BĂTRÂNUL
Stau pe un
fotoliu de rafie și savurez cafeaua; alături e o măsuță.
E locul din
grădină în care îmi place să observ fiecare schimbare de anotimp.
Și de data
aceasta toamna nu se dezminte!
E un amalgam
al culorilor, al nuanțelor.
Ceașca de
cafea s-a golit pe neobservate și dau impuls gândului ce a pus stăpânire pe
mine.
Ținta e
parcul!
Douăzeci de
minute și sunt deja în fața parcului.
Am găsit și
loc de parcare, doar două autoturisme erau acolo!
Liniște și
pace, cu atât mai mult! îmi spun în sinea mea.
Aleea de la
intrarea principală mi se așterne dinainte.
Cincizeci de
metri și am ajuns în zona cu ronduri de plante pe centru și bănci de lemn pe marginile
laterale.
În spatele
băncilor se află copacii, străbătuți pe alocuri cu mici alei și alte bănci
ascunse printre ei.
Nici urmă de
oameni, nu e nimeni care să se plimbe la acel moment și să profite de vremea
frumoasă de toamnă!
Curios!
Doar trei maidanezi
se hârjonesc într-un luminiș.
Caut cu
privirea o bancă anume.
E una care
mi-a atras atenția de la bun început.
Cu pași
liniștiți mă îndrep către ea, oricum nu are cine să o ocupe.
Ajuns în
dreptul băncii mă așez ușor, cu grijă, să nu deranjez parcă prin prezența mea
acel colț de lume.
Trag aer în
piept.
Mulțumire,
liniște, pace.
Imaginea
toamnei e perfectă, tonurile de culoare ce se așează în tabloul copacilor,
trandafirii de pe centru, ce sunt plini de flori și la acest moment, nicio
adiere de vânt și soarele este exact în poziția în care reușește să mângâie
colțul de parc în care mă aflu.
Închid
ochii, fericit de momentul ce mi se oferă, vreau să îl memorez cât mai
bine.
Nu-mi dau
seama cât am stat în această stare, mi s-a părut că aproape nici nu mai
respiram.
Încet,
deschid ochii, soarele e complet în fața mea și printre gene imi apare din nou
conturul imaginii de toamnă, imagine ce mi se oferă total și numai mie, în acel
moment.
Mă îmbib de
această priveliște și privirea-mi se mută spre partea stângă a băncii.
Un bătrânel
cu pălărie și un pardesiu subțire luase loc exact pe aceeași bancă.
Un zâmbet
cald și o înclinare a capului m-au întâmpinat în momentul în care privirile
noastre s-au întâlnit.
I-am răspuns
printr-o ușoară înclinare a capului.
În același
moment străbate din mine și întrebarea, căreia totuși nu i-am dat voie să iasă
afară: - Din atâtea bănci libere, tocmai pe asta a ales-o să stea și el?!
Întrebarea a
rămas doar în mintea mea și nu i-am mai
dat nicio atenție.
Eram prea
scufundat în fericirea momentului și voiam într-adevăr să respir o atmosferă în
ton cu ceea ce oferea acea frumoasă zi de toamnă.
Liniștea a
fost străbătută de o întrebare aruncată de către partenerul de bancă.
Fără nicio
introducere, fără niciun prolog, pur și simplu rostogiltă prin aerul ce ne
despărțea.
•
Vă rog, dacă ar fi să facem un exercițiu imaginar, care ar
fi imaginea dvs. de țară ideală?
Acum, chiar
că m-a rupt din reverie. Cum?! Despre ce e vorba?!, întreb nedumerit în sinea
mea.
Din transa
în care mă aflam, nimeresc total pe nepregătite direct în mijlocul unui
extemporal.
- Cum ați
vedea dvs., cum v-ați imagina țara ideală?!, revine bătrânelul cu întrebarea.
Stau puțin,
îmi mușc buza de jos, închid ochii și am o ușoară strângere a pumnilor.
Bătrânul a
sesizat gesturile mele, care au spus mai mult decat o duzină de cuvinte.
•
Îmi cer scuze, v-am trezit din starea dvs. de visare, erați
plecat parcă într-o altă lume. Recunosc, fără niciun motiv anume m-am oprit din
plimbare. Și am luat loc la capătul celălalt al bancii pe care vă aflați dvs.,
chiar dacă nu simțeam deloc nevoia să fac o pauză. Îmi cer scuze pentru deranj!
Întrebarea mă urmărește de mult timp și totuși nu am găsit un răspuns care să
fie ceea ce aș fi vrut să fie.
A dat să se
ridice, dar atunci am intervenit eu.
•
Nu, vă rog, nu plecați! Eu îmi cer scuze! Și dacă totuși ați
venit cu această întrebare, o să încerc să vă răspund cum înțeleg eu o țară
ideală.
Și mi-am
început pledoaria:
•
În tot acest exercițiu de imaginație, consider că elementul
cel mai important, chiar definitoriu este poporul, totalitatea locuitorilor
acelui spațiu delimitat, acea mare comunitate ce reprezintă unitatea în ceea ce
privește limba, tradițiile.
Și acum, o
să mă întorc puțin la începuturile lumii, la primii oameni de pe pământ, care
au fost Adam și Eva, bărbat și femeie.
Din Scripturi
știm că Dumnezeu a creat Pământul, cu tot ceea ce este pe el, tot El a creat
cerul, apele, ziua și noaptea.
Și le-a
binecuvântat pe toate, iar oamenilor le-a zis să crească, să se înmulțească, să
umple pământul și să-l supună.
Și a privit
Dumnezeu toate câte a făcut și iată erau bune foarte.
Și l-a luat
Dumnezeu pe omul ce îl făcuse și l-a pus în grădina cea din Eden.
Acum am să
forțez puțin exercițiul de imaginație, deoarece în opinia mea, o țară ideală
este una care seamănă în construcție conceptuală, spirituală cu cea dinaintea
păcatului adamic, în care toate erau bune foarte.
După cădere,
după ce s-a scurs multă vreme pe fața acestui pământ și omul în calea sa, a
ajuns să aibă o viață încărcată mai mult de rele decât de bune, tot Dumnezeu a
considerat că omul are nevoie de un set de reguli universale de conduită pentru
a sfârâma răul și a dat Tablele Legii cu cele zece porunci, care nu reprezintă
altceva decât codul de comportament al oamenilor pentru a alcătui o comunitate,
un popor, o țară în sensul ideal al înțelepciunii divine.
Și acum,
revenind la întrebare, consider că doar în acest mod se poate gândi, proiecta,
făuri, clădi, dezvolta și perpetua o țară adevărată și bună cu un popor frumos
și bun, binecuvântat de Dumnezeu, cu toate în bună înțelegere, în bună
rânduială, în bună pace, în bună așezare.
Bineînțeles
că în acea țară locuitorii ei vor avea drepturi, vor avea libertăți, vor fi
legi bune, vor fi instituții ale statului care vor lucra numai pentru binele
general al oamenilor, vor fi conducători buni, vor fi oameni harnici, vor fi
oameni desăvârșiți în ale profesiei.
Și ceea ce
este foarte important, chiar esențial, este ca toate acestea, chiar dacă nu ar
fi fost scrise în tratate, convenții, pacte, coduri, legi omenești, vor fi
respectate, vor fi efectiv aplicate, fără o intervenție, o constrângere din
partea altcuiva, decât a conștiinței fiecăruia, ca om ce a fost făurit după
chipul și asemănarea lui Dzeu și nu poate fi altfel decât bun și drept, un
adept al păcii și al luminii.
Viziunea mea
de țară ideală continua, uitasem complet de
motivul venirii mele în parc, se ștersese cu totul din mintea mea, eram
cu totul implicat în procesul de edificare a unei asemenea țări, aveam senzația
că particip efectiv ca și cum aș fi avut vreo putere în acest sens, eram
transpus cu totul în ideea de imagina, proiecta, construi o țară ideală.
Ideea mă
furase cu totul, mă cotropise, mă subjugase, era parcă singurul lucru care
conta pentru mine la acel moment.
Și în toată
această expunere euforică, m-am oprit brusc.
Oare omul
ăla mă mai ascultă?! Oare ce reacție are?! Oare o fi plecat?! Oare râde de
mine?! Sau m-a lăsat să vorbesc singur ca prostul?!
Am deschis
ochii brusc și m-am uitat în stânga mea.
Nu plecase.
Era acolo. Mă ascultase. Dădea din cap, un zâmbet și o mulțumire îi inunda
toată ființa.
•
Am avut dreptate! Nu m-am oprit degeaba!, a zis el, după
câteva momente.
Pur și
simplu doar mă uitam la el, fără să scot vreo silabă. Avea omul acela o
fericire pe față de parcă ar fi descoperit ceva ce căuta demult, un lucru pe
care îl căuta și nu mai avea nicio speranță să îl găsească.
Cu un aer
simplu, s-a ridicat de pe bancă, a ridicat pălăria cu mâna dreaptă și cu o
ușoară înclinare a capului m-a salutat.
A plecat,
așa cum apăruse, în liniște și pace!
Din nou,
singur pe banca mea!
De prin
toate ungherele, parcul a început să se animeze. Perechi, oameni singuri,
grupuri, la plimbare cu copii, cu căței în lesă.
Murmurul
vocilor a urcat în intensitate până a spart plafonul de liniște de până acum și
s-a suprapus noii imagini a parcului.
Am mai stat
puțin, curios să absorb și noua postură a celor ce mă înconjoară.
Se schimbase
tonul sunetelor, dar am observat că îmi făcea chiar plăcere acea forfotă,
gălăgie necesară și de bun simț.
Da!
Cred că abia
acum tabloul era complet!
M-am ridicat
și m-am dus către mașină, ca să iau drumul către casă.
O nedumerire
nu-mi da pace!
Cine era de
fapt bătrânelul?!
Și de unde a
apărut?!
Și cum de în
momentul în care acesta s-a depărtat de bancă a și dispărut?!
Și apoi, ca
din pământ au apărut atâția oameni, pur și simplu din senin!
Între timp
am ajuns acasă, am lăsat undeva în spate lumea de afară, nedumeririle și
întrebările apărute.
Masa și
fotoliul mă așteptau în grădină.
Am luat o
carte din bibliotecă și am început să o răsfoiesc.
Și privirea
mi s-a oprit pe câteva cuvinte înțelepte spuse cândva, demult, de un filozof:
„Dacă dragostea ar stăpâni pe pământ, legile ar fi neimportante.“
Valențiu
Liviu Mihalcia
Otopeni, 14
decembrie 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu