Elena Armenescu - Hiperboreea

 

Aduc în actualitate ce scria în urmă cu ani, /Dr Artur Silvestri/ despre Hiperboreea.

 

 

 ”Noi suntem România tainică și vocea noastră nu se va stinge orice se va întâmpla. România tainica există, se pregăteste ca prin spiritualitate să spună Domnului când va veni: Da! suntem aici!

 

Ideea acestui documentar a apărut datorită unui strat misterios care există la cărturarul român din totdeauna şi, deopotrivă, la scriitorul român de azi. El reflectă Amintirea Paradisului, adică a lumii originare peste care oricâte timpuri vor trece nu se va aşterne uitarea. Aceasta însemnează Memorie, Enigmă şi reacţie a celei dintâi celule.

 

Esentialul în aceste vremuri este, cred, să nu stăm pe loc și cu mâinile în sân .

Cât despre toate celelalte ce se întamplă în jurul nostru, între care unele, de fapt destule, ne ating sau ne supără, numai Dumnezeu știe ce e mai bine ; dar nădăjduim în așezarea tuturora la randuială și la vechile -și sănătoasele - principii de îngăduință și bunăvoire.

V-as ruga să scrieti când aveti ceva care credeti că trebuie împărtașit și nu uitați că sunt alături de toți cei ce încearcă să lase o urmă în timp””.

 

La această invitație, iată răspunsul meu:

 

 

Hiperboreea

 

 

~*~

 

 Ninsori îmi cad pe cuget şi pe trup

 Când,

 Fostu-mi-a dat să aud,

 în graiul gângurit demult,

 cântări.

 Dintr-o supremă aspiraţie,

 căutând adevărata bogăţie

 Am trecut “dincolo”

 Înr-un ţinut unic

 Albă Împărăţie!

  

Aici este glorificată

Legea pământului alb

 Castele albe, Grădini albe

Curţi albe, împărăteşti...

  

Porţile de diamant

singure se deschid

spre cerul alb...

Înfloririle,

 nebănuitele splendori

 binecuvântă

plecările, sosirile.

  

Copacii argintaţi adăpostesc

Înlănţuiţi în triluri, canarii.

 

Cutreierată de miracol

Stârnit de suflul nemuririi

Mă înfioram.

 

Pe cărarea regăsirii

Alergam.

  

Ninsori îmi cad pe cuget şi pe trup

 Când

 Fostu-mi-a dat să aud

 în graiul gângurit demult

cântări.

  

Sub puterea cântului mergeam

 Prin albul ţinut

Dar nu la pas, şi nici fugind,

 Dansam.

 Pe mal de transparente

 Ape clare

Sub arborii de-argint

Într-o eternă sărbătoare.

Mă roteam.

  

Mergeam rotindu-mă şi ascultam...

 

Nimic nu putea fi rostit

 Nici despre efemer, nici despre infinit

 Pentru că, fiecare cuvânt

 Se preschimba într-o pală de vânt!

 

Doar alb monolog

 Rostit incantatoriu, cu nesaţiu

 m-a întors fulgerător

din celestul spaţiu,

 prin Porţile de diamant

 ce singure se deschideau

 iar în depărtare, ca o nostalgie

 rămâneau:

Castele albe, albi copaci

 pe care mugurii plesnind

însufleţesc destăinuind

 Ținutul de argint.

  

~*~

Elena Armenescu