PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE - ROMÂNIE, Eminescu, DE OMENIE

 

ROMÂNIE, Eminescu, DE OMENIE

 

 

~*~

 

Cum, Gen de Om ești tânăr și frumos,

hai, că poți,

vino voinicos, până-n România,

hai pe jos, ca om nealcoș, hai hai om fălos, că ești și, om frumos și

ți s-ar sta să vii pe jos ca om bravos, ca om voinicos, mândru,

fără modru, orglios și fălos și frumos, Făt-Frumos,

Hristos  luminos ca fițingău

sub grumazul ceterii,

Mesie a jienii  și iubirii,

la dorul vâlurit al mării cu igenă intimă și dor de dor

călător de la inimă, călător, din viitor, coborând, trecând,

cu pricepere pe Arca Salvatorului și mântuitorului dulce-amar, Iisus,

cu cuvintele limbii române, pe graiul cu plai de rai, de dulce dragoste și cu doine

stăpânâ, pe vecie cu omenie, de  ce-ți doresc eu ție, dulce din inimă de seamă,

dulcea mea, Românie

de omenie

rămânânu-ne frumoase-sănătoase!

Care vi luminița de la capătul tunelui, apa linină, cu dor amestecată ?

Vica era o româncuță, o floricuță, din Ciubăncuță.

Sfințesc pitoresc,

zice artista

Cu gândul meu neaoș vorbesc

și,

în gând dezghețat dezinteresat și văd,

că și Miha, Mihai viteazu la 3 și ceva matineală

e trează

și se pregătește de drumul ei spre Cluj,

cu un plin de viață sincer,

cu reper de cer sincer senin și divin,

în adevăr de cumințenie

brâncușian tenește și ca la paris/Bobița pitoresc și firesc oltenesc, firesc,

cinstit, cumsecade, deschis, pe verde intuiește

binele, cum rar, știind, că doar cu bună cuvință și bună creștere,

ești om și,

cu gândurele, problemele-s/ni-s rezolvate și ni-O.K, cu rostuială, în rânduială,

în morală, pe verticală.

Viața n-are nici un rost, dacă nu simți ca artist,

trăiești, cu adevărat, minunat.

În reacția de prospețime ai înălțime, cu istetețime, în profunzime.

Tu, Gen, ce zici ?

În reacția de prospețime ai înălțime,

cu istetețime, în profunzime.

Noi, în comunism, nu vă mirați

am trăit cu altruism

(ascuți-vă urechile și, ce-i de auzit auziți),

am crescut ca-n povești,

nu vă mirați.

Era și atunci multă stupizenie, multă bestialitate și mizerie bolșevică,

mizeră și, de duzină, măi, tată,

mă ! EXISTA SUFERINȚĂ ISTORICĂ ȘI UN SPIRIT ROMÂNESC NEÂNVINS, CU AROMĂ ROMÂNEASCĂ,

UNICĂ, CĂ LUMEA ÎNTREAGĂ E O DURERE,

UN ZBUCIUM SINCIGAȘ,

ÎN CLIPĂ SUSPENDATĂ,

ÎN REPEDE TRECERE SATANICĂ, DE IAD,

CU SUSPINE ȘI SUFLET NEÂNFRÂNT, DAR CRUNT

ZDROBIT DE GREU ȘI DE DURERE

FĂRĂ LIMITĂ,

FĂRĂ MARGINI.

Ai voință, conștiință și un scop avem men Gen reaprinzând speranța,

flacăra unui drum:

natură și spirituală aventură.

Acestui om i-au tras caii/boii, dar nu dinapoia arului/căruții asemeni birocraților prinși la birocratismul lor buimac,

cu haos/cahos,

când ne-ar ciufuli și, Eminescu,

cel care ne arăta cu degetul lui,

ne arăta pur și simplu Epigonii și ne reamintea de românul

apropo, nu vampirul,

cel cu adevărat domnitor luptător cutezător șo temerar viteaz, cu har și, cu simțiminte nobile de om cuminte a om de basm și legendar exemplar, pur sânge pur și simplu exemplu, în templu democrației și a deliberării,

Mesie a iubirii și la margina mării cu lumina lină a învierii și al alienării și a binecuvântării,

în realitate cu viața mai Zuzu ca cea a româncei australiene, aborigene, indigene.

Oamenii, nu-s răi din fire,

dar, când sunt,

de ce naiba sunt a naibii,

fir-ar să fie !?

În haosul legislativ, primarul general, zice de ispravă:

-"Nu, dați legi, pentru șmecheri, pentru băieții deștepți și mișto, țigănoși."

- 

DE MINE ÎNSUMI, PAVEL NĂTÂNG PLÂNG

Eu,

însumi, în necazul meu,

îl de mine însumi plâng, plâng pe Eminescu,

îmi plâng de milă, în tandrețe,

de tinerețe, cu noblețe de Mere pădurețe, îmi deplâng,

o deplâng starea de beteag,

de  nătâng,

de fapt drept Dumnezeu deplâng pe australianca româncă

artistă golită și dezgolită,

de cugetare românească adâncă,

ea ca fiind pe a lui Iisus Arcă salvată,

cu artă-româncă,

Pronie, în pasiuni, cu propriile nebunii...

exaltă încrezută, 

în veac ?

Ce-i aiasta?

Ce chestie-i de moarte, în vacanță,

ce gafă, ce oroare umană ?

că nu-i fleac mutarea de banditos,

departe de luminos, de frumos-Hristos,

de mine fiind iubită.

Faptele ei al Oanei, m-a îngenunchiat

că plâng pentru ea ca pentru Eminescu-verde-albastru,

că ea artistul e cuvântul Dmnezeu

din patrimoniul dodoloță al tezaurului nostru,

albastru pur și

și simplu (nedumerit întreb înebunit ca cel mai iubit dintre pământeni,

om între oameni și pentru oameni:

"În acest paradis înterzis de  ce s-a drogat,

de ce a condus fără permis,

că eu unul sunt interzis

și nu-s cu plisc,

cioc

ci cu glas sunt cu vorbe ioc,

de loc,

c-am rămas ca lebăda lui Blaga mut,

că nu mai am nimic de zis, Gen

MEN-PHONEX-FELIX FIU AL DACEI-ZAMOLXIS.

Înălțat

până la ceriu, coborât 

*

hai, că poți,

voinicos, 

 

~*~

PAVEL RATUNDEANU-FERGHETE