PAULA ROMANESCU - NOUL ORFEU * antologie de poezie romana de azi

 

NOUL ORFEU

* antologie de poezie romana de azi

PAULA ROMANESCU

 

 

~*~

 

Nu vreau

(dar nici nu ştiu)

să zbor.

Nu mă mai îmbiaţi

c-un colţ de cer

şi doi stânjeni de rai…

De fapt sub carul mare

atâtea aripi

abia de pot să-ncapă.

Nici pe pământ

nu-i loc pentr-o cărare

numai a mea.

Aş vrea

(dar să nu râdeţi !)

Aş vrea

să merg

pe apă.

 

 

 

***

 

IUBIREA SOARELUI

 

I

 

Se-ntrec profeţii să ne dea de ştire

Că ne aşteaptă vremi de nou potop

Iar cel ce va scăpa şi de-acest hop

Va-ntemeia o nouă omenire

 

Cu, ’n loc de zâmbet, clonţ de fier şi, dop

În spartele urechi, de asurzire

Prinse deja, când vânt de neiubire,

De freamătul frunzişului de plop

 

Nu va mai şti, ci doar de ne-nţelesuri

Din foste vorbe, de-un deşert de şesuri

Cu râuri de cenuşă sub necuprinsa zare

 

Când nimeni nu va fi, nici cui să spună

Că fluviul orb al lumilor sub soare

E doar o repetabilă minciună.

 

31 oct. 2006

 

 

II

 

Mi-e toamna-n livada de suflet, frumoasă,

Trec valuri de brume sub cerul tăcut

Şi-n ’nalt cânt de umbre zburânde ascult,

Castanul în poartă o frunză îmi lasă

 

Vestindu-mi că-i vreme de-un nou început.

Piaf, ai dreptate ! Trecutul, nu-mi pasă !

Prezentul mă-mbie, deşi o grimasă

E zâmbetul lumii în care-am crezut.

 

Spre iarnă mă-ndrept cu paşi siguri şi rari.

Ce-i, inimă, tremuri ? Ce-i, mână, tresari ?

Ce-i, suflete, taci ? Ce e, vorbă, eziţi

 

Să-ţi îngâni bucuria de-a fi, s-o clamezi,

Să-mbraci deznădejdea în râs de amiezi

Cum fac cei ce-n lume se cred fericiţi ?

 

 

III

În memoria fratelui meu, Mircea

 

Timp de vin nou cât să-ţi astâmperi gândul

Cum că în viaţa asta blestemată

Nu-i loc pentru iubire, deşi, iată,

Din când în când doar neiubiri de-a rândul…

 

Licoarea sfântă adevăruri poartă ;

Ulciorul vechi de lut s-a spart ; văzându-l

Mai ieri într-un arac, am prins deodată

Plânsul tăcerii, tălmăcit de vântul

 

Ce mă îmbată de melancolie

De frunze rătăcinde pe cărare

Când toamnele m-ajung şi mi se pare

Că-s strugur necules uitat în vie.

 

Iubirile ca dulci ciorchini de dor

Spre mine nu se-abat din drumul lor…

 

Oct. 2005

 

 

IV

 

De-o vreme tot cade o ploaie prelungă

De parcă din cerul străin, cineva

O scară spre lume să-ntindă ar vrea

Dar cine să fie şi cum să ne-ajungă ?

 

E poate vreun dus de demult ori vreo stea

Ce-şi catǎ cǎrare în noaptea nǎtângă

De sete de lutul ce ştie să-nfrângă

Şi zbor, şi cǎdere, şi jaruri, şi nea.

 

Mi-e dor de-o luminǎ în care sǎ-ncapǎ

Conturul de umbrǎ ce-mi este chiar trup

Cu vagi, tremurânde limanuri de apǎ

In care undiri neştiute irump.

 

O, astǎ zidire de ploi necurmate

Îmi spune cǎ drum înapoi nu se poate.

 

 

V

 

Se-stăpânesc larg norii peste landuri de zare

Prin rămuriş de brume trece-un fior de şoapte,

Chemări nedesluşite spre mai şi mai departe –

Spun de doruri apuse, de-amaruri viitoare.

 

Măria Sa Pădurea aprinde-n frunziş floare

De foc pentru nesomnul jivinelor de noapte

Stăpâne peste linişti, de tihnă ne-având parte

Când lung şi rece sună cornul de vânătoare…

 

Şi totuşi ochiul apei clipeşte blând sub lună,

Iar două stele-n iarbă tăcerea o încing :

Un fulger… o cădere… şi cornul nu mai sună…

 

Doar frunzele c-un tremur spaimele şi le-nving

Când noaptea de pe urmă – jivină veşnic nouă

Pune în ochi de fiară, în loc de stele, rouă…

 

......

 

XV

 

Sub cerul de plumb mai înalţă vioara

Suspinul stejarului care alt’dată

Vibra în acorduri de toamnă brumată,

Cu luna de  palide voaluri, când seara

 

Toţi codrii Bacăului bardul* şi-l cată

Să-i spună că pentru a n mia oară

Trec cobii iar aerul se înfioară

De-al lor croncănit – armonie ciudată

 

Cu large acorduri de grea veşnicie

Când stelele nopţilor toate învie

De dor de-o făptură de lut, surâzândă,

 

Cu trup de-alăută şi suflet de-azur

Sau de verde crud, mugur alb, roz şi pur,

Tăcerea din pietre în cânt s-o ascundă.

 

Marţi, 27 februarie 2007

 

* Aluzie la poetul George Bacovia (1881-1957)

 

 

Scrisoare

 

Ce mai faci, dragul meu hidalgo ?

Nu, nu-mi vorbi de morile de vânt –

femei ce macină-n cuvânt nimicul

şi nici de lancea – ultim biet tezaur.

Ce mai faci tu în vremea asta

cu iz de spini de laur ?

Te-au fost robit zăpezile d’antan

Cu albul lor curat din zile alte ?

Ce mai faci, dragul meu hidalgo,

când dulcinei şi rozinante

ce-şi schimbă rolu-n ritm de tàngo

râzând de morile-ţi de vânt

şi, nechezând a vino-ncoa

Sub şa de noi tâmpi scutieri

cată şăgalnic între dinţi

valoarea calpilor arginţi ?

 

Ce mai faci, dragul meu hidalgo,

În vremea asta fără cânt ?

Nu, nu-mi vorbi de de morile de vânt

Cu chip de nori…

Cocorii

sunt iar la drum ;

Curând

şi frunzele spre zare

vor învăţa să zboare

căzând…

 

~*~

PAULA ROMANESCU

 

 

 

 

NOUL ORFEU, versuri Paula Romanescu

Un videoclip recitare la versurile poetului realizat de Ben Todica in Melbourne, Australia intitulat: NOUL ORFEU * antologie de poezie romana de azi.

https://www.youtube.com/watch?v=w5e6uvLAKzc&list=UUSFFibprnULnO50cZTNvgCw&ab_channel=BenTodica

https://youtu.be/w5e6uvLAKzc