Cristian Troncota - Informații și contrainformații pe Frontul de Est (1941-1944) (10)

 

Informații și contrainformații pe Frontul de Est (1941-1944) (10)

General Br. (rtg) Prof. univ. dr. Cristian Troncota

11 Iunie 2023

 

Contribuția informativă a Eșalonului Mobil

 

După începerea operaţiilor militare împotriva URSS, principala structură a SSI pe Frontul de Est a fost Eşalonul Mobil[1]. Organizarea sa corespundea cu centrala de la Bucurcşti, ceea ce înseamnă că Eşalonul Mobil era un fel dc SSI în miniatură, care însoţea trupele române pe front. Pentru ca Eşalonul să-şi poată îndeplini misiunile informative, a colaborat de la început cu Secţia a IlI-a Operaţii din Marele Stat-Major, care, imediat după declanşarea acţiunilor militare pe Frontul de Est, i-a pus la dispoziţie date referitoare la armatele române, zona lor de operaţii şi axul de deplasare al posturilor de comandă pentru fiecare armată. În baza acestor detalii au fost elaborate instrucţiuni pentru deplasarea Eşalonului, după cum urmează:

„- Centrul Informativ Suceava să acţioneze pe lângă Comandamentul Armatei a IlI-a, deplasându-se pe axul Suceava-Cernăuţi-Mohilău (pe Nistru). îşi va executa acţiunea de căutare şi procurare a informaţiilor pe întregul front al armatei din zona ,sa de operaţii;

- Centrul Informativ Iaşi să acţioneze pe lângă Comandamentul Armatei a IV-a, deplasându-se iniţial pe axul Iaşi-Chişinău, apoi Chişinău-Tiraspol;

-  Centrul Informativ Galaţi să se deplaseze pe axul Galaţi-Cetatea Albă, luând în subordine Centrul Informativ Tulcea, începând cu Chilia Veche;

- Centrele informative Iaşi şi Galaţi să acţioneze pe întregul front al Armatei a IV-a pentru căutarea şi procurarea informaţiilor”[2].

Conform ordinelor Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi Marelui Stat-Major, principalele misiuni ale Eşalonului Mobil şi ale centrelor informative SSI pe Frontul de Est au fost: 1) procurarea informaţiilor despre armatele sovietice angajate în lupte; 2) apărarea spatelui armatei române de acţiuni de spionaj, sabotaj şi terorism; 3) recuperarea oricăror documente militare sovietice găsite pe câmpul de luptă (ordine operative, hărţi, instrucţiuni, directive, broşuri, regulamente, telegrame etc.). De asemenea, cadrele Eşalonului Mobil erau obligate să asiste la interogarea prizonierilor de război, a dezertorilor şi a partizanilor prinşi. Datele şi materialul informativ procurat erau sintetizate sub forma unor rapoarte şi înaintate direct şefului Secţiei I informaţii, Ion Lissievici, pentru analiză, sinteză şi valorificare. Având în vedere aceste misiuni bine precizate, Eugen Cristescu a subliniat cu îndreptăţire că SSI a fost „un organ de pură informaţie” şi că exponenţii săi n-au avut „calitatea de ofiţeri sau agenţi de poliţie judiciară”, întrucât în sarcina lor a fost distribuită „numai activitatea discretă de informaţii şi verificări”[3].

 

Dacă e să facem o comparaţie cu misiunile informative ale instituţiilor similare din epocă, vom constata o asemănare izbitoare cu sarcinile SSI, excepţie făcând dotarea cu mijloace tehnice de interceptare şi fotografiere aeriană, domenii în care atât germanii, cât şi sovieticii erau mult mai avansaţi[4].

 

Colonelul Ion Lissievici a consemnat detalii interesante despre paraşutarea unor agenţi ai Eşalonului Mobil SSI în liniile din spatele frontului inamic: „Tot pentru a face faţă nevoilor de procurare a informaţiilor pe Frontul de Est, în urma aprobării şefului SSI, m-am prezentat generalului Ioaniţiu, şeful Marelui Stat-Major, solicitându-i să-mi facă cunoscut care sunt posibilităţile forţelor noastre armate să utilizeze paraşutişti, care acţionând în spatele frontului inamic, să execute misiunile încredinţate de către SSI, primind un răspuns total negativ în legătură cu aceste posibilităţi prezente şi viitoare”. Cu toate greutăţile întâmpinate, SSI nu a renunţat la acest mijloc de procurare a informaţiilor, astfel că, în urma legăturii stabilite cu unitatea de aviaţie dislocată în zonă, Centrul Informativ Iaşi a primit aprobarea ca, la începerea acţiunilor militare să paraşuteze doi agenţi în regiunea Râbniţa. „În acest scop”, spune Ion Lissievici, „Centrul informativ Iaşi s-a ocupat intens cu instruirea şi antrenarea agenţilor respectivi şi deplasarea în teren pe timpul nopţii, radiotransmisie, utilizarea armamentului cu care erau dotaţi, modul de comportare pe teritoriul URSS-ului etc., obţinând rezultate satisfăcătoare”[5].

 

Cu o zi înaintea intrării trupelor române în război (22 iunie 1941), conform celor stabilite cu Marele Stat-Major, Secţia a Il-a, Eşalonul Mobil SSI s-a deplasat din Bucureşti, urmând îndeaproape Marele Cartier General al armatei române. Mai trebuie menţionat că Grupul de Armate „General Antonescu”, format din Corpul 2 Armată român, Armata a 4-a română şi Armata a 11-a germană, nu au trecut imediat la ofensivă, o dată cu celelalte grupuri de armate germane dintre Carpaţi şi Marea Baltică, angrenate în operaţiile „Planului Barbarossa”. Principalul raţionament rezidă din configuraţia frontului, forţele situate pc Prut şi Gurile Dunării fiind avansate spaţial spre Est cu aproximativ 250-400 km[6]. Trupele de pe frontul român au trecut la ofensivă - în cadrul operaţiei „München" - abia peste 10 zile, la 2 iulie 1941. Până la această dată au fost consumate acţiuni cu caracter local, forţarea Prutului şi realizarea de capete de pod în fâşia Armatei a 11 a germane la Ştefăneşti, Sculeni şi Ungheni, bombardarea reciprocă a unor obiective din adâncimea tactică, dar şi din interiorul celor două state. Aviaţia sovietică a bombardat, începând cu 23 iunie, oraşele Bucureşti, Iaşi, Constanţa, Tulcea, Brăila, Galaţi, Buzău, Dorohoi şi Rădăuţi, dar fără eficacitate, iar cea germano-română a distrus la sol aproximativ 400 de avioane adverse.

 

Luptele locale din perioada 22 iunie - 1 iulie 1941 au fost primele semnale ale marilor dificultăţi cu care avea să se confrunte armata română pe Frontul de Est, aspcct subliniat şi de generalul Ion Gheorghe în memoriile sale: „Eforturile române de a constitui capete de pod pe malul răsăritean al Prutului au întâmpinat o rezistenţă nebănuit de îndârjită. Obiectivele nu au putut fi atinse decât cu întârziere şi pierderi foarte grele. Rezistenţa activă a ruşilor se concretiza în contraatacuri masive şi neîncetate. Numai cu mari jertfe au putut trupele române să menţină poziţiile cucerite. Superioritatea sovieticilor în privinţa materialului de război modern era considerabilă. Această superioritate, precum şi insuficienţa înzestrării cu armament modern a trupelor române au fost însă în mare parte compensate de entuziasmul acestora din urmă. Cu toate acestea, deja primele zile ale războiului au arătat că lupta va fi nebănuit de greaa[7].

 

Chişinăul a fost curăţat de trupe sovietice abia la 16 iulie, iar întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru la 26 iulie, ceea ce demonstrează - alături dc pierderile armatei române, care până la 31 iulie s-au ridicat la 24.396 de morţi, răniţi, bolnavi, dispăruţi şi prizonieri - că operaţiile desfăşurate pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord nu au fost un simplu marş triumfal.

 

La cinci zile după forţarea Prutului de către armatele române, Marele Cartier General a transmis Telegrama circulară cu nr. 103/941, sub semnătura generalului Alexandru Ioaniţiu, prin care făcea cunoscut că „din ultimele informaţii [puse la dispoziţie de Eşalonul Mobil - n.ns.] rezultă că armata sovietică a aruncat paraşutişti înarmaţi în spatele frontului la punctele sensibile”[8]. Aceşti paraşutişti erau destinaţi să întreprindă acte de spionaj, propagandă sau acte de sabotaj. Documentul mai sublinia că „în chestiunea paraşutiştilor s-a făcut şi o alarmă rău justificată care a indus în eroare comandamentele şi autorităţile, fapt pentru care în afară de unităţile armatei, jandarmeriei şi întreaga populaţie civilă erau chemate să-şi sporească atenţia pentru a putea descoperi imediat paraşutiştii lansaţi”[9]. Greu de apreciat câtă eficienţă a avut această telegramă a Marelui Cartier General, dar rămâne cert faptul că peste două zile de la trimiterea ei avea să se declanşeze marea diversiune din spatele trupelor româno-germane. Este vorba despre tragicele evenimente de la Iaşi (26-30 iunie 1941), în urma cărora şi-au pierdut viaţa câteva mii de conaţionali evrei, Iaşiul fiind zonă militară germană. Aşa cum avea să demonstreze Eugen Cristescu[10], SSI şi autorităţile politice şi militare româneşti nu au fost implicate în nici un fel în provocarea acelor evenimente.

 

Relatările colonelului Ion Lissievici confirmă din plin neimplicarea SSI în provocarea pogromului de la Iaşi, precum şi faptul că a oferit informaţiile din primele momente, iar ordinul transmis de conducătorul statului român a fost să se recurgă urgent la măsuri de restabilire a ordinii, interzicând orice fel de violenţă: „În după amiaza zilei de 28 iunie 1941, Eugen Cristescu, şeful Eşalonului Mobil, însoţit de şefii de Secţie din subordine, au venit la Marele Cartier General aflat în oraşul Piatra Neamţ, spre a fi puşi la curent cu situaţia operativă. Chiar în momentul intrării în localul unde era instalat Marele Cartier General, şeful Eşalonului Mobil SSI a fost întâmpinat de către şeful de grupă, Leca, rezidentul din Iaşi al Secţiei Contrainformaţii din centrala Serviciului. Acesta, care sosise chiar atunci de la sediul său, i-a relatat pe scurt atacul trupelor germane asupra evreilor de la Iaşi, atac la care s-au raliat şi subunităţi româneşti. Înmânându-i nota informativă referitoare la acest eveniment, şeful Eşalonului Mobil SSI a prezentat-o imediat lui Ion Antonescu. Acesta a dispus să se ia urgente măsuri pentru restabilirea şi menţinerea ordinii, cum și pentru îmbunătăţirea condiţiilor de transport pe CFR a evreilor evacuaţi din Iaşi”[11].

 

La 30 iunie, Eşalonul Mobil s-a deplasat împreună cu MCG la Roman şi apoi la Iaşi, unde au rămas până către sfârşitul decadei a doua a lunii august 1941. De la această dată, s-a deplasat la Tighina. La scurt timp, Biroul de studii al Frontului de Est a primit de la Centrul Informativ Suceava un bogat material de informaţii capturat sau găsit pe câmpul de luptă, referitor la armata sovietică. În afară de hărţi şi ordine operative, s-au primit unele regulamente şi broşuri, care, după cum afirma colonelul Ion Lissievici, „constituiau documente interesante din punct de vedere informativ”[12].

 

După forţarea Nistrului de către trupele Armatei a 3-a române, Centrul Infonnativ Suceava s-a instalat în oraşul Cernăuţi. Misiunea încredinţată a fost să caute şi să procure materialul informativ rămas pe teritoriu, în urma operaţiilor militare, să interogheze localnicii din nordul Bucovinei şi Basarabiei - până la inclusiv linia Bodrogi (pe Prut)-Ataki (pe Nistru) -, susceptibili de a relata date şi informaţii referitoare la potenţialul de război al URSS[13]. De asemenea, pe lângă comandamentul Armatei a 3-a, care la 2 iulie fusese învestit cu atributele conducerii operative a corpurilor de munte şi de cavalerie - cu care a acţionat ofensiv pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord -, SSI a dislocat un subcentru informativ condus de locotenentul Dumitru Căpăţână.

 

După instalarea Centrului Informativ Cernăuţi, din Centrala de la Bucureşti a SSI au fost dislocate noi echipe din Secţia Contrainformaţii pentru executarea misiunilor specifice. Imediat după forţarea Nistrului de către trupele Armatei a 4-a române, s-a organizat o permanenţă la Chişinău, unde au fost trimise de la Bucureşti echipe formate din agenţi SSI cu misiuni de contrainformaţii şi contraspionaj.

 

Activitatea informativă a acestor centre, subcentre şi echipe SSI, de la începutul campaniei şi până în acest moment, a reuşit probabil să satisfacă pretenţiile factorilor de comandă din armată. Astfel, Subsecretariatul de stat al Aerului, prin Adresa nr. 1 147 din 15 iulie 1941, a trimis mulţumiri Centralei SSI pentru că „i s-a pus la dispoziţie material informativ militar de o reală valoare”[14]. Desigur că aceste aprecieri nu au fost gratuite. La sfârşitul lunii iunie şi începutul lunii iulie 1941, înrăutăţirea considerabilă a condiţiilor atmosferice pe Frontul de Est a îngreunat îndeplinirea misiunilor programate, în special a celor executate de formaţiunile de recunoaştere şi bombardament. În urma solicitărilor operative ale comandamentelor Armatei a 3-a şi a 4-a române, pe lângă care acţionau structuri SSI, escadrilele de aviaţie româneşti au contribuit la bombardarea poziţiilor inamice, a aglomerărilor de trupe, la distrugerea la sol a forţelor aeriene, a bateriilor de artilerie şi a nodurilor de comunicaţie sovieticc, ceea ce a avut drept consecinţă restabilirea situaţiei trupelor terestre proprii şi crearea condiţiilor favorabile de a se trece la contraatac sau de a se continua ofensiva[15]. Ca urmare a difuzării unor informaţii precise despre dispozitivele inamice, inconvenientele atmosferice au mai contat sau, în orice caz, şi-au diminuat mult importanţa doar prin difuzarea unor informaţii precise despre poziţiile inamice.

 

Din documentele de anchetă informative întocmite de Secţia a VlII-a Juridică a SSI rezultă că, înainte de retragerea trupelor sovietice, organele NKVD au recrutat oameni de încredere în principalele comune şi, în special, în târguri, încrcdinţându-le arme şi muniţii cu care să acţioneze la momentul oportun. Nu după mult timp, aceşti „oameni dc încredere” au început să recruteze, la rândul lor, „alte persoane pentru mărirea numărului partizanilor, dintre comuniştii recunoscuţi, prizonierii eliberaţi din lagăre, prizonierii fugiţi din lagăre, străinii fugiţi din alte localităţi şi pripăşiţi în acea regiune, elemente tinere şi de încredere ale şcolii comuniste”[16]. Cei mai mulţi partizani recrutaţi după aceste criterii proveneau, după informaţiile SSI, din comunele Cerneaşovsca-Rusă, Braţlov, Pecioara, Vuliga Mare, Stoiani, Rogozna, Spicov, Iurcovca, Luca-Jabocrici şi Tarcov. Caracteristic este faptul că, înainte de retragerea trupelor sovietice, agenţii NKVD au dat ordin ca armamentul şi muniţiile să fie îngropate în mormintele ostaşilor sovietici. Informaţiile SSI se dovedesc corecte, întrucât astfel de depozite de armament şi muniţie au fost descoperite în locurile indicate,, după intrarea armatelor române în zonele respective[17].

 

În ziua de 19 iulie 1941 s-a autodenunţat poliţiei de campanie româno-germane din Chişinău teroristul sovietic Ioan Budacov. Din ancheta informativă executată asupra lui au rezultat date şi informaţii care, exploatate cu operativitate, au dus la capturarea altor doi partizani-terorişti, Jemancanu Boris (zis Borisov) şi Untu Simion (zis Sandu). Iniţial, aceştia fuseseră aleşi de organele NKVD pentru a fi pregătiţi ca paraşutişti, iar după o instrucţie sumară, primiseră misiunea de „a rămâne în Chişinău şi după intrarea trupelor române în oraş să comită acte de terorism şi distrugeri pentru a menţine permanent o stare de tulburare şi nesiguranţă”[18]. Urma ca alte misiuni suplimentare să le fie încreinţate un anume Igor Ucikovschi, şeful echipei teroriste.

 

Biroul Contrainformaţii din Secţia a Il-a a Marelui Cartier General al armatei române a întocmit, la 24 iulie 1941, sinteza informativă despre „Paraşutiştii sovietici ca agenţi de spionaj, sabotaj şi terorişti”[19]. Documentul sublinia că Armata Roşie, deşi fusese printre primele armate care au urmărit să dea o utilizare militară posibilităţii de a coborî din avion cu paraşuta până în acel moment, „unităţile de paraşutişti n-au fost deloc întrebuinţate”[20]. În schimb - se arăta în document -, URSS a hotărât să folosească posibilităţile paraşutiştilor pentru lansarea în spatele liniilor a unor mici grupuri de agenţi diversionişti cu misiunea de spionaj, sabotaj şi terorism, şi de care s-a făcut uz mai ales în ultimul timp[21]. Până la acea dată, autorităţile militare româneşti reuşiseră să captureze 5 echipe de paraşutişti - agenţi sovietici -, care numărau în total 36 de oameni. înainte de a fi deferiţi Parchetelor Militare, toţi aceştia au fost anchetaţi informativ de Secţia a VlII-a Juridică a SSI, ceea ce a dus „la obţinerea unei serii de informaţii utile”. în consecinţă Marele Cartier General a trasmis ordinul ca astfel de informaţii „să se pună la dispoziţia comandamentelor Marilor Unităţi pentru a lua cunoştinţă de ele şi măsurile ce decurg”[22].

 

Informaţiile erau utile mai ales pe linia fundamentării măsurilor preventive cu caracter contrainformativ, întrucât faceau referire la acţiunile sovietice de spionaj (culegerea de informaţii de tot felul în legătură cu trupele germane şi române din zona în care paraşutiştii erau lansaţi), de sabotaj şi terorism (distrugerea căilor ferate, a podurilor şi a şoselelor în punctele sensibile, tăierea firelor telefonice, incendierea depozitelor conductelor petrolifere), de diversiune (producerea de panică prin atacuri repetate, explozii, incendierea satelor ori a instalaţiilor de utilitate publică, împuşcarea militarilor izolaţi, în special a ofiţerilor)[23]. Componenţii acestor echipe ştiau să mânuiască perfect armamentul din dotare şi fuseseră instruiţi pentru acţiuni conspirative în scopul de-a culege informaţii cu caracter militar. Fiecare echipă fusese dotată cu un aparat portativ de radio emisie-recepţie foarte bun, cu una sau două arme automate, cu o hartă geografică generală, cu hărţi şi planuri directoare ale regiunii[24]. Sinteza informativă sublinia că membrii echipelor „cunoşteau din misiune numai atât cât era necesar pentru lucru în ansamblul echipei, lăsându-se şefului echipei să aleagă detaliile de execuţie în raport cu situaţia locală”[25]. Informaţiile culese, ca şi noile instrucţiuni ce urma să fie primite după lansare aveau să circule prin postul de radio-recepţie cu care era dotată fiecare echipă. Transmiterea urma să se facă cifrat, la orele 16,30, la postul sovietic Odessa. Durata misiunii fusese fixată iniţial pentru circa 10-15 zile, urmând „fie a se aştepta ofensiva sovietică, fie a se trece frontiera pe la sud de Iaşi”[26].

 

Concluziile formulate de documentul de sinteză subliniau că „în ultimul timp s-au semnalat frecvent asemenea lansări de agenţi cu paraşuta, nu numai pe teritoriul nostru, ci şi în Bulgaria, Ungaria şi la Nord, în Galiţia”, şi că „aceşti agenţi nu au nimic comun cu unităţile de paraşutişti”[27]. Pornind de la faptul că membrii echipelor erau îmbrăcaţi în uniforme asemănătoare cu cele ale armatelor în spatele cărora erau lansaţi şi dotaţi nu numai cu arme de luptă, ci şi cu aparate pentru transmiterea informaţiilor cu caracter militar (şi mai ales cu toate cele necesare pentru a produce distrugeri), analiştii Biroului Contrainformaţii de la Marele Cartier General formulau concluzia că „aceşti «lansaţi cu paraşuta» nu sunt decât periculoşi agenţi de spionaj, sabotaj şi terorism şi trebuie urmăriţi, prinşi şi trataţi ca atare”[28]. Din studiul şi analiza materialelor găsite asupra lor se deducea faptul că agenţii sovietici capturaţi fuseseră instruiţi în şcoli speciale. Primele cursuri fuseseră organizate la Chişinău la începutul lunii iulie, iar după respingerea sovieticilor peste Nistru, centrele speciale de instrucţie au fost mutate la Odessa şi Tiraspol. Fiecare comandant de grupă avea instrucţiuni să comunice pe teritoriul în care erau lansaţi doar cu anumite persoane indicate de la Centru. Acestea din urmă trebuia să le acorde sprijin în caz de rănire, lipsă de bani sau alte necesităţi.

 

În aceeaşi zi, de 24 iulie 1941, Biroul 2 Contrainformaţii al Marelui Cartier General al armatei române a întocmit şi o altă sinteză, intitulată „Partizanii sovietici şi acţiunea lor în spatele frontului”. Informaţiile cuprinse în acest document atestau că acţiunile partizanilor sovietici reprezentau un mijloc neadmis de legile războiului şi de principiile dreptului internaţional, dar pe care URSS îl folosea metodic. Se atrăgea atenţia că nu trebuia să fie confundate „misiunile încredinţate partizanilor din spatele frontului” care păreau „asemănătoare cu ale paraşutiştilor lansaţi, de asemenea, în spatele frontului”. Studiul atent al informaţiilor difuzate de centrele şi subcentrele SSI de pe Frontul de Est le-a facilitat analiştilor Marelui Cartier General să constate că formaţiunile de partizani sovietici se deplasau o dată cu frontul inamic şi în spatele lui. Era un nou tip de luptă, nemaiîntâlnit până atunci în arta militară. E adevărat că tot sovieticii mai încercaseră să organizeze forţe masive de gherilă în spatele liniilor inamice în timpul Războiului civil din Spania, dar acţiunea eşuase[29] din cauza unor particularităţi bine determinate şi analizate ulterior. De data aceasta, Armata Roşie reuşise să-şi creeze un al doilea front - frontul comun -, în vederea dezorganizării vieţii social-economice şi instaurării unui climat de insecuritate la nivel individual, dar şi colectiv.

 

Conducerea, organizarea, recrutarea, dotarea şi instrucţia partizanilor sovietici fuseseră încredinţate - după cum rezultă din documentele informative ale SSI - „Conducerii Superioare a Propagandei politice în Armata Roşie”, în care scop luase fiinţă „Administraţia Politică a Armatei, Diviziunea a X-a, denumită şi Secţia Superioară nr. 10”. Prezintă interes şi faptul că structurile informative româneşti cunoşteau, la acea dată, că URSS, prin Comisariatul de la Interne şi prin cel de la Siguranţă, pregătea, pe lângă organizaţiile de partizani, aşa-zisele „batalioane de curăţire”[30], cu misiunea de a lupta contra paraşutiştilor inamici din spatele frontului propriu. În anumite condiţii, „batalioanele de curăţire se puteau transforma în unităţi de partizani care să lupte în spatele frontului inamic, mărind astfel numărul formaţiunilor existente”[31].

 

În august 1941, SSI a reuşit să identifice şi să neutralizeze şase nuclee comsomoliste sovietice, formate din tineri între 16 şi 21 de ani, special pregătite pentru acţiuni de diversiune şi sabotaj în oraşele Chişinău şi Tighina. Din cercetarea informativă efectuată de agenţii Eşalonului Mobil al SSI s-a stabilit că fiecare nucleu comsomolist era format din 4 echipe, a câte trei membri, şi funcţiona „după sistemul de organizare comunist, cunoscut sub numele de «troica»”[32]. Membrii acestor organizaţii urmaseră cursuri speciale de pregătire teoretică şi instrucţie practică pentru mânuirea armamentului, aruncarea grenadei, dinamitarea clădirilor, săvârşirea de acţiuni cu caracter diversionist şi de sabotaj; totodată, fuseseră iniţiaţi în desfăşurarea de activităţi propagandistice, al căror fundament îl constituia ideologia comunistă. Absolvenţii unor astfel de cursuri deveneau instructori, luând parte activă la pregătirea altor tineri comsomolişti. Personalul didactic al şcolii comsomoliste din Tighina se afla sub ordinele directe ale unor ofiţeri din NKVD şi Miliţiile Roşii. În perioada ocupaţiei sovietice, toate instituţiile din oraş fuseseră obligate să-şi înscrie tineretul la cursurile de pregătire, iar locuitorii basarabeni şi bucovineni, indiferent de vârstă, sex sau religie, obligaţi să subscrie cu fonduri pentru înzestrarea armatei sovietice. Cei care refuzau sau se sustrăgeau de la astfel de subscripţii „erau trecuţi în tabele speciale pentru ca ulterior să se poată lua măsuri împotriva lor”[33]. Concluzia notei SSI din 15 septembrie 1941, care face referire la aceste aspecte, era că, pe toată durata ocupaţiei sovietice în Basarabia şi Bucovina, organizaţiile comsomoliste reuşiseră să devină „preţioase auxiliare al NKVD-ului din Tighina”.

 

O dată cu declanşarea operaţiilor militare pe Frontul de Est, membrii acestor organizaţii au fost înarmaţi, primind sarcini de la NKVD să efectueze percheziţii prin cartierele oraşului, cu scopul de a-i depista şi aresta pe acei locuitori care manifestau o atitudine ostilă la adresa regimului sovietic, eventual de a-i identifica pe agenţii Serviciilor Secrete româneşti infiltraţi în rândul populaţiei. După evacuarea oraşului Tighina de către trupele sovietice, NKVD a trasat o nouă misiune membrilor organizaţiilor comsomoliste, şi anume aceea „de a rămâne pe loc şi a duce mai departe acţiunea de sabotaj, dinamitarea şi distrugerea oraşului”[34].

 

În lunile septembrie-octombrie 1941, organele de jandarmerie româneşti, sprijinite de populaţia civilă din zonă şi prevenite de acest nou tip de luptă adoptat de sovietici, au reuşit să captureze alte grupuri de partizani-terorişti sovietici la: Cetatea Albă (1 septembrie), căpitan Sodbolev; la Tighina (4 septembrie), un grup de 14 persoane condus de căpitan Petrov; la Chişinău (10 septembrie), un grup de 7-10 persoane condus de Iurie Kiselenko şi Andrei Bandeber; în judeţul Lăpuşna (12 septembrie), un grup de 3-5 persoane, condus de H. Capişoc şi St. Sârbu; la Chişinău (2 octombrie), un grup de 22 de persoane, condus de Griţca Nichifor. Aceste grupuri se aflau în subordi- nea unor ofiţeri ruşi şi erau formate din minoritari (ucraineni, evrei, ruşi), dar şi români basarabeni renegaţi sau îndoctrinaţi cu ideile bolşevismului. Misiunile încredinţate erau variate, în funcţie de mărimea lor.

 

Grupurile mici aveau sarcina să distrugă trenuri, depozite de muniţii, alimente, să incendieze recolte sau obiective de interes obştesc, iar grupurile mari erau destinate atacului asupra comandamentelor de armată şi chiar să se angajeze în luptă cu subunităţi egale ca forţă. Atât unele, cât şi celelalte aveau misiunea de a întreţine panica şi insecuritatea în rândul populaţiei civile, şi de a crea haos în administraţie şi în conducerea teritoriilor ocupate de armatele germa no-române. Ca armament şi tehnică folosite, nu dispuneau de o dotare deosebită. De regulă, fuseseră echipaţi cu arme uşoare de foc, grenade şi trotil. Au acţionat în grupuri formate din 7 până la 40 de oameni, compacte, până când ajungeau la destinaţie, unde luau contact cu partizanii-terorişti locali pentru informaţii, găzduire şi, eventual, acţiuni comune. Şeful unui asemenea grup purta, uneori, uniforma militară sovietică, pentru a beneficia, în cazul capturării, de tratamentul prizonierilor de război. În general, erau trecuţi în Basarabia şi în Bucovina de Nord, cu acte militare şi civile false. Pretextul cel mai des uzitat era: „suntem basarabeni luaţi cu forţa de sovietici şi ne-am întors acasă”[35].

 

Toate aceste aspecte puse în evidenţă de documentele de analiză şi sinteză întocmite de Marele Cartier General pe baza informaţiilor furnizate de SSI sunt confirmate şi de memorialistul Pavel Sudoplatov, care, în perioada războiului, ocupase funcţii importante în Serviciile Secrete sovietice. „Situaţia noastră după invazie”, spune Sudoplatov, „era dezastruoasă. Impactul forţei de atac a tancurilor germane depăşea tancurile noastre. Amploarea înfrângerii Armatei Roşii în Baltica, Bielorusia şi Ucraina ne-a cutremurat. Înainte de august am întreprins acţiuni de sabotaj, mai ales în încercarea de a salva unităţile noastre înconjurate de nemţi dar n-am realizat mare lucru. Unităţile au fost distruse şi nu am mai putut efectua operaţiuni de gherilă. Atunci, în cooperare cu organizaţiile de partid districtuale şi locale, am început să trimitem unităţi de gherilă cu ofiţeri de spionaj cu experienţă şi operatori radio în spatele liniilor inamice”[36]. De asemenea, documentele din „Arhiva Mitrohin” confirmă importanţa acordată de sovietici grupurilor de partizani. Potrivit statisticilor NVKD, au existat „în spatele liniilor inamice” (adică a armatelor germane, române, italiene, maghiare şi finlandeze, care au desfaşurat operaţii militare pe Frontul de Est contra URSS) nu mai puţin de 2 222 de grupuri operaţionale de partizani sovietici[37].

 

În cursul lunii septembrie, centrelc informative SSI de la Cernăuţi şi Chişinău au continuat să acţioneze pe frontul Armatei a 4-a române: primul în zona Corpului 1 Armată, aflat la centrul dispozitivului, iar al doilea în zona Diviziei 21 infanterie, de pe flancul drept al acestuia. Datorită faptului că Armata a 4-a întâmpina dificultăţi în înaintarea sa spre Odessa, şefii celor două centre informative au încercat să obţină informaţii din zona frontului trupelor sovietice, prin infiltrări de agenţi. Această acţiune nu a fost însă aprobată de conducerea SSI, pe motiv că interesele româneşti ar fi fost profund afectate în cazul în care agenţii ar fi fost capturaţi. S-a ordonat să se limiteze activitatea informativă doar la anchetarea prizonierilor „ca unică sursă informativă, faţă cu posibilităţile noastre”[38].

 

Prudenţa se pare că era justificată, întrucât factorii de comandă ai armatei române continuau să fie mulţumiţi de activitatea informativă a Eşalonului Mobil al SSI. Astfel, prin Adresa nr. 22 711, din 30 august 1941, Corpul 3 Armată a comunicat Marelui Cartier General că, în timpul operaţiilor de la Est de Nistru, personalul SSI care activa în sectorul de front repartizat „a depus o muncă neobosită în culegerea informaţiilor ce le-au comunicat la timp şi care exploa- tându-le a ajutat mult mersul operaţiilor prin indicarea dispozitivului şi organizării de apărare a inamicului”[39]. Mai mult, prin Adresa nr. 16 485, din 25 septembrie 1941., Corpul 1 Armată aducea la cunoştinţa centralei SSI de la Bucureşti că „organele Centrului SSI de sub conducerea maiorului Gh. Balotescu au adus reale servicii acelui comandament prin preţioasele informaţii date la timp util, pe întreaga perioadă cât a funcţionat... în timpul operaţiilor pe frontul Odessa”[40]. Se poate susţine, astfel, că desfăşurarea operaţiilor militare pe Frontul de Est, în această perioadă, evidenţiază rolul însemnat al armei informaţiilor în fundamentarea unor elemente de artă militară la nivel tactic-operativ, precum şi în obţinerea victoriilor. De exemplu, pentru menţinerea contactului permanent cu forţele inamice, au fost efectuate numeroase recunoaşteri prin patrulare şi agenţi acoperiţi infiltraţi în imediata apropiere a liniilor inamice, fapt ce a dus la identificarea unităţilor şi a subunităţilor de artilerie şi infanterie sovietice, a poziţiilor tari ocupate în câmpul de luptă, a direcţiilor sau intenţiilor de retragere etc. Toate acestea se regăsesc în ordinele operative de comandament ce au coordonat acţiunile ofensive şi contraofensive ale unităţilor române.

 

Conform afirmaţiilor mareşalului Ion Antonescu, participarea armatei române dincolo de Nistru, la campania din Transnistria şi Crimeea, a fost o decizie dictată de raţiuni militare (zona de securitate) şi politice (frica de consecinţele rupturii coaliţiei)[41]. Interese economice au fost doar în legătură cu Transnistria, teritoriu intrat sub administraţia autorităţilor româneşti, în timp ce Crimeea intrase sub administraţie germană, întrucât constituia un puternic obiectiv strategic militar”[42]. După cum s-a demonstrat până acum, pe baza unor studii temeinic fundamentate, armata română, o dată intrată în război, a fost obligată să se conformeze legilor nescrise ale acestuia, adică să-l ducă până la capăt sau, mai corect, până în momentul în care soluţia s-a dovedit perdantă pentru ţară şi s-a impus abandonarea ei[43]. Aşadar, structurile informative specializate ale SSI au urmat trupele române şi germane dincolo de Nistru, în mod firesc, fără a mai avea nevoie de alte ordine suplimentare sau speciale.

 

După evenimentele de la Odessa, asupra cărora vom reveni mai pe larg în capitolul următor, mareşalul Ion Antonescu a ordonat Serviciilor Secrete Informative să colaboreze mai strâns cu Jandarmeria şi Poliţia în aplicarea măsurilor de siguranţă din Transnistria. Misiunea ce-i revenea Eşalonului Mobil dislocat în acest teritoriu viza identificarea persoanelor suspecte că desfăşoară acţiuni de spionaj şi diversiuni în spatele frontului armatelor germano-române, precum şi pregătirea documentelor rezultate din anchetele informative şi trimiterea dosarelor la Curţile Marţiale pentru judecată.

 

Contribuţia C.I. Odessa a continuat să fie apreciată de Comandamentul militar român, care, prin Adresa nr. 171 din 23 noiembrie, făcea cunoscut Centralei SSI de la Bucureşti că „detaşamentul condus de maiorul Balotescu, destinat pentru operaţiile din Odessa, a desfăşurat o deosebită şi bine îndrumată activitate, încă din primele zile ale ocupării oraşului”. Aceste activităţi au constat în: „identificarea depozitelor de tot felul, care au fost indicate pe loc comisiilor speciale de inventariere (90 depozite); rezolvarea problemei catacombelor, punând la dispoziţia Comandamentului un preţios material (64 planuri şi 82 guri de catacombe identificate); urmărirea şi identificarea a diferite elemente subversive (terorişti, partizani, NKVD-işti etc.), arestând elementele cele mai periculoase şi descoperind metodele lor de lucru, operaţiune care continuă”[44].

 

La jumătatea lunii noiembrie 1941, o dată cu demobilizarea Armatei a 4-a şi chemarea în ţară a unor unităţi din Armata a 3-a, Eşalonul Mobil a revenit la Bucureşti. Au rămas pentru desfăşurarea acţiunilor informative centrele informative Chişinău, Cernăuţi şi Odessa. De asemenea, pe lângă fiecare prefect, au fost încadraţi câte doi funcţionari ai SSI, în calitate de „consilieri tehnici”. Această denumire a folosit pentru a acoperi activitatea informativă strict secretă pe care o desfăşurau[45].

 

Începând din a treia decadă a lunii decembrie 1941, Centrul Informativ Odessa al SSI a raportat despre arestarea primilor partizani din zona catacombelor - regiunea Nerubaisk-, o mică localitate situată în apropierea oraşului. De la aceştia s-a confiscat armament, muniţii, explozibili şi un aparat de radio emisie-recepţie portativ. Din declaraţiile arestaţilor rezulta că aceştia avuseseră misiunea să execute o serie de distrugeri şi, eventual, atentate. Dar cel mai important lucru stabilit era că în catacombele Odessei se ascunseseră mai multe grupuri de partizani, care aşteptau semnalele de a intra în acţiune. Ele se aflau sub „comanda colonelului Kuzneţov, şeful Secţiei a IlI-a din Centrala NKVD de la Moscova”, aflat în interiorul catacombelor.

 

În lucrarea sa memorialistică, colonelul Ion Lissievici ne mai spune că primele măsuri practicate pentru combaterea partizanilor din Odessa au constat în cooperarea dintre Centrul Informativ şi formaţiunile militare puse la dispoziţie de Comandamentul Militar. S-a reuşit, astfel, identificarea şi arestarea, deseori în urma luptelor purtate în interiorul catacombelor, a unor partizani aparţinând diferitelor grupuri[46]. Cu toate acestea, catacombele Odessei continuau să reprezinte un permanent pericol pentru siguranţa spatelui trupelor române. Datorită numărului mare de trasee, adâncimii şi întortochelii galeriilor, ieşirilor ce dădeau în locuri cu totul neobişnuite (clădiri publice şi private, în canalizarea oraşului, în zone din centru sau de la periferie), partizanii din interior se găseau aproape într-o deplină siguranţă, se puteau aproviziona, ţineau legătura cu cei de la suprafaţă, atacau prin surprindere, se ascundeau cu uşurinţă etc. Cu cei 1 000 km de tunele pentru care nu exista vreo hartă şi cu numeroase intrări şi ieşiri, catacombele din Odessa constituiau o ascunzătoare ideală pentru partizani.

 

Faţă de această situaţie, Comandamentul militar român din Odessa a hotărât să zidească ieşirile cunoscute sau identificate din catacombe. După cum mărturisea colonelul Ion Lissievici, „această măsură era cu totul insuficientă”, întrucât ieşirile necunoscute, destul de numeroase, nu puteau fi zidite în totalitate, rămânând foarte uşor accesibile partizanilor. Inexistenţa unui plan al catacombelor constituia, de asemenea, o dificultate. Locotencnt-colonelul Schnidel, şeful Serviciului de Informaţii German (Abwehr) din Odessa, fiind la curent cu situaţia din catacombe, a intervenit insistent pe lângă Comandamentul Militar român (generalul R. Gh. Ghiorghiu) să atace catacombele cu gaze lacrimogene, spre a-i sili pe ocupanţi să iasă la suprafaţă şi să se predea.

 

La propunerea documentată a SSI (Centrul Informativ Odessa), precum şi în urma raportului întocmit de Secţia Operaţii a Marelui Stat-Major - din 31 martie 1942 - şi adresat Cabinetului Militar cu propunerea de a nu se apela la folosirea gazelor chimice, procedeu contrar legilor războiului, mareşalul Ion Antonescu a pus rezoluţia: „Nu se întrebuinţează gaze toxice. Sunt destule în catacombe”[47]. La interogatoriul luat lui Eugen Cristescu în cadrul procesului din mai 1946, a rezultat că, într-adevăr, SSI făcuse această propunere susţinută apoi şi de Mihai Antonescu în faţa colonelului Rodler - şeful unei structuri din Abwehr ce acţiona în România şi colabora activ cu SSI, aducându-se ca argument faptul că trebuia să se respecte legislaţia internaţională care interzicea folosirea gazelor.

 

Se parc că măsura cea mai eficientă pentru combaterea activităţii partizanilor din catacombele Odessei se dovedise aceea întreprinsă de SSI. Ea consta în recrutarea s-au atragerea la colaborare a unui ofiţer NKVD cu misiuni speciale în cadrul comandamentului organizaţiei de partizani. Acest aspect rezultă din Telegrama nr. 721 a SSI, semnată de Eugen Cristescu şi trimisă mareşalului Ion Antonescu la Predeal, în ziua de 15 ianuarie 1942, în care se arată că Serviciul 1-a folosit ca informator principal la Odessa pe Dimitrie Alekseevici - fost ofiţer NKVD - „care a ajutat la descoperirea unor partizani dintre cei aproximativ 300 existenţi. Partizanii sovietici au fost judccaţi şi executaţi”[48].

 

Documentele provenite din arhivele secrete sovietice recent publicate aduc însă unele detalii în plus, atât faţă de sintezele informative ale SSI, cât şi faţă de cele oferite de lucrările memorialistice semnate de Eugen Cristescu şi Ion Lissievici. De exemplu, partizanii sovietici au fost sprijiniţi de un detaşament format din 6 ofiţeri NVKD, condus de căpitanul Vladimir Aleksandrovici Molodţov, care a fost trimis la Odessa cu puţin timp înainte de cucerirea oraşului. Acolo li s-au alăturat aţi 13 membri ai detaşamentului special al NVKD-ului local, conduşi de V. A. Kuzneţov. Se pare că între aceşti ofiţeri au existat anumite fricţiuni şi neînţelegeri, ceea ce a făcut ca, pe ansamblu, eficienţa activităţii partizanilor din Odessa să fie mai scăzută. Aşa se face că, după executarea lui Molodţov - proclamat, după război, „erou al URSS” -, Kuzneţov i-a dezarmat oamenii şi i-a pus sub pază, iar ulterior a ordonat să fie puşi sub acuzaţia că au complotat împotriva lui. Pe măsură ce condiţiile din catacombe s-au deteriorat, membrii grupului din Odessa au început să se elimine unii pe alţii, acuzându-se reciproc de trădare, conducerea fiind preluată, succesiv, de Litvinov, de Abraham şi apoi de Gluşcenko[49]. Desigur că nu este exclus ca o asemenea situaţie să fi fost în realitate provocată de scurgerea de informaţii din interiorul comandamentului partizanilor, având în vedere că SSI reuşise să recruteze un ofiţer NKVD. Documentele SSI nu amintesc despre rivalităţile dintre ofiţerii NKVD din catacombe, ci specifică doar faptul, că, în condiţiile în care partizanii nu au mai avut posibilitatea să se aprovizioneze la suprafaţă şi „pentru a supravieţui, au practicat antropofagia”.

 

O contribuţie informativă la fel de valoroasă au avut-o şi centrele informative ale SSI de la Chişinău şi Cernăuţi. Pe baza informaţiilor furnizate s-au întocmit numeroase documente de analiză şi sinteză cu privire la acţiunile întreprinse de organizaţiile iredentiste ucrainene, prin care se urmărea alipirea Bucovinei la viitorul stat independent al Ucrainei[50]. Pentru contracararea unor astfel de acţiuni, factorii de decizie ai statului român au hotărât să acţioneze prin măsuri de contrapropagandă şi de influenţă. Astfel, un document din 16 octombrie 1941 adresat Cabinetului Militar, prin care se ofereau informaţii despre Memoriul trimis de un grup de ucraineni Comandaturii germane din Cernăuţi, la propunerea lui Radu Davidescu şi la recomandarea Ministerului Propagandei, mareşalul Ion Antonescu a aprobat ca profesorii universitari Ion Nistor, Sauciuc Săveanu, I. Pelivan şi Pan Halippa „să fie rugaţi ca împreună să prezinte un studiu sintetic, bazat pe documente anexe, care va servi de răspuns acestei insolenţe slave”[51].

 

- Va urma -

 

--------------------------------------------------

 

[1] Holocaustologii antiromâni se chinuie să demonstreze că această structură specială a SSI, denumită „Eșalonul Mobil”, apoi „Vulturul” condusă de Vasile Palius s-ar fi implicat în masacrarea evreilor din Transnistria. Evident că ne aflăm în fața unor falsuri evidente pe care se străduiesc să le rostogolească ori de câte ori au ocazia în literatura de specialitate din interese politice antiromânești. Nu există, cel puțin în această fază a cercetării, nici un document care să demonstreze astfel de acuzații. Le reamintim că în procesele intentate foștilor SSI-ști, după război, Eugen Cristescu,  Gheorghe Cristescu, Vasile Palius, Ion Lissievici, Traian Borcescu, Nicolae Trohani, Constantin Ionescu Micandru etc., nici nu s-a pus problema acuzării acestora de crime contra evreilor. Îi rugăm să consulte dosarul de la fondul penal al fostei arhive a Securității, în care se află date amănunțite despre toți SSI-știi arestați și ținuți în detenție absolut degeaba. Singura suspiciune care plana asupra lor era „activitatea intensă contra clasei muncitoare”. Deci o decizie politică. Da, astăzi ne vine să râdem de o asemenea inepție, dar să și deplângem soarta acelor ofițeri de informații performanți, care au stat închiși ani de zile (arestați în 1948 și eliberați în 1964) pentru o astfel de suspiciune. Și asta în contextul în care, după cum se știe foarte bine, regimul penitenciar al regimului comunist din România nu oferea ceva atrăgător pentru nimeni. Dar regimul comunist, cel puțin la începuturile lui, care avea în frunte și indivizi foarte influenți precum Ana Pauker (Hana Robinson), Alexandru Nicolschi (Grűmberg Boris) și mulți alții de aceeași origine etnică cu teroriștii Max Goldstein, Saul Osias și Leon Lichtblau – cei care au aruncat în aer Senatul României la 9 decembrie 1920 – a făcut posibil și astfel de minuni. Din punctul de vedere al semnatarului acestor rânduri nici nu poate fi comparată activitatea informativă a SSI, bazată pe principiul legalității, principiu introdus de Eugen Cristescu în noiembrie 1940 o dată cu reorganizarea SSI și respectat cu sfințenie pe toată perioada războiului, cu ceea ce au făcut alte servicii de spionaj în alte timpuri, la capitolul răpiri, crime, anchete abuzive, încălcarea flagrantă a drepturilor omului etc.

[2] Ion Lissievici, Amintirile unui fost lucrător în Serviciul de Informaţii al statului, manuscris olograf p. 34.

[3] Cristian Troncotă, Eugen Cristescu - asul serviciilor secrete româneşti, p. 400.

[4] Vezi, pe larg, Jeffrey T. Richelson, Un secol de spionaj. Serviciile de informaţii în secolul XX, Bucureşti, Humanitas, 2000, pp. 221-229.

[5] Ion Lissievici, op. cit., p. 35.

[6] Florin Constantiniu, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului 1941, Bucureşti, Editura Albastros, p. 85.

[7] General Ion Gheorghe, Un dictator nefericit. Mareşalul Antonescu (Calea României spre statul satelit), ediţie şi studiu introductiv de Stelian Neagoe, Bucureşti, 1996 p. 194.

[8] Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 10 518, voi. 4, f. 36.

[9] Ibidem.

[10] Cristian Troncotă, op. cit., p. 141.

[11] Ion Lissievici, op. cit., p. 42.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem, f. 42-43.

[14] Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 6 393, f. 23.

[15] Armata română în al doilea război mondial, voi. 1, Eliberarea Basarabiei şi a părţii de nord a Bucovinei, Bucureşti, 1996, pp. 284-289.

[16] Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 7 331, f. 486.

[17] Ibidem, f. 487.

[18] Idem, dosar nr. 10 518, vol. 1, f. 328.

[19] Ibidem, dosar nr. 7 331, f. 125.

[20] Ibidem, f. 116.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem, f. 118.

[23] Ibidem, f. 116 verso.

[24] Ibidem, f. 117.

[25] Ibidem, f. 120.

[26] Ibidem, f. 120 verso.

[27] Ibidem, f. 121.

[28] Ibidem.

[29] Gen. Oleg Sarin, col. Lev Dvoretsky, Război contra speciei umane. Agresiunea Uniunii Sovietice împotriva lumii 1919-1989, Bucureşti, 1997, p. 19.

[30] Arh. SRI, fond „d”, dosar 7 331, f. 128.

[31] Ibidem, f. 129.

[32] Arh. NIC, fond PCM Cabinet Ion Antonescu, dosar nr. 394/1941, f. 104.

[33] Ibidem, f. 105.

[34] Ibidem, f. 103.

[35] Apud Armata română în al doilea război mondial, pp. 318-319.

[36] Sudoplatov, Pavel şi Anatoli, Jerald L. şi Leona Schechter, Misiuni speciale. Arhitectura terorii, Bucureşti, 1996, p. 132.

[37] Arhiva Mitrohin, în Magazin istoric, serie nouă, august 2000, p. 68.

[38] Ion Lissievici, op. cit., p. 46.

[39] Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 6 393, f. 23.

[40] Ibidem, f. 25.

[41] Mareşalul Ion Antonescu, Epistolarul infernului, ediţie îngrijită de Mihai Pelin Bucureşti, 1993, p. 398.

[42] Vezi pe larg la Adrian Pandea, Eftimie Ardeleanu, Românii în Crimeea 1941- 1944, Bucureşti, 1995, pp. 16-18.

[43] Ibidem, p. 23.

[44] Arh. SRI, fond „d”, dosar nr. 7 963, vol. 2, f. 27.

[45] Ion Lissievici, op. cit., p. 48.

[46] Ibidem, p. 62.

[47] Gh. Buzatu, Românii în arhivele Kremlinului, Bucureşti, 1996, p. 299.

[48] Ibidem, p. 247.

[49] Vezi, pe larg, Arhiva Mitrohin, în Magazin istoric, serie nouă, august 2000, p. 68.

[50] Gh. Buzatu, op. cit., pp. 240 şi urm.; vezi şi documentele SSI inserate de autor în legătură cu problema iredentismului ucrainean.

[51] Ibidem, p. 294.