Cuvinte
și istorisiri ale Starețului Paisie
Noi
să trăim duhovnicește, astfel încât diavolul să nu aibă nicio stăpânire asupra
noastră.
*
Adevărata bucurie se naște din durere.
Credința noastră se întărește cu încercările.
*
Dacă omul nu se renaște (duhovnicește), este pentru iad.
*
Când ni se face observație, fie de greșim,
fie nu, să cerem iertare și în felul acesta ne smerim și primim Har.
*
Astăzi Evanghelia o dau deoparte,
fărădelegea o fac lege, păcatul îl fac modă. Lumea se îndreaptă spre distrugere
totală, dar ultimul cuvânt îl are Dumnezeu.
*
Când omul are Harul lui Dumnezeu, nu se
teme de nimic, de vreme ce Însuși Hristos ne-a dat stăpânire. Chiar și otravă
să bea cineva, nu-l vatămă; de va păși peste șerpi și scorpii, nu-l vor vătăma.
*
Nu trebuie să încurcăm mijlocul (pe care-l
folosim) cu energia lui Dumnezeu. Uite, era un stareț la Provata și avea război
trupesc. Făcea asceză și, ca să se izbăvească, a luat o piatră și își lovea
capul cu ea, ca să-l miluiască Dumnezeu. Într-adevăr, Dumnezeu văzând multa lui
osteneală, l-a miluit, dar acesta a ajuns la concluzia că lovirea cu piatra în
cap îl izbăvește pe om de gândurile viclene. Iar atunci când ucenicii lui aveau
gânduri, lua o piatră și îi lovea în cap. Dar deoarece capetele lor erau
fragile, din pricina multei loviri, ajungeau niște imbecili. De aceea nu
trebuie să confundăm mijlocul pe care-l folosim cu mila lui Dumnezeu.
*
Ceea ce ajută pe ceilalți eficient este
pilda vieții noastre creștinești.
*
Din clipa în care omul crede că nu a
greșit, face o mare greșeală.
*
Fiecare vede lucrurile potrivit stării
sale duhovnicești.
*
Din clipa în care cineva se pune în
situația celuilalt (înțelege greutatea prin care trece), atunci să presupunem
că îl iubește cu adevărat. Atunci se scoate pe sine (iubirea de sine) din
dragostea sa și le rabdă pe toate.
*
Când spunem că ne punem în situația
celuilalt, nu înseamnă că îi vom lua locul. Ca să-l înțeleg pe un meșter cât de
mult se ostenește, trebuie, oare, să fiu 4-5 ani meșter? Dacă suferi împreună
cu cel îndurerat, cu cel bolnav, te pui în locul celuilalt, la slujire, fără să
o faci. Văd un copil mic. Trebuie să devin copil mic ca să-l înțeleg? Să te pui
în locul lui, să te gândești că este înfășat, strâns legat, și vrea să se
scarpine, să se miște, îl doare, plânge, nu poate vorbi. Nu va intra bătrânul
în leagăn (și leagăne unde să găsim?), ca să-l înțeleagă pe sărmanul copil.
*
Unii vorbesc, fiindcă au din fire acest
dar. Alții au darul de a tăcea. Scopul este ca fiecare să-și sfințească darul
său.
Din cartea DIN TRADITIA ASCETICA SI
ISIHASTA A SFANTULUI MUNTE ATHOS – Editura Evanghelismos, 2016
MOLIA
SI RUGINA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Aici pe pamânt, într-o lume a
desertaciunilor, într-o lume desfrânata si pacatoasa, „moliile” si „rugina”,
cele vazute numai cu gândul, „sapa” si „fura” comoara sufletului (Matei 6, 19).
Care este remediul cel mai sigur împotriva acestei continue degradari prin
pacat, împotriva moliilor si ruginei spirituale? Rugaciuni de iertarea
pacatelor si credinta. Credinta da viata, învie sufletul istovit si ademenit de
pofte, stârpeste moliile si rugina gândurilor pacatoase. Ea le este lor bici
pedepsitor, iar noua izvor de putere, de viata, de mântuire. Slava Domnului
pentru toate! Rugaciunea ne apara si ne izbaveste de pacat. Credinta face casa
buna cu rugaciunea, fiindca prin rugaciune traim împreuna cu Domnul, care le-a
fagaduit celor ce cer cu credinta toate bunatatile: „Cereti si vi se va da,
cautati si veti afla, bateti si vi se va deschide. Ca oricine cere ia, cel care
cauta afla si celui care bate i se va deschide” (Matei 7, 7-8). Slava
cuvintelor Tale cuprinzatoare a tot adevarul, Doamne! Da tuturor celor care îti
cer prin mine, nevrednicul, bunatati felurite, cele pe care si le doreste inima
lor! Amin, asa sa fie!
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 48
,,NEBUNIA”
PENTRU HRISTOS
„Supuneţi-vă… unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă
întru smerenie…”
(I Petru, 5, 5)
Măreţia „nebuniei” se deschide din
smerenia vieţii creştineşti exprimată prin lepădarea de sine; a fi fără nici o
pretenţie la demnitatea exterioară, a fi mai prejos decât acei cu care trăieşti
şi te cunosc. Smerenia încununează nevoinţa „nebuniei” anume prin aceea că, cel
ce şi-a asumat-o trebuie să lupte cu sine însuşi, dezrădăcinând din inima sa
cel mai puternic sentiment din sufletul omului – iubirea de sine. Smerenia omului
faţă de alţi oameni alcătuieşte „nebunia”.
Sfinţii „nebuni”, prin smerenie, care le-a
fost călăuză de neînlocuit în viaţa lor, au luptat cu acest duşman al omului.
Desăvârşirea prin smerenie, după cuvintele Sfântului Isaac Sirul, este „să
primeşti cu bucurie învinuiri nedrepte”. Smerenia i-a făcut pe Sfinţii „nebuni”
să se considere pe sine mai prejos decât li se cuvenea lor după cin sau rang.
Din acest punct de vedere, „nebunia” este rolul (dacă putem întrebuinţa acest
cuvânt) mântuitor, dar şi cel mai important al slujirii obşteşti. Ei păstrau
neîncetat în inima lor mustrarea de sine, din care se năştea pocăinţa. Viaţa
Sfinţilor „nebuni” a constat dintr-o exercitare neîntreruptă a pocăinţei
smerite.
Smerenia Sfinţilor „nebuni” era asemenea
celei întâlnite la copii. Un copil, după fire este şi plăpând, şi sărac, şi
fără putere, şi fără voinţă. Dar în viaţa duhovnicească, dimpotrivă, copilul
după duh „este cel mai mare în Împărăţia cerurilor” (Matei, 18, 4). Sfinţii
„nebuni” au mers după Hristos, ca un copil mic după tatăl sau mama sa. Ei nu se
lăudau cu nici un lucru, ci-l camuflau în fapte „stranii” şi în duhul smereniei
se bucurau în Domnul. Se străduiau să fugă de laude şi în acest scop se
ascundeau de tot ce-i lumesc, dându-se în multe cazuri drept fără de minte
(asemenea sfat pentru întărirea în smerenie l-a dat încă pustnicul avva Or al
Nitriei). Smerenia duhului i-a făcut pe Sfinţii „nebuni” să se îndepărteze de
tot ce putea să-i jignească pe cei din jur şi această calitate înalţă nevoinţa
„nebuniei” la treapta slujirii obşteşti.
Sfinţii „nebuni” erau oamenii prin care
Dumnezeu descoperea voia Lui. Dumnezeu i-a ales pe aceşti oameni simpli, pentru
că, în primul rând, prin simplitatea lor, ei spuneau numai adevărul, iar în al
doilea rând, ei au suferit mult, au pătimit mult, iar suferinţele răscumpără
păcatele, îl aproprie pe om de Dumnezeu. Iată de ce dreptatea era întotdeauna
de partea Sfinţilor „nebuni”, cu toate că de cele mai multe ori erau socotiţi
fără minte, proşti. Dar însăşi omenirea a observat demult puterea adevărului
spusă de un „prost” sau de un copil. Un proverb rusesc aşa ne şi spune:
„Prostul şi cel mic vor spune adevărul”. Şi experienţa de viaţă ne dovedeşte că
nu există situaţie mai penibilă pentru părinţi decât atunci când sînt mustraţi
de un adevăr spus aproape inconştient de copii. Viaţa Sfinţilor „nebuni” se
potrivea întocmai cu adevărul pe care-l spuneau oamenilor.
„Nebunia întru Hristos” poate trezi
nedumeriri pentru cei ce înţeleg „nebunia” ca o stare de boală, stranie a omului.
Asemenea nedumeriri apar de cele mai multe ori la omul intelectual, puţin
familiarizat cu viaţa Sfinţilor „nebuni”. Moralitatea, obiceiurile sînt
diferite la diverse categorii de oameni şi ele cu anii se schimbă. Fără
îndoială că un om dintr-un cerc mai înalt, aflat în sfera unor relaţii
complicate şi diplomatice cu alţi oameni, va găsi multă naivitate în viaţa
ţăranilor simpli şi deschişi la suflet. În zilele noastre, când societatea este
plină de minciună şi de nedreptate, a nimeri în tagma „nebunilor” – e un lucru
uşor. E de ajuns să te hotărăşti numai a spune tuturor şi întotdeauna adevărul
în faţă, fără făţărnicie, e destul să gândeşti fără a minţi, să fii sincer şi
îndată vei auzi că eşti un anormal şi un nebun.
„Nebunia” nu se tratează numai prin prisma
faptelor ciudate făcute de Sfinţii „nebuni”, care se pare că nu pot fi modele
de urmat, cum ar fi spre exemplu purtarea necuviincioasă în biserică. Aşa,
despre Sfântul Simeon nebunul se ştie că el, venind odată în biserică, a
început să stingă lumânările aruncând cu nuci, iar când au vrut să-l scoată
afară, el a început să arunce cu nuci în femei. Mulţi nu mergeau la biserică.
Aici trebuie să menţionăm următoarele: nu orice lege are putere obligatorie
pentru toate stările omului. Legea este un mijloc ce-l duce pe om spre viaţa
duhovnicească. Dar treptele vieţii duhovniceşti sînt diferite şi, prin urmare,
nici mijloacele care înalţă de la o treaptă la alta nu-s la fel. Deci, în afară
de legile principale, esenţiale, obligatorii pentru toate vârstele vieţii
duhovniceşti, există legi care, la trecerea de la o treaptă la alta, îşi pierd
importanţa lor. În viaţa nouă – lege nouă, deci legea trecută, dată pentru
treptele inferioare ale vieţii, pentru omul care a atins treptele ei
superioare, nu mai are puterea de mai înainte. De aceea, nu-i de mirare faptul
că Sfinţii „nebuni”, care au atins treapta înaltă a desăvârşirii duhovniceşti,
uneori nu îndeplineau cerinţele legilor bisericeşti. Nevoinţa „nebuniei” este
pentru cei aleşi şi se primeşte sub insuflarea harului dumnezeiesc. În această
nevoinţă intrau bărbaţi maturi din punct de vedere moral; unii dintre ei se
pregăteau către această nevoinţă prin asceză (ca de exemplu Sfântul Simeon,
care a trăit 29 ani în pustie până la „nebunia” sa).
Proslăvirea Sfinţilor „nebuni” ne arată
clar că „nebunia pentru Hristos” este plăcută lui Dumnezeu şi prin urmare este
mântuitoare. Dar această importanţă a „nebuniei” în lucrarea mântuirii se
deschide şi mai clar atunci, când intrăm mai adânc în esenţa nebuniei, ca stare
deosebit de înaltă a lepădării de sine, în care Sfinţii „nebuni” au respins
acea parte a minţii, care-i apropia de firesc, de pământesc, de „viaţa veche”,
adică de păcat.
Sfinţii „nebuni” şi-au dedicat viaţa
duhului, cunoaşterii de sine şi cu încetul ei mureau pentru lume, înălţându-se
la aşa o libertate a duhului, încât pentru ei însăşi „viaţa este Hristos şi
moartea câştig” (Filipeni, 1, 21). Anume o astfel de lepădare de sine au
înfăptuit Sfinţii „nebuni” şi probabil nu vom greşi, dacă vom spune, că o astfel
de lepădare şi cunoaştere de sine este proprie adevăratului Creştinism,
deoarece viaţa creştinească nu este a noastră proprie, ci viaţa lui Hristos,
viaţa Duhului lui Dumnezeu în noi şi ea se va manifesta numai atunci, când
firea şi persoana noastră vor ceda locul ei şi, astfel, nimic al nostru, nimic
vechi şi firesc nu o va împiedica şi activitatea noastră peste tot va fi nu una
a firii, ci de la Hristos şi de la harul Sfântului Duh.
Protodiacon Ioan MUNTEANU
Sursa: www.csf.m
PRIVILEGIUL
ADEVARAT
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
La vârsta batrânetii, odata cu pregatirea
pentru plecarea sa din lume si cu apropierea de sfârsitul vietii, omul
dobândeste privilegiul de a cunoaste mai multe despre viata viitoare decât a
putut s-o faca în toate celelalte etape ale vietii si de a se distinge într-un
mod care nu mai poate fi întâlnit la nici o alta faptura dintre cele create.
Vârsta senectutii dezvaluie chipul fapturii morale si duhovnicesti.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 23
ROADA
CARNII TALE
-
Compozitorul Arvo Part -
Daca ne vom gândi la forma, atunci nu vom
intra, oarecum, niciodata în viata vesnica. Este acelasi lucru ca si atunci
când ne e frica de moarte sau este ca un fel de poarta. De nu vei trece prin
ea, atunci nu vei intra acolo. Asadar, aceasta e forma. Vreau sa spun… ar
trebui sa începi sa vezi lumina în întuneric. La început este întuneric,
întunericul trebuie sa fie acolo. O lumina noua trebuie sa se arate, fara sa
stii, trebuie sa fie roada ta, roada carnii tale. Caci altfel nu poti intra în
legatura cu ea. Este ca un fel de cuviosie, ca o teama... de a nu pierde sau de
a nu face un pas gresit... Si apoi te pregatesti pentru acest singur pas, te
aduni si îl faci. Tu esti cel care l-ai facut. Poate nu esti multumit de el,
dar, la urma urmei, tu l-ai facut. Pentru tine, este forma cea mai pura, este
calitate adevarata. Vreau sa spun, aceasta e ceea ce conteaza.
Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii și
puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga
Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 78-79.
PERSONALITATEA
UMANA
-
Parintele Arsenie Boca -
Personalitatea este o înzestrare
sufleteasca neobisnuita. Într-o personalitate chipul lui Dumnezeu este mult mai
puternic si mult mai limpede. Toti crestinii au sigur câte un talant, dar unii
au si câte doi, iar altii si câte cinci. Talantii sunt talente, energii de
lucru, ca de pilda o minte mai stravazatoare, o inima mai larga, o mare
capacitate de dragoste, o vointa mai puternica, o memorie mai buna, o
ingeniozitate înnascuta. Aceste energii ale chipului prind mai bine, ca niste
antene mai bune, energiile Harului care le sfinteste. Personalitatea are, de
asemenea, de facut calea de la chip la asemanare. Dar, datorita înzestrarii
sufletesti mai puternice, personalitatea ar putea strabate calea într-un timp
mai scurt sau ar putea realiza o neasemanata asemanare.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 128
Cuvinte
de folos spre mântuire
-
Sfântul Ierarh Nifon -
Şi a zis fericitul:
‒ Fiule, tinereţea, dacă are smerenie,
destul este ei. Că nimic nu cere Dumnezeu de la tânăr, fără numai curăţie şi
smerenie. Deci tu, fiule, fii blând şi paşnic, îndurat şi milostiv, şi ţine-te
pe sineţi dedesubtul tuturor oamenilor şi vei fi întru adevăr sălăşluindu-te cu
Dumnezeu; şi nevoieşte-te şi de a nu năluci cu mintea cum că ai ajuns la
măsurile cutărui sfânt, ci grăieşte-ţi ţie însuţi de-a pururea aşa: «Suflete,
cunoşti că întru păcate am covârşit şi pe draci, iar vreun lucru bun încă n-am
făcut pentru Dumnezeu; şi vai nouă, smeritule, ce vom face în ziua Judecăţii?».
Şi fie-ţi rugăciunea ta, fiule, în toată
vremea vieţii tale ca a unui păcătos, zicând în fiecare clipă: «Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă»; şi aceea, adică: «Doamne,
curăţeşte-mă pe mine, păcătosul». Zi şi graiul acesta totdeauna: «Doamne, de
cele ascunse ale mele curăţeşte-mă şi de cele străine fereşte pe robul Tău».
Cunoaşte încă şi aceasta, că niciodată să
nu te mulţumeşti cu lucrurile cele bune ale tale, nici a cuteza spre dânsele,
că nu ştii de sunt plăcute lui Dumnezeu sau neplăcute. Pentru aceasta, cutează
mai vârtos spre Dumnezeu şi spre puterea Lui, ca nişte ţărână nefolositoare
socotindu-te pe sineţi, şi de aici este îndreptarea”.
Zis-a iarăşi fratele:
‒ Părinte, cum poate omul să biruiască
toată ispita ce-i vine lui asupra de la vrăjmaşul?
Răspuns-a stareţul:
‒ Fiule, orice fel de ispită de ţi-ar veni
ţie asupra, tăcerea este biruinţa ei şi smerenia şi a zice: «Blagosloveşte,
Părinte»; şi toate lucrurile celui smerit cugetător cunoscute sunt la Dumnezeu
şi lăudate de îngerii Lui, iar tuturor dracilor de spaimă şi înfricoşate. Deci
tu, fiule, fă-te smerit cu inima şi zdrobit foarte, ca să dorească Duhul Sfânt
a Se sălăşlui întru tine, şi să-ţi dea ţie putere de a goni de la tine toată
grija lumească.
Întrebat-a iarăşi:
‒ Oare precum acum s-au înmulţit sfinţii întru
toată lumea, aşa şi la sfârşitul veacului?
Zis-a lui fericitul:
‒ Fiule, până la sfârşitul veacului nu va
lipsi prooroc Domnului Dumnezeu; aşijderea nici satanei slujitor. Însă în
zilele cele mai de apoi, câţi întru adevăr vor sluji lui Dumnezeu, se vor
ascunde pe sineşi cu bună isteţime despre oameni, şi nu va fi întru dânşii de a
săvârşi semne şi minuni precum în zilele de acum, ci pe cale lucrătoare şi
măsurată vor călători cu smerenie, şi mai mari decât Părinţii cei purtători de
semne se vor afla întru Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru că atunci nimeni nu va
fi în ochii lor ca să facă semne, ca dintr-o pricină ca aceasta, de a doua oară
aţintindu-se oamenii foarte cu osârdie să se ducă către nevoinţă.
Că vor fi cei ce împodobesc scaunele
preoţiei întru toată lumea cu totul neiscusiţi, neştiind ştiinţă de faptă bună;
aşijderea încă şi cei mai mari ai monahilor vor fi, căci se vor birui cu totul
de lăcomie de pântece toţi, şi de mărirea deşartă, şi vor fi mai vârtos
sminteală oamenilor, şi nu pildă.
Pentru aceasta mai vârtos va fi nebăgată
în seamă fapta bună, căci atunci iubirea de arginţi va împărăţi. Şi vai
monahilor celor ce sunt bogaţi cu aur! Că ocară vor fi aceştia lui Dumnezeu, şi
nu vor vedea faţa Domnului Celui Viu. Monahul sau mireanul care îşi dă aurul
său cu dobândă, de nu se va depărta de o lăcomie ca aceasta, întru adâncul
tartarului se va afunda, că nu vrea să le aducă pe dânsele roadă lui Dumnezeu
prin facerea de bine a săracilor. Pentru aceasta, fiule, precum mai-nainte am
zis, de necunoştinţă ţinuţi fiind, cei mai mulţi se vor prăpăstui întru lăţimea
căii late şi largi, rătăcindu-se.
(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul
românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 148-149)
COASA
-
Parintele Ilie Cleopa -
Daca vedem ca într-o câmpie bine înflorita
au intrat niste cosasi si cu coasa lor nemiloasa taie si doboara la pamânt
multime mare de iarba si de flori frumoase, care acum împodobeau pamântul cu
culorile lor frumoase si cu mireasma lor si daca ne aducem aminte ca si pe noi
ne asteapta coasa mortii, care nu are mila de copii, de tineri si de batrâni,
ci pe toti, prin dureri si suspine negraite ne scoate din viata si ne duce în
vesnicia veacului celui fara de margine, apoi negresit ca dintr-o cugetare ca
aceasta mare folos pentru sufletul nostru adunam si spre trezvie si grija de
mântuirea noastra ne desteptam. Sa ne aducem aminte caci ca iarba si floarea
câmpului suntem asemenea, care azi înfloreste, iar mâine se arunca în cuptor.
Fiindca o mica fierbinteala, un junghi sau o mica suparare sau o alta
întâmplare, scoate pe om dintre cei vii si-l duce în tarina pamântului si toata
cinstea si podoaba lui, ca un vis a trecut si ca un fum ce-l goneste vântul s-a
stins de pe pamânt.
Parintele Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre
minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, Roman,
1996, cap. cap. 3: Minunile lui Dumnezeu din iarba si flori, p. 28-37.
APEL
Parohia Malovăț din jud. Mehedinți și-a
propus să doteze cu cărucioare cu rotile un azil de bătrâni din județul
Mehedinți. Acel azil are 30 bătrâni internați, dispune de un singur cărucior pe
rotile, iar acela e vechi, uzat și neutilizabil.
În acest sens, facem apel la cei care au
disponibile astfel de cărucioare mai vechi, care nu le mai fac trebuință și vor
să facă o faptă bună, să le doneze acelui azil. Ele pot fi trimise atât
Parohiei Malovăț, cât și direct azilului în cauză.
Relații la telefon 0724.99.80.86.
ATELIERUL
CREATIEI
-
Sfantul Vasile cel Mare -
Noi, pe care Domnul, Marele Facator de
minuni si Mester, ne-a chemat sa ne arate operele Sale, sa pregetam oare sa le
privim sau sa sovaim sa ascultam cuvintele Duhului? Sa nu vedem oare frumusetea
universului? Sa nu stam în fata acestui mare si variat atelier al creatiei
dumnezeiesti? Sa nu ne întoarcem fiecare mintea la vremurile cele de mai
înainte când ele s-au creat? De vei face asa, vei vedea cerul asezat, dupa
cuvântul profetului, ca o bolta (Isaia 40, 22); pamântul nemarginit; nemarginit
în marime si greutate, întemeiat pe el însusi; aerul, revarsat pretutindeni,
moale si flexibil prin natura lui, dând continuu celor ce-l respira hrana
proprie, iar din pricina simplitatii lui se da la o parte înaintea celor ce se
misca; si-i înconjoara din toate partile, ca sa nu fie nici o piedica celor ce
merg; vine în urma celor ce îl taie si se asaza cu usurinta în jurul lor. Vei
vedea apoi apa, cea buna de baut si hranitoare, pusa în slujba noastra si
pentru alte trebuinte, adunata cu buna rânduiala în locurile rânduite ei,
potrivit cuvintelor din Scriptura.
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
110-111
CURATAREA
POMULUI
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca un gradinar, când curata un pom –
un mar sau altul asemenea –, îi taie vlastarii si ramurile netrebuincioase,
care vlaguiesc pomul de puteri si opresc roadele din cresterea lor sau care pot
sa-l si usuce, de nu vor fi taiate dintru început. Tot omul este asemenea unui
pom si dinlauntrul sau, din inima, întocmai unor cioturi si unor lastari, se
ivesc gândurile cele rele, poftele necurate, mânia, rautatea, iubirea de
argint, hotia, minciuna, viclenia, lacomia, cârtirea, hula si toate celelalte,
dupa cum zice Hristos: „Din inima ies gânduri rele, ucideri, adultere,
desfrânari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule” (Matei 15, 19). Precum
gradinarul curata un pom, taindu-i ramurile si cioturile netrebuincioase,
pentru ca acestea sa nu strice pomul când vor creste, asa i se cuvine oricarui
crestin sa-si curete inima si sa taie din ea cugetele rele îndata ce vor începe
sa iasa din inima si sa se arate, pentru ca nu cumva, crescând ele, sa
pagubeasca omul launtric si duhovnicesc. Asa precum cioturile si lastarii
netrebuinciosi, crescând din pom, îl secatuiesc de vlaga si astfel îl fac
neroditor, iar mai apoi îl si usuca, întocmai si gândurile rele, de nu sunt
taiate de la început, ci li se îngaduie sa creasca, îl aduc la istovire pe omul
cel launtric si duhovnicesc, îl fac neroditor si îi preschimba sufletul într-o
ramura uscata, iar mladita uscata se va scoate afara din via lui Hristos (Ioan
15, 6). Sfârsitul unui asemenea suflet este arderea, dupa cum zice si
Scriptura: „Iata, securea sta la radacina pomilor si tot pomul care nu face
roada buna se taie si se arunca în foc” (Matei 3, 10).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 178.
VIERMELE
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi un trandafir sau un mar frumoase pe
dinafara, dar stricate pe dinauntru de un vierme veninos, prin aceasta devenind
pentru om nu doar nefolositoare, ci si vatamatoare. Întocmai e si fapta
omeneasca: pe dinafara pare a fi buna, dar daca izvoraste dintr-o inima ce se
adapa din iubirea de sine, din trufie si din mândrie, atunci nu-i foloseste
omului la nimic, ba îi mai este si spre pagubire. Caci unul ca acesta nu da
slava lui Dumnezeu, de la Care tot binele purcede si el îsi însuseste ceea ce este
doar a lui Dumnezeu, întrebuintând darurile Domnului întru rautatile sale si
pentru a sa proslavire si nu spre slava Domnului; astfel se asaza pe sine, ca
pe un idol însufletit, în locul pe care trebuie sa i-L dea numai lui Dumnezeu.
Facând acestea, el se desprinde de Dumnezeu, se departeaza cu inima de Dânsul
si cade în patima idolatriei duhovnicesti, care este urâciune înaintea
Domnului.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 115
SF.
IOAN BOTEZĂTORUL
-
Sf. Ioan Gură de Aur -
La mare cinste îl aveau toți iudeii pe
bărbatul acesta (că și Iosif Flavius pune războiul pe seama morții acestuia, și
arată că din pricina lui nici măcar cetate nu mai este cea care odinioară
fusese metropolă și lungi cuvinte de laudă despre el adună)… Că precum Stăpânul
nu S-ar fi făcut ușor de primit de nu lua chip de rob, tot așa, de n-ar fi
deprins prin glasul robului (adică al Sf. Ioan Botezătorul) auzul celor
împreună robi cu el, cei mai mulți dintre iudei n-ar fi primit cuvântul
Domnului.
Ioan Botezătorul, pentru că desăvârșit s-a
dezbrăcat de cele simțite, trupești, nu avea trebuință de dascăli oameni, ci
din ceruri era învățat.
Ioan mărturisea despre El (Domnul) și
striga zicând. Ce este acest „striga”? Cu îndrăzneală, adică, liber, fără vreo
piedică propovăduiește. Și ce propovăduiește? Și ce strigă? „Acesta, era – zice
– despre Care am zis: Cel care vine înapoia mea înaintea mea S-a făcut, că
înainte de mine era”. Umbrită întru totul e mărturia… Că nu a spus : „Acesta
este Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut”. De ce?
Că. după cum păsările cu pui nu-i învață
tot zborul numaidecât, nici într-o singură zi, ci o dată numai atât îi scot,
cât să ajungă afară din cuib, altă dată lăsându-i întâi să se odihnească, îi
povățuiesc iarăși la zbor, și, în ziua următoare, alt zbor, cu mult mai mult
adaugă, și astfel, încet și puțin câte puțin, îi aduc la înălțimea cuvenită
zborului, în același fel fericitul Ioan nu îndată i-a adus pe iudei la
lucrurile cele înalte, ci câte puțin i-a învățat să se înalțe de la pământ,
zicând că mai bun decât el era Hristos…
(Fragment din Omilii la Ioan I, Sf. Ioan
Gură de Aur, Editura Gândul aprins)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu