri de natură, creionări
de portrete umane, abordări în manieră filosofică și cu esență spirituală. Acest
lucru dovedește iscusința de a îmbina perfect observația subtilă cu narațiunea
descriptivă, jurnalistică, spre a satisface în egală măsură gustul
intelectualului rasat și gustul comun.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu