Mircea Dorin Istrate - LUI EMINESCU ,, Crucifixul poeziei românești”

 

15 iunie ziua EMINESCULUI

   Motto: În cuprinsul unui vers

               Tu ai pus un univers

 

   SMERITĂ CINSTIRE   

Eminescului cel nemurit

 

 Înnevoitu-ne-am iară Mărite Eminesc, într-o vreme-nămolită, tristă și ternă, să nu putem a fi  împreunați cu toți cei care te iubim sub umbra ta ocrotitoare, ca să-ți spunem fiecare, în mierea cuvintelor potrivite ce ne vin din suflet, cât de dor ne este de tine, de neasemuitul și  încă neîntrecutul tău vers, pe care poate că însuși Bunul Dumnezeu ți l-a șoptit la ureche, pentru a fi leac  alintător întinatelor noastre suflete.

        Din înaltul cel ceresc, unde Domnul te-a chemat să ne fii nemuritor Luceafăr veghetor de conștiințe, tu dă-ne tărie și putere ca să răzbim prin cuvânt în această nemiloasă și mincinoasă lume pe care să o îmbunăm și să o facem mereu mai frumoasă, mai iertătoare, mai smerită , mai virtuoasă și mai plină de toate darurile pe care Bunul Dumnezeu ni-i le-a dat fiecăruia încă de la născare.

       Ție, nemuritul nostru cel drag, noi poeții îți închinăm cuvântul versului nostru, spre a te cinsti și a te nemuri în inima neamului tău în veci de veci, pentru că tu ne ești steaua ce-a călăuzitoare menită a ne scoate din pustiul întinatelor noastre păcate cu care ne-ndulcim de-o bună bucată de timp, pentru a ne pune pe cale cea bună și a ne îndrepta spre lumină.

 

                                                                        Mircea Dorin Istrate

 

 

LUI  EMINESCU

 

,, Crucifixul poeziei românești”

 

          Pe suitoarea cărare a mersului nostru prin istorie, începută aici încă din străvechime, Începătorul Lumii, ne-a pus din loc în loc troiţe veghetoare care să ne lumineze şi să ne îndrume paşii pe mai departe spre celălat capăt al veşniciei. Aceste troiţe au fost şi vor râmâne mereu un Zamolxes, un Burebista, un Decebal, un Mircea, un Ştefan, un Mihai, un Cuza, un Avrămuţ,  sfinţi de-nchinăciune când jalea şi durerea sufletului nostru se îndreaptă spre ei, chemându-i să vină şi să mai mântuie odată jertfelnicul şi oropsitul neam românesc. În ei avem modele de dragoste de neam şi ţară, în ei avem chipul dădător de speranţă a celui curajos şi vrednic, apărător al gliei străbune, creştin adevărat,  smerit şi iertător, netemător în faţa morţii atunci când ţara e la răcruce de timpuri înşelătoare.

           Ei sunt aici, lângă noi, în huma lumescului, puşi să ne arate că numai prin noi vom putea răzbi spre liman, că numai cu speranţă şi jertfă putem schimba mincinoasa lume făcând una alta mai bună, mai frumoasă, mai dreaptă, aşa cum ne-o dorim, că de fiecare dată s-a găsit un cineva din acest neam să-şi pună viaţa în palmele lui Dumnezeu şi să ne înşiruie după el  ca să răzbim împreună în  a schimba lumea.

            Dar mai avem în cerescul vieţii noastre şi alte modele, înroiţi luceferi care să ne mângâie şi să aline inima şi sufletul nostru cel îndestulat cu amar şi tristeţe, doritor de visare, de iubire, de dor, de taină. Ei sunt robii fericiţi ai cuvântului, cei dăruiţi cu har, picuraţi cu sfânt, rostitori de îndulcite slove care să înmoaie şi să dezmierde simţitorul nostru suflet. Şi dintre toţi luceferii care înstelează nopţile vieţilor noastre, Măritul la ales pe Eminescu a fi scânteietoare astră dumnezeiască, veşnicit în ţandăra gândului şi în tainiţele sufletului nostru cel de toate iertător şi îndurător.

           Neegalat încă în rostuita-i vorbă, se prea poate ca simţirea şi fiorul versului său să fi fost şoapta pe care însăşi Dumnezeu i-a pus-o în suflet ca să se încarce cu preaplinul fericirii, al  iubirii, al deznădejdi, ca mai apoi mintea şi inima sa bună şi iertătoare să le veşnicească toate astea în divinul unui vers. Căci numai aşa se poate explica de ce poezia lui este sublimă, ne vindecă, ne stâmpără, ne înalţă, ne dă curaj, putere, speranţe, ne-adună, ne uneşte.

          Înlăuntrul unui vers el a pus atătea înţelesuri, atâtea taine, atâtea mesaje, simboluri, venite din străvechimea lumii, dar şi de dincolo de ea, multe doar de el ştiute, simţite şi pricepute. De multe ori a fost înaintea timpului său, uimindu-ne cu adevărurile ce doar acum pot fi înţelese. A trăit în amar şi suferinţă, în bucurie şi plăcere, pentru a le putea simţi pe toate cu inima şi sufletul, ca mai apoi din inima şi sufletul său să le poată da inimi şi sufletului nostru spre mângăiere, spre trăire, spre înălţare, ştiind că numai aşa poate ajunge la noi ca să ne înfrăţim cu el, în toate câte ni le-a mărturisit spre însfinţirea cuvântului omenesc.

           Pentru toate acestea, astăzi, când ne gândim la începutul drumului tău spre veşnicire şi mărire, lasă-ne mărite Eminescu să scoatem din fântâna sufletului nostru un cuvânt de mulţumire că ai existat şi că ne putem înşirui după Domnia Ta să mergem prin lume în fală, demnitate şi mărire.  Şi să şti mărite că în tremurul flăcării unui muc de lumânare ce-l punem spre pomenirea sufletului tău, se va afla, cu siguranţă şi lacrima noastră fierbinte, talantul care-l dăm Preamăritului spre a te însfinţi şi veşnici acolo, în nesfârşitele grădini ale raiurilor Sale.

 

 

                                                                    Mircea Dorin Istrate

                                               Președintele Ligii Scriitorilor din Romania

                                                                  Filiala - Mureș

                                                         

 

 

 

TU VEȘNICITUL NOSTRU, EMINESC

 

Din cerul sfânt, pe unde-i veșnicit,

Vă fie Eminescu drag alint

La inima și sufletele voastre,

Străluminând Luceafăr între astre.

 

Vă-ndrepte pașii voștri spre lumină,

Vă curețe cel suflet plin de tină,

Vă-ndepărteze dară de păcate,

Vă pună-n suflet sete de dreptate,

 

Vă-nmoaie spre-mbunare și iertare

Chiar la dușmanii ce vă stau în cale,

Vă umple al vost’ suflet de smerit

Și simțurile toate de iubit.

 

V-aduc-aminte încă tuturor

Că sunteți neam străvechi, nemuritor,

Și de răbdați și mult îmi pătimiți

În raiul cel ceresc îmi fi-veți sfinți.

 

Și că Măritul nostru din ceresc

Vroiește facă loc împărătesc

Aici să fie-a Maicii Domnului grădină,

Când toți vom fi curați și fără vină.

 

De-aceea El, Stăpânul din ceresc

Alesu-l-a pe-al nostru Eminesc,

Ne fie-al poeziei noastre domn,

Ca să-l purtăm în gând și noaptea-n somn.

             *

Citiți-l dară înc-a spre-nțelege,

Și din ce spus-a dânsul a alege

Răspunsurile mari, bine gândite

La cele întrebări ce-s tăinuite.

 

Că el cât îmi trăit-a în lumesc

Cu gândul preumblat prin cel ceresc,

A înțeles mai mult ca orișicine

Cereasca lege-a sferelor divine.

 

Meșteșugit, în câteva cuvinte

A spus deschidă-a porții voastre minte,

În ,,RUGĂCIUNEA UNUI DAC,, bătrân

Cine-i a lumii ăsteia stăpân,

 

Și pân’ ,,LA STEUA,, care-a răsărit

Cât timp avem de-acum de cărărit,

Iar ce ne-ncântă-n bolta înstelată

E clipa unui timp de altădată.

 

El pusu-va-n divinul unui vers

,,LUCEAFĂRUL,, stăpân pe univers

Să îmi vedeți cât mici suntem pe lume

Și ce-i pe-acol’ prin lumile nebune.

 

,,PE LÂNGĂ PLOPII FĂRĂ SOȚ,, ades

Îubirea și-a purta-o ne-nțeles,

Iar la sfârșit a zis: ,,MAI AM UN SINGUR DOR,,

La magine de mare vreau să mor.

                         *

Acum e dus prin cerul său cu stele

Cu ochii lui să vadă lumi rebele,

Și-apoi la urmă când o fi să fie

În rai dumnezeiesc, fi-va vecie

                       **

Așteaptă-mă mărite Eminesc

La poarta timpului din raiul tău ceresc,

Ți-oi mulțumi c-ai fost alint și leac

La sufletu-mi ce-l țin că mi-e, de dac.

 

                Mircea Dorin Istrate

 

 

 

AȘA  GÂNDIM

 

Tu, ce-ai cuprins în a ta minte vechimea lumii,  începutul,

Tot mersul timpului ’nainte, tot viitorul și trecutul,

 Tristeți și multă-nfiorare și tot ce viața cea lumească

În dânsa încă taine are, în cea sințire omenească,

Și ce-i prin lumi nebănuite prin afunzimi din cel ceresc,

Cum nasc genuni în doar clipite ce-n timp apoi, se veștejesc,

Și câte omul îmi visează purtat de gând prin neștiut,

Și cât de-apururea cutează să facă veșnic început,

Tu, ai știut ca nimeni altul să dai  iubirii înțeles,

Tot coborât divin din ’nalul, să-l pui în suflet, omenesc.

                                       *

Așa gândim noi, muritorii, la tine dragă Eminesc,

Când trec pe cer în șir cocorii spre cela capăt de lumesc,

Când  jalea stă în gândul nostru, când cerul nopții îl privim,

Când ne-amintim de cel trecut, când clipa vieții o iubim,

Când două inimi întâlnite în mare taină se-ndrăgesc,

Când  viselor tu dai aripe ce clipa viații-o fericesc.

                                      **

Iar de-n ceresc în miez de noapte îmi ești Luceafăr arzător,

Noi te-om simți mereu aproape și pururea ne fi-va dor,

De versul tău  ce-i leac pe rană la orișicare muritor,

Și-i  lacrimă de sfântă taină, e vis, nălțare și fior.

 

                      Mircea Dorin Istrate

 

 

 

DOINA  LUI  EMINESCU

 

Ne-ndeamnă Basarabii din morminte,

Bogdanii, Mușatinii vechii ginte

Și domnii: Mircea, Ștefan și Mihai

Și talpa țării de pe-al nostru plai,

Să-ți ascultăm cea DOINĂ-nfiorată

Ce strâns-a-n dânsa jalea-nlăcrimată

A ăstui neam aicea încăput,

De la Adamul nostru, de-nceput.

 

În ea tu-ai spus ce-am fost cândva, odată,

Noi, cu moșia noastră laolaltă,

Când am zidit o țară rostuită

A dacilor, ce fost-a de ispită

La cei barbari, nevolnici migratorii,

La care n-am fost cu nimic datori,

La-nfumurații ceia de romani,

Setoși de aur, grâne și de bani,

La megieșii noștri dimprejur,

La slavul hrăpăreț și la ungur,

La panul polonez, l-austriac,

Ce prea adesea încă ne-au călcat

De am rămas din Nistru pân’ la Tisa

Din ce-a unit odată, Burebista.

 

Pe-atât a mai rămas să viețuiască

Al nostru Moș pe glia-i stămoșească,

Pe care mai demult, în mers călare

Făceai o lună între-a ei hotare,

Cuibar străbun cu margini tari de munți

A fost în timp a lumii multor punți.

                         *

Și-acum ca-n vremea ta, tot blestemăm

Hoția, umilința ce-o răbdăm

De la străinii hrăpăreți de-afară,

De la vecinii care ne-nconjoară,

De la ai noștri ce vârtos ne fură

În timp ce mint frumos cu a lor gură,

Aici făcându-și Rai, în pământesc,

Luând de la acei, ce-i sărăcesc.

 

Și-acum ca-n vremea ta tot blestemăm

La câte încă multe mai răbdăm

Că ne-a-ntinat păcatul cu de toate

Și toți suntem mânjiți până la coate,

Că de atâta încă furăciune

N-a mai rămas în vatră, nici tăciune.

 

Când fură capul țării, fură toți

Și cel avut și ultimul din hoți,

Se fură mai ceva ca altădată,

Nu ca atunci bucată cu bucată

Ci hălci din țara care-i în ruine

De te crucești cum dânsa se mai ține.

 

Și-acum ca-n vremea ta tot blestemăm,

Dar stăm  spășiți aici până crăpăm,

Făr’ să-i stârpim pe hoții ce îi știm

Care ne țin în viață de venin,

Că nu-i în noi putere și speranță

Să-ncepem mâine iar o nouă viață

Fără hoții, minciună și păcate,

Cu oameni drepți și fapte preacurate.

                   ***

 

Citiți-mi dară Doina-n orice zi

Că poate doar așa ne vom trezi.

 

  Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNTREBĂRI

Eminescului 

 

Câte oare mii catarge s-au desprins la țărm de mare

De când tu, slăvit poete drumețești prin căi cerești?

Ca să vezi cât a ta spusă, nopți gândind la lumânare,

Era șoapta cea de taină din tării dumnezeiești.

 

Oare plopi-ți de poveste înmulțitu-s-au de-acuma

Sub fereastra unde-o lampă pâlpâit-a a chemare?

Oare fata cea de-atuncea, te-a vrăjit o clipă numa

Și-a uitat apoi de tine, ce aprinsu-te-ai văpaie?

 

Oare steaua răsărindă pe cerescul nopții noastre

Mai străluce în adâncuri dup-atâția mii de ani?

Ori s-a stins de mult sărmana în acele spații vaste

Unde-i un pustiu de-acuma, înghițită de titani.

 

Și-apoi oare cel Luceafăr și acum mai hoinărește

Prin întinsul fără margini căutând o muritoare?

S-o momească, să îi jure că-i va da tot ce-și dorește

Numai steie-i ca mireasă la a sa însurătoare?

 

Și-apoi oare tu găsit-ai un răspuns la întrebarea:

Cini făcut-a Începutul la ce-acuma-i vasta lume?

Cine-i dară Nenăscutul ? cum făcutu-și-a lucrarea?

Cât va ține lumea asta și când ea îmi va apune?

                *

Doamne câte încă taine va avea să îmi dezlege

În vecia ce o are tot la rând de petrecut,

Și-apoi când va fi la urmă și pe toate le-onțelege

Odihni-va o vecie, ca s-o ia de la-nceput.

            

Dar mai știi? poate veni-va într-o vreme pe-nserat

Heruvin cu dalbe plete să ne bată la fereastră,

L-om primi-n a noastre inimi cu un dulce sărutat

Și l-om pune într-o glastră să ne fie, Floare-albastră.

 

04.05.2022

             Mircea Dorin Istrate

 

 

 

MĂRITE  DOMN  AL  POEZIEI

 

 motto: Trecător prin ceruri ninse/ Cu luceferii în roi,

            Însfințești cu dor și vise/ Drumul tău, până la noi.

 

De nu ți-o fi cu supărare, te-ntreb mărite Eminesc,

Ce faci domnia ta acuma, pe-acol’, prin ‘naltul Rai ceresc?

Mai scrii poeme ca odată, râmăie pentru veșnicire,    

În care pui, ca-ntotdeauna, scânteie de dumnezeire?

 

Te plimbi, cum încă tot dorit-ai, prin încâlcite căi cerești?

Să deslușești acele taine ce încă nici că le gândești?

Să vezi cu ochii-ți necuprinsul? să-i cauți clipa de-nceput

În care tot ce e pe-acolo, într-un nimic a încăput?

 

Prin lumile de sus tu dat-ai  de mări de liniști și de haos?

De mari genuni îngrozitoare, de lume vie și repaos?

De Universuri cât nisipuri într-un deșert de necuprins

Pe care gândul tău de-o clipă, n-atale brațe l-a cuprins?

 

Ai dat cumva de cel Luceafăr, ce pe aici sa-nnamorat

De-o pământeancă preafrumoasă, ce-a vrut s-o ducă în înalt?

I-ai spus în pace să mi-o lase, că e din neam de omenesc

Și-aici își va găsi norocul, nu-n sfere ‘nalte din ceresc?

 

Gustat-ai cum îmi e vecia prin înălțimile de sus?

Îmi e mai altfel ca pe-aicea din lumea-n care tu te-ai dus?

Nu îți dorești n-apoi te-ntoarce să-ncerci mai înc-odat’ pruncia?

Și tot ce-n gând de-apururi pus-ai când ți-ai trăit copilăria?

 

Pe-acolo ai un codru verde și-o apă rece de izvor?

Și crângul cela de poveste, cu vre-o codană prinsă-n dor?

Și plopii tăi fără pereche și lacul veșnic tremurat?

Și o fereastră luminată, c-o fată stând în așteptat?

                                         *

Mărite ,,Domn al Poeziei”, eu nici nu cred că ai plecat,

Tu ești în noi, în fiecare, când versul tău înfiorat

Înmoaie sufletele noastre și-atât de-aproape te simțim,

Că nemurit vei fi poete, cât versul tău încă-l iubim.

 

Tu spui în câteva cuvinte, cum nimeni încă poate spune

Ce noi simțim, visăm și încă, dorim să fie-n astă lume,

Ne-alinți cu versul tău măestru, ce-i leac la inimile noastre,

Cu-aripa clipei de poveste, care ne plimbă printre astre.

 

La altarul sufletului nostru îți pun aprinsă lumânare

Și-ți mulțumesc în gând poete, într-o smerită închinare,

Că Domnul ni te-a dat pe lume să spui în versul tău mărit,

Ce noi, nicicând, cei muritorii, n-aveam cuvinte de rostit.

 

N-am să te caut sus pe boltă, acolo-n sferele cerești,

Că tu ești, cum îmi sunt mai  toate minunile dumnezeiești,

Înrisipit în noi și-n lume, în largul cer și pe pământ,

În cei de-acum și-n viitorii, în a lor suflete și-n gând.

                                  **

Când pus-ai slovele-ți ales, în marea cupă de rubin,       

Ne dat-ai mierea din cuvinte și-nfiorarea din divin,

Să știm că tu ai fost alesul de însuși Domnul din ceresc,

Să fii cel ,,Domn al Poezie”, pe-al nostru suflet, românesc.

 

                               Mircea Dorin Istrate

 

 

 

ÎNVREDNICEȘTE-NE  MĂRITE  EMINESC

 

Renaști, în fiecare an, a câta oară?

În luna înghețat-a lui Gerar,

Când fulgi de nea din ceruri lin coboară

Și scârțâie pe uliți, lungi urmele de car.

 

Renaști a fi o nouă Bobotează

A sufletului nostru creștinesc,

Ca să ne ții a noastră veghe trează,

Să nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.

 

Să ne aduci aminte că sub humă

Sunt moșii noștri ceia înțelepți,

De care în povești, smerita Bună,

Mereu spunea că fost-au buni și drepți.

 

Și ei aminte încă să ne-aducă

Că-ndatorați îi suntem ăstui neam,

Ce di-nceput arareori apucă

Trăiască-n pace doar bucăți de ani.

 

Și  ăstei țări smerelnice și bune,

Mereu prea risipită-n guri de rai,

Ce-n timp din timpuri vrea mereu s-adune

Pe cei de-o limbă, pe-un picior de plai,

 

Și crângului pădure să se facă,

Poteci să-mi ai de-acum de cărărit,

Pe-un lac cu nuferi barca să te treacă, 

Cu dulcea ta codană-n tăinuit.

 

Și-n nopți cu lună, mintea ta isteață,

Colindă-mi infinitu-n lung și-n lat,

Dezlege-mi taine de-nceput de viață

Și umble-mi prin tărâmul celălalt.

 

Când vii ‘napoi în versuri să ne-nveți

Învredniciți să fim apoi în tot și-n toate,

În urma ta-s puzderii de poeți

Să-ți poarte rima-n suflete și-n șoapte.

 

Și-apoi mărite, pune-ne pe geană

Înlăcrimate boabe de iubire,

Și-n sufletele noastre de prihană

Iertare la păcate... mântuire.

 

              Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

DE CITESC A TALE VERSURI

 

De citesc a tale versuri mă-nfior cătând cu gândul

Spre Măritul, care-ncuget ţi-a turnat dumnezeire

Şi-n cuvânt ţi-a pus simţire, iar cel suflet miruindu-l

La ’nălţat peste a noastre, să se facă nemurire.

 

Tu, în slova-ţi mângâiată pus-ai jalea şi cu dorul

Şi iubirea să ne urce spre cerescul cel divin,

Nerăbdarea tinereţii, mări de lacrimi, şi fiorul

Ce să-mbete-a noastre inimi, ca pocalele cu vin.

 

Mai apoi,  în nopţi cu lună ne-ai purtat prin universuri

Să ne-arăţi nemărginirea lumilor de-acol’ de sus,

Cum genuni ce nasc luceferi, înlăuntrul unor versuri

Tăinuiesc iubiri măreţe, petrecute în ascuns.

 

Iar pe lacul plin de nuferi tremurând în unduire

Sub ascunsul unui nour, pe o noapte înstelată,

La o tânără codană îndulcită cu iubire

I-ai vândut un roi de stele, pentr-o gură sărutată.

 

Când în codrul de aramă ţi-ai ascuns copilăria

În poiana înflorată sub o buză de izvor,

Ai ştiut că vine-o vreme când te-ncearcă nostalgia

Şi-ntr-o lacrimă vei stinge fierbinţeala unui dor.

 

În scurtimea vieţii tale moşii ţi i-ai pus în ramă

Ca aminte să-ţi aducă de măririle trecute,

Când pe domnul şi prostimea îi dureau aceeaşi rană

Şi-mpreună sângerat-au în onoare  şi virtute.

 

Când te-ai dus din astă lume în vecia ta cerească

Domnul te-a aprins Luceafăr sus pe boltă-n nemurire,

Iar în urmă ta lăsat-ai, din ce-a limbă românească,

Mierea dulcilor cuvinte, să se facă nepieire.

                                   *

 Când citesc a tale versuri, bobi de lacrimi de pe geană

Cad pe sufletu-mi ce încă se-ndulceşte cu-al tău vers,

Şi atunci, te văd cu gându-mi ca pe-un sfânt fără prihană

Ce-nsfinţeşte a sa urmă, colindând prin univers.

 

                                 Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

LUI  EMINESCU

 

Când moare clipa zilei cuprinsă-ntr-un fior,

Când tremur plopi-n frunze stârniţi de-un vânt uşor,

Cu mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,

Vecernii tu coboară pe obosita seară.

 

Pe cei cu drag în suflet cuprinde-i cu iubire

Şi-n ‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,

Speranţa viu le-o ardă dorinţele în şoapte,

Și dulcea cea iubire, topească-mi-i  din noapte.

 

Că tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,

Ce-i rugul din iubire şi-a chinului genune,

Ce-nseamnă-ombrăţişare, arsura din sărut,

Şi mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut.

 

Smeritul şi curatul de fată ne-ntinată,

Căldura din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,

Plăcerea mângâiată şi ruga visătoare

Şi lacrima-ndurării ascunsă în iertare.

 

Şi dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit

Şi-al mamei chip-icoană pe-altare însfinţit

Şi neamul din ţărână la ceruri ridicat,

Strămoşul din Columnă în piatră înstelat.

 

Să nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,

Că din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,

Pe cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie

Ca-l  nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.

             ***

Acum te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,

Luceafăr fii pe boltă în miez adânc de noapte,

Iar din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire

Şi peste noi revarsă speranţe şi iubire.

 

Noi încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,

Un gând ce lăcrima-va în clipele de taină

Şi-n candelă de suflet, tu muc de nemurire

Vei licări cât vremuri, s-or face amintire.

 

                       Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

CÂNTEC  LUI  EMINESCU

 

Ne-ai învăţat cuvântul  ne fie înviere

Şi moştenita limbă un fagure de miere,

Să nu-nşelăm speranţa ce încă ne-a fost dată,

Să ardem în iubirea bobocului de fată.

 

Din vis făcut-ai aripi să poată muritorul

Să urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,

Plecând spre zări deschise şi large infinituri,

Să se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.

 

Să guste din plăcerea puterilor divine,

Să-mi fie călătorul  prin lumile străine,

Să ţină soarta lumii în mâna-i tremurândă,

Să scurme taina vieţii din mintea lui flămândă.

 

Ne-ai dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea

Si-n căile celeste să ne aflăm menirea,

Si vârsta cea de aur cu inima curată,

Şi-ntorsul în pruncia fiinţei nepătată.

 

Pădurea fermecată cu lacul de cleştar,

Şi-n nopţi sub clar de lună iubirile de jar,

Şi lebăda pe ape ducând a noastre vise

Prin căile luminii din ceruri necuprinse.

 

Tu ne-ai lăsat icoane ce-or atârna la grindă,

Iar sufletu-ţi altare pe toţi să ne cuprindă,

De ochiul vieţii noastre va lăcrima lumină

Vom nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.

            Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

DE S-AR PUTEA

 

Preamăritul de-o să-mi deie înmiita Lui putere

Să te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere

Ţi-aş mai da să duci în spate, să visezi,  ca-n nemurire

Să te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.

 

Că doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri

Când umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,

Şi prin Căile Lactee drum făcut-ai de iubire

Întorcând a lumii timpuri, spre a ta copilărie.

 

Şi-un  Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare

Cu iubire suflet tânăr de fecioară să-nfioare,

Să se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns

Schimb să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.

 

Ne-a mai dus prin codri negri şi la margine de mare

Să-i cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,

Şi-n istorie cu sine ars-am inima în pară

Să-nstelăm pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.

 

Nu sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,

Dar a tale versuri toate îndulcite-n a lor miere

Înălţa-vor a mea minte searbădă, nepârguită,

Către căile celeste ce-i în toate veşnicită,

 

Ca să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare

Şi nimicul care suntem pe a timpului cărare,

Doar atuncea vom pricepe câte-au stat în el tăcând

Şi-nfinitul cum străpuns-a cu sclipirile-i de gând.

 

Fără el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,

Iar în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată

Vom vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,

Negândind că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare

 

Înfrăţiţi cu Eminescu în lungimea unui vers

Veşnicie îi vom face, nelăsându-l lumii şters,

Leac la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând

Zburător cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.

 

                                   Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 UNDE ÎNCĂPUT-A OARE?

          Motto: ,, Al tău vers de poezie/  E fior şi e trăire’’

 

Unde încăput-a oare într-o minte omenească

Câte toate-s cunoscute despre viaţa cea lumească,

Şi-ncă taine neştiute ce-s ascunse-n mii de mituri

Despre lumi necunoscute din adânc de infinituri.

 

Despre cât de larg e cerul cu puzderia-i de stele

Ce se-adună-n roi de astre îndesate-n Căi  Lactee,

Despre neagra cea Genune ce născut-a-ntr-o clipită

Din nimica Universuri şi-apoi lumea infinită.

 

Despre Timpul care n-are nici trecut nici început

Unde noi suntem nimicuri trăitori pe-un fir de lut,

Despre dâra de Lumină ce străbate-n fulgerare

Cu iuţeala ei distanţe, greu cuprins-n numărare.

 

Despre taina Nemuririi cunoscută doar de Zei,

Despre fiii de lumină întrupaţi în Dumnezei,

Despre toate ce se-ntâmplă sus prin căile celeste

Unde noi, neştiutorii, zicem: file-s de poveste.

                             ***

Mai apoi, el adunat-a din cea lume pământescă

Doruri cât-s din iubire în fiinţa omenească,

Patimi, lacrimi, înălţare din cel suflet ars de dor,

Coborârea în genune când iubirile îmi mor.

 

Şi –apoi dragosta de ţară moştenite din strămoşi,

Şi durerea din robia unor ani nenorocoşi,

Şi pomelnicul de fapte ce urcatu-ne-a-n mărire

Când cu viaţa dată vamă ne-am făcut, cea dăinuire.

 

Unde oare încăput-a în lărgimea minţii sale

Câte-n lume îs ştiute, bucurii, durere, jale,

Şi de-asupra, peste toate, cea de geniu scânteire

Ce îi face al său nume, veşnicească-n nemurire.

 

                                Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

O  CLIPĂ  DOAR  GÂNDIND  LA  TINE

 

Într-un rând de poezie, tu, mărite Eminesc,

Ale noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,

Să gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,

Să-nfiori un suflet care, trecător e pe pământ.

 

Ale tale fost-au toate în a ta copilărie:

Cea pădure arămită, frunza galbenă din vie,

Șipotul cu apa-i rece, crângul cela înflorat

Și poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.

 

Tu ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput

Când strămoșii noști jertfelnici erau vetrei noastre scut,

Când iubirea de moșie era viața dată vamă,

Când sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.

 

Toate tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers

Ce cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,

Bolta noapți  înstelate cu luceferii în roi

Și iubirea unei fete, pământene ca și noi. 

 

Nimeni n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,

Cât divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,

Ce-i genunea care naște universul din nimic,

Și cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.

                                   *

Har ți-a pus în a ta minte Domnul nostru din ceresc

Să fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,

Să ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,

Și din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.

 

Noi, întinători  în toate, într-o rugă lăcrimată

La Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,

Să rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,

Câtă viață încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.

 

                                Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 TU MARE  DOMN  AL  LIMBII  ROMÂNEŞTI

 

Tu MARE DOMN al Limbii Româneşti

Ce-n noi ai pus fior şi nostalgie,

Cu-n vers ne-ai dus prin lumile cereşti

De la izvorul lor, spre veşnicie.

 

Să ştim că pe acol’, prin nesfârşituri

Sunt alte legi ce-s greu de înţeles,

Pe care noi le-am întrupat în mituri

Ce minţii noastre dau adesea ghes.

 

Tu ne-ai întors trăirea în pruncie

Să mai simţim cum fost-am la-nceput,

Să ştim că-n puritate-a fost să fie

Curatul vieţii-n care-am încăput.

 

Apoi ca taină, tu ne-ai dat iubirea

Să ne-nfioare simţul omenesc,

Divinul să ne-mbete fericirea

Şi să ne-nalţe sufletu-n ceresc.

 

Şi ne-ai purtat prin crânguri şi pădure

Să ne-ndulcim simţirea cu senin,

Să ştim că frumuseţea-n veci purure

Îmi stă şi-n firul ierbii, de-l privim.

 

De suntem slabi, tu datu-ne-ai puterea

Purtându-ne în lupte cu-a mei Buni,

Ca-n mari Columne să ne spunem vrerea

Cum au făcut vitejii mei, străbuni.

 

În vers ţi-ai pus din suflet lăcrimare

Să-i picuri pe acei ce pătimesc,

Să mi-i  înalţi pe rând, pe fiecare,

Din păcătoasa tină, spre ceresc.

                         *

Tu MARE  DOMN al Limbii Româneşti

În suflet te vom face veşnicie,

Că tu de-apururi, Eminesc ce-mi eşti

Vei fi în viaţa mea, jertfelnicie.

 

                               Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 MULȚUMIRE

 

Cum de oare încăput-au în scurtimea unui vers

Câte taine tu cuprins-ai din  adânc de univers,

Câte doruri, cât simțire, cât nălțare spre ceresc,

Pusu-ți-ai în al tău suflet, nemurite Eminesc.

 

Tu le știi ca nimeni altul, fiindcă toate le-ai simțit

Și-n căușul minții tale, puse-n slove, rânduit,

Ni le-ai dat să ne-nfioare vremi ce fi-vor nemurire,

Iar în ele Domnul pus-a, boabă de dumnezeire.

 

Gândul tău a fost n-aintea câtor multe n-am știut,

Simțul tău a fost simțirea lumi-n care-am încăput,

Că tu har primit-ai încă din înaltul ăst ceresc,

Să-nfiori cu a ta slovă, păcătosul omenesc.

 

Tu ai ars făclie vie, în scurtimea vieții tale

Să ne-arăți cum doar iubirea e a lumii veșnic cale,

Și că-n cerurile vaste sunt minuni dumnezeiești,

Iar aici, prin tina noastră,  păcătoase firi lumești.

                  

Pentru Sine, Iertătorul, te-a luat să-i fii o liră,

Să-i încânți a Sale gânduri privegheați de o feștilă,

Să-i fii iară  Zburătorul coborând din înălțimi,

Să-nfioare-n nopți de taină‚ preacuratele iubiri.

                                  *

Mintea mea n-are cuvinte ca în gând să-ți mulțumescă

Pentru toate cât făcut-ai în trăire-ți cea lumească,

Așa-dară, te voi pune într-un bob de lăcrimare

Când citind a tale versuri, tu mă urcă în visare.

 

                  Mircea Dorin Istrate

 

 

 

JUDECATA

 

Pe Eminescu-n lanţuri de robie

L-au dus să-i facă aspră judecată,

Ca numele să-i facă pomenire

La viaţa ce-au găşit-o vinovată.

 

C-a instigat să ţinem la moşie

Că-n ea ni rădăcina sănătoasă,

De-acol veni-va încă bărbăţie

De la străbunii cei căzuţi sub coasă.

 

Că ne-andemnat ne fie dor de ţară

De multe pustiite, dar întreagă,

În jalea doinei s-o cântăm în vară

Şi mult ne fie încă nouă dragă.

 

Apoi că ne-a purtat prin ceruri’nalte

Ca să gustăm din fructul nemuririi,

Să ştim şi alte taine numărate

Ca să-nţelegem jocul nepieirii.

 

Că a furat săruturi şi iubire,

Şi-arama la pădurea de stejar,

Să-mi facă poeziei dăinuire

Topindu-le pe toate-n dor şi jar.

 

Că fost-a vrăjitor şi că-n magie

Copil nevinovat mi s-antrupat,

Preumblător prin câmpuri c-an pruncie

De nimenea acolo tulburat.

 

Iar jurii nemiloşi i-au dat sentinţă

Ulei să-mi fie-n candela visării,

Să ardă ne-ncetat în cea fiinţă

Pâ-n s-o topii în moartea învierii

 

                      Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

IUBINDU-TE-NDRĂGINDU-TE

 

Tu steaua mărilor,

Luceafăru-nserărilor,

Lumina veacurilor

Care-au trecut,

 

Făne-nceput

Citindu-ți gândurile,

Iubindu-ți cânturile,

Simțindu-ți dorurile

Ce le-ai avut

Și ți-au trecut,

Înfiorându-te,

Smerindu-te,

Căindu-te,

Că n-ai putut

Să fi avut,

Toate pământurile,

Cu toate cerurile,

Și toate mările

Să le păzești,

Să le-mblânzești,

Să le-ndulcești,

        Cu dragostea ta.

 

Seca-vor mările,

S-or stinge zorile,

Veni-vor uitările

Peste pământ.

Da-n al nost’ gând,

Mereu tu stând

Ne fi-vei sfânt,

De închinat,

De lăudat,

De neuitat

       Vecii la rând.

 

       Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

REÎNTORSUL

  Motto: Din teiul neuitării înflorit

              Înmiresmată ploaie mi se cerne,

              Să plângem cel Luceafăr nemurit

              Plecat în amitire, prea devreme.

 

Rătăcitor prin Căile Lactee

Spre stele ce se văd ori au apus,

O clipă s-a oprit din drum să-mi steie

De vorbă cu Măritul, colo sus.

 

Să-i spuie câte multe îl apasă,

Şi ce bolnavă-i lumea părăsită,

Ce dor i-o fi de-acum de sfânta-i casă,

De cel izvor, de iarba înverzită,

 

De fata ce i-a dat o sărutare

Făcându-i fericirea înmiită,

De marea necuprinsă-n legănare,

De lacul din pădurea adormită,

 

De viaţa lui trăită în durere,

De cei străbuni din mituri care-l cheamă,

De Doina noastră veche, unsă-n miere,

De luncile-n florite fără seamă.

 

Măritul îl ascultă, şi îl doare

Că mi l-a pus devreme-n veşnicie,

Porunci a dat, din ceruri să coboare

Şi-n noi sălaş să-şi cate, vremi o mie.

 

                     Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

HOŢ DE VISE

   

Pe lângă plopii fără soţ

Trecut-a Eminescu ieri

Şi pe furiş, dibaciul hoţ

S-a dus să fure primăveri

 

Şi-o floare-albastră din grădină

Şi-arama codrilor de fag

Şi un Luceafăr de lumină

Şi-o fată ce-l aşteaptă-n prag

 

Şi-un vers din doina întristată

Şi o crăiasă din poveşti

Atât de fragedă luată

De Cupidon, cel îndrăzneţ.

 

Şi viaţa sa, cea scurtă clipă

Şi doruri ce s-au risipit

Şi mari iubiri trăite-n pripă

Într-o clepsidră de argint.

 

Şi anii săi de fericire

Şi timpu-acela necuprins

Şi un crâmpei de nemurire

Şi-un colţ de rai, trăit în vis.

 

Şi un sărut cât o vecie

Şi-o lacrimă de dulce rouă

Şi-o clipă-amară de iubire

Trăită-n doi, sub lună nouă.

 

Cu toate astea ce-a furat

S-a dus purtat de dor în vânt,

Mi le-a topit în gând curat

Şi le-a turnat într-un cuvânt.

 

Tu, Eminescu, hoţ pribeag,

Mai vin’ la noapte de mă fură,

Te-oi aştepta cu dor şi drag

S-aud un vers din a ta gură.

 

Voi spune la vecinii mei

Că stai ascuns în amintire

Şi parfumat cu flori de tei

Te-ai dus pe valuri de iubire.

 

             Mircea Dorin Istrate

 

 

 

EMINESCU E CU NOI

  După sfințirea bustului Eminescului

             de la Mănăstirea din orașul Sărmaș

                         Jud.Mureș

 

Acum, că  suntem singuri, veniți puțin aproape

Ca să vă spun că-n voie am petrecut în noapte

La sfânta mănăstire cu toții împreună

Și cântece cânta-am ținându-ne de mână.

Și îmbiat de gazde, așa cum e firesc,

La masa noastră-ntinsă chiar domnul Eminesc

A cobort din soclu de ziua dumnealui

Lăsându-și cea scurteică-n chilie, într-un cui.

Și cu-n pahar în față din vinul bun, popesc,

Am povestit de toate ce încă-s în lumesc.

Apoi, când cel luceafăr a scânteiat în noapte,

Când vinul ne făcut-a ca să vorbim în șoapte,

El dusu-s-a-n rotire spre lumile de vis,

Luceafăr să se-aprindă, pe cer de necuprins

 

                                 Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

ÎN  SCLIPIREA  UNUI  VERS

       

 În sclipirea unui vers

Ai cuprins un univers

Şi-apoi datu-te-ai ca vamă

Să te punem leac pe rană,

Să ne stâperi cu-al tău dor

       Visele ce-odată mor.

 

Noi , Luceafăr te vom face

Licărind în nopţi de pace

Peste lumea adormită,

Peste doruri de ispită,

Peste ape tremurânde

      Vălurite-n large unde.

 

Peste visele celeste,

Tu, venit-ai fără veste

Şi ni-i duce fim cu tine

Până unde lumea ţine,

Să-ţi fim astre călătoare

     Prin vecii rătăcitoare.

 

Tu, ne-arătă ce-i prin stele,

Unde-s lumile rebele,

Cât departe-i nesfârşitul,

Cât de lung şi de lăţitu-i

Universul în mişcare,

      Unde-s marginile sale.

 

 Taine fără de-nţelesuri,

Legi ce parcă nu au sensuri

Ce-ncâlcesc a noastră minte

Mult prea slabă şi cuminte,

Să vedem că-n astă lume

      Suntem nimeni, doar cu-n nume.

 

Ne adu apoi acasă

Pe ţărâna păcătoasă

Şi-n nemernicii ne lasă

Să fim clipă trecătoare

Undeva, într-o uitare,

      Neştiuţi, în lumea mare.

 

Doar atunci vom şti ce mare

Fost-ai lumii trecătoare,

Cât avut-au din cea minte

Ne-nţelesele-ţi cuvinte,

Ce ne-au fermecat simţirea

       Şi ne-a-nfiorat iubirea.

 

Cere-i-om de-acum iertare

Sufletului dumitale,

Că prea mici suntem, mărite,

Într-o lume ce ne minte

Şi-unde ştiu acuma bine,

N-am fost vrednici noi de tine.

 

       Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

ZBURĂTORULUI

 

Zburător trecând prin ceruri cu aripile-ți de vis

Prin Lactee Căi de stele din cuprinsul necuprins,

Tu nu vezi că-n pământescul, rece glob de neagră tină,

O codană stă în noapte visătoare și suspină?

 

Doamne cum o stoarce dorul și cum inima îi bate

Când pe perini pune capul și cea geană i se zbate,

Că ceva din ’nalte sfere ca o umbră se întinde

Și-n molatică căldură, trupul gingaș mi-l cuprinde.

 

Tu ești oare ceea umbră, cea sințire arzătoare

Ce îmi tulbură copila și mi-o face visătoare?

Ia mai lasă-mi-o în pace c-ai mai fost pe-aici odată

Să furi inima-n văpaie, la o altă crudă fată.

 

N-ai tu lumea la picioare și-apoi cerurile toate,

Nesfârșite lumi de-asupra ce scânteie viu în noapte?

N-ai tu timp pentru iubire, Nesfârșitul, cum ți-l vrei?

Lasă-mi fata asta-n pace, să-i mai treacă două veri.

 

Lasă-mi să-și găsească partea printre ceilalți muritori,

Că și-așa vor fi pe-aice încă roi de doritori

Să mi-o ducă la altare și s-o facă a lor soață

Fericittă și iubită, pentru-ntreaga astă viață.

 

Tu ce-i dai? O nemurire într-o lume mare, rece,

Unde-n viața-i nesfârșită zi de zi la fel i-o trece?

Lasă-mi-o mai bine-aicea, în păcatul pământesc,

Fie soață iubitoare, nu în sterpul tău ceresc.

 

Așadară, du-te numai prin a tale galaxii,

Lasă-mi fetele în pace când pe-aici o să mai vii,

Ia-ți cu tine Universul și îți fă din el plăcere,

Nouă, lasă-ne ce este și cum inima ne-o cere.

 

Tu, rămâi prin ’nalte ceruri ca sămânța unui vis

Cuibărit în inimi crude, ce se vor în paradis,

Și, din licărul de-asupra, când încerci câte-o copilă,

Tu gândește că pe-aicea-i, doar un glob de rece tină.

 

                        Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

GÂNDIND  LA TINE,  EMINESCU

 

Din cerul tău aş vrea să vii

Pe-o rază te coboară,

În lumea noastr-a celor vii

Să ne vorbim o seară.

 

Să-ţi spun că-i tot cum ne-ai lăsat

Când te-ai ’nălţat la stele,

Şi-n nemurire ai luat

Clipita-ţi de durere.

 

Cum bine ştii noi am rămas

Hotarului robie,

Chiar  aur de avem sub pas

Trăim în sărăcie,

 

Şi-n mari nevoi şi-n beteşug

Ne ducem zile grele,

Tot vite care trag la plug

La alţi făcând avere.

 

Nimic nu s-a schimbat pe-aici

Doar timpuri mai trecură,

Pe-afară suntem slabi şi mici

Ne scuipă mulţi, ne-njură.

 

Prea iertători ne fură toţi

Ce linguşesc minciuna,

În capul ţării-s iarăşi hoţi

La fel ca-ntotdeauna.

 

Ne-am risipit în patru zări

Golindu-ne cuibarul,

Să fim la alţii salahori

Şi-amar s-avem cu carul.

 

Azi suntem trişti, la suflet goi,

Cu gândul dus la tine,

Speranţe mici purtăm în noi

C-o fi cândva mai bine.

 

Tu, ce trăieşti prin ‘nalte lumi

Îl roagă pe Măritul,

Ne facă anii noştri buni

Sfârşească-ne robitul.

               ***

El, ascultă îngândurat

A noastră plânsă rugă

La PreaMăritul a plecat

Durerea să-l ajungă.

 

O mie ceruri dedesubt

De-asupra iar o mie,

Trecea-n clipite ne-ntrerupt

Pe drum de veşnicie.

 

Când a ajuns într-un sfârşit

În faţă la Măritul,

Din al său suflet chinuit

În rugi şi-a spus cuvântul:

 

 

-Eu vin din neamul de demult

Pe care Tu, Mărite,

L-ai pus în raiul de-nceput

Aici, cu toate sfinte,

 

Şi-n bunătate Tu ne-ai dat

Comori ce-s nevisate,

Pământ întins în lung şi-n lat

Şi câte încă toate,

 

Şi legi să fie omul bun,

Curat şi-n preamărire

Să meargă pe-nsfinţitul drum

În scurta-i vieţuire.

 

Iar cu vecinii dumnealui

Trăiască-n bună pace,

Nicicând râvnească la ce nu-i

Al său, chiar dacă-i place.

 

Pe Tine, te slăvească-n veci

Smeriţi şi preacucernici,

Ca viaţa-n bune să le-o treci

De Tine fie vrednici.

 

Din câte toate Tu le-ai dat

Le fie ca avere,

Prea mulţi din jur s-au înfruptat

Din greu, şi-n lungă vreme.

 

Şi-n loc le fie viaţa rai

Slăvindu-te pe Tine,

Doar de necaz, de  chin şi vai

Au parte în neştire.

 

De-aceea el, poporul meu

Trimisu-m-a pe mine,

Să vin la Tine, Domnul meu,

C-o rugă de iubire.

 

Să-ţi spun că tare-i oropsit

Şi toate îl apasă,

Iar viaţa lui de chinuit

I-amară , şi-i întoarsă.

 

Şi-i plină toată de păcat,

De ură şi sudalmă,

De câte toate l-au călcat,

De cât plătit-a vamă.

 

Mai iartă-l Doamne, că-i al Tău,

Şi-l ţine-n ocrotire,

Tu fă-mi-l bun, din ce-a fost rău,

Dă-i strop de bucurie.

 

                 *

Măritul stă, şi întristat

Pe gânduri  cade iară,

Apoi, de-acolo, din înalt

Poruncă dă spre seară:

 

-De mîine fie cum zici tu,

Poete fără seamă,

Ia tot ce vrei şi-apoi te du

Fă-ţi neamul urce-n slavă.

 

Speranţe dă-i şi bucurii,

Credinţă, bunătate,

Şi-a tale încă poezii

Înveţe-le pe toate.

 

           Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

CÂT  ÎNCĂ....

 

 

Cât încă tei mai sunt în țară

Și lacuri scânteind prundiș,

Cât luna din înalt coboară

Făcându-și cuib în rămuriș,

 

Cât un luceafăr priveghează

Vecia din înaltul cer,

Și cât o astră săgetează

A bolții-nnegurat mister,

 

Cât  fi-vor mări cu țărmuri large

Și-un val îzbindu o stâncă, 

Și-n porturi odihnind catarge

Cărăușind  pe valuri încă,

 

Și-un codru veșnic legănat

De-un  vântișor alintător,

Și stâni la margine de sat

Înveșnicind un delușor,

 

Și plopi răriți și fără soț

Păzind o margine de drum

Și încă descuiate porți

La cei români cu suflet bun,

 

Și-un șipot susurând clipite

Și o codană cu-n ulcior

Visând dorinți neîmplinite

În arsul clipelor de dor,

 

Tu fi-vei mierea din cuvinte

Și leacul sufletului nost’,

În mersul nostru înainte

Să nu uităm, cine am fost.

        *

Ne-om înșira pe a ta urmă,

Și-n umbra sufletului tău,

Înveșnicește-ne în humă,

În lacrimi de păreri de rău.

 

 Și în rotirile-ți prin ceruri

Dintr-un apus în răsărit,

Vecia picuro cu doruri,

Din pământescul tău iubit.

 

           Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 CE-AR  FI  FOST....

 

Oare ce-ar fi fost Mărite, de murea de bătrîneţe

Înălţat în fala lumii, înţeleptul Eminesc?

Câte taine neştiute ar fi vrut să ne înveţe

Ca să ştim ce legi nescrise guvernează prin ceresc.

 

Cum îmi cresc lactee spaţii, cum se strâng într-o nimica

Şi-apoi mor în strălucire luminând un univers,

Cum prin goluri fără margini, unde cuib îşi are frica

Îmi sunt lumi nenumărate, pentru noi fără-nţeles.

 

Cum să trecem universuri în săgeată de lumină,

Cum să facă păcătosul să ajungă l-al Tău tron,

Cum acel, neştiutorul, ce-a ieşit mai ieri  din tină

Cunoscut să fie-n juru-i, ca purtând nume de om.

 

Cum în boaba unei lacrimi dintr-o geană tremurată

S-adunăm durerea lumii, dintr-un suflet chinuit,

Cum să punem taina vieţii într-o slovă încifrată

Pentru timpuri ce-or să vină, dacă fi-vom iar nimic.

 

Cum smeritul şi iubirea îmbuna-vor soarta lumii,

Cum o dragoste curată schimbă totu-n  univers,

Cum sărutul unei fete mi-i înmoaie pe nebunii

Care fac, cum vor acuma,  trecătorul lumii mers.

                                    *

El a fost o strălumină ce ne-a pus în mare fală

Ştie alţii că pe-aicea şi românii vieţuiesc,

Ne-a unit cu moşi-strămoşii, ca prin dragostea de ţară

Să ne spună că oriunde, cei mărunţii biruiesc.

 

L-ai luat, Mărite Doamne, mult prea iute dintre noi

Să îl ţii pe lângă Tine şi cu el mi te mândreşti,

Nouă ne-ai lăsat durutul şi necazul şi nevoi,

Şi-o speranţă pusă-n rugă către bolţile cereşti.

 

Fă-ţi-l Doamne Veghetorul peste suflet românesc,

Dă-i putere să îndrepte ale noastre vechi păcate,

Şi-i vedea cum dup-o vreme, coborî-s-a din cresc

Raiul fost aici odată, îmbuibat cu câte toate.

 

                      Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

MERGĂTOR

 

Mergător prin ceruri ’nalte,

Colindând prin nesfârşituri,

Călcând lumi însingurate,

Semănând genuni cu mituri,

 

S-a oprit în întuneric

Sus pe bolta înstelată,

Zburătorul cel eteric

Având inima-ntristată.

 

Că umblând prin cea vecie

Pe cărări necunoscute,

A-ndrăgit fiinţă vie

Cu iubiri neîncepute.

 

Şi de-atunci în miez de noapte

Pe pământ la ea coboară

Şi-ndulcind a sale şoapte

Pe fecioară mi-o-nfioară.

 

Ochii minţii mii-i închide

Şi în vrajă de cuvinte,

Cald fior cel trup cuprinde

Să mi-ombete, să mi-o-alinte.

 

Ea aproape adormită

Parc-aude-a lui chemare

Şi în şoapta-i linguşită

Cade-n dulce desfătare.

 

-Fată dragă şi cuminte

Lumea ta înşelătoare,

Rău te strânge şi te minte

Şi te ţine-corsetare.

 

Las-o dară că-i păgână,

Hai în cerurile mele

Şi-am să-ţi pun cu a mea mână

La urechi cercei de stele,

 

Şi-am să-ţi cern le nimereală

De cu seară până-n zori,

Vii luceferi în beteală

Iar în păr, un roi de sori.

 

Şi-ntr-o pulbere de aur

Tot rotindu-ne-n urcare

Înhăma-voi un Centaur

Să ne plimbe-n Carul Mare.

 

Şi-apoi cuib în infinituri

Colo-n astre ne vom face

Şi-om trăi în nesfârşituri

De iubire vremi în pace.

 

Ne-or părea că sunt clipite

Trecătoare şi-n uitare,

Ce s-or trece nesfârşite

Pe a timpului cărare.

 

Ce-o să laşi aici veciei

Nu te mustre, rău nu-ţi pară,

Că e doar dulcegărie,

Colorată apă chioară,

 

Nici mărire, nici lucire,

Nici vecie, nici mişcare,

Scurtă clipă de trăire

Mincinoasă, pieritoare.

 

-Lumea ta e o nălucă,

Zise fata, temătoare,

Care mintea mi-o încurcă

În clipita de visare.

 

Colo sus îs vremi nebune

Ce mă lasă buimăcită,

Jos, aici, e a mea lume

Ce m-o face fericită.

 

De-mi găsesc a mea iubire,

Chiar de-o fi înşelătoare,

Am să-mi fac din fericire

Raiul meu de muritoare.

 

Tu vei sta în veşnicire

Rece umbră călătoare,

Tot tânjind dup-o iubire

Şi o caldă-mbrăţişare.

 

             ***

Lumi veni-vor, lumi vor trece

În mişcare şi-n rotire,

El rămas-a umbră rece,

Căutând mereu iubire.

 

             Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

L-AM   VISAT  PE  EMINESCU

 

L-am visat pe Emisescu într-o mantie de aur,

Serafim, purtând pe  frunte-ai, scânteind coroană-n laur,

Fulgerând prin căi lactee, în întorsul către casă,

Să vedem, de neamul nostru, cum Domniei Sale-i pasă.

 

S-a oprit întâi din mersu-i, la a codrului umbrare,

Și c-o rugă de iertare s-a-nchinat, Măriei Sale,

Că pe-aici copilăria pașii l-au purtat odată

Prin hățiș de dulce zmeur și de mură neagră, coaptă.

 

Iar apoi, a vrut să vadă, cum izvorul susurând

Stâmpăra cu apa-i rece malurile-i rând pe rând,

Și-apoi lacul plin de nuferi, privegheat de vechea salcă,

În prundișul plin de stele, cum îmi tremura o barcă.

 

În palatul de mărgeane, vălurit  în unduire,

Vrea să vadă ce-a codană îmbătată de iubire

Și  Luceafărul cum noaptea cobora din naltul cer ,

În odaia-n care juna, l-aștepta-ntr-un ungher.

 

Și în tremuratul frunzei, plopilor cei fără soț,

Să ne-mpartă-a sa iubire, răspândindu-se în toți,

Să simțim dumnezeirea cum ne umple de divin

Și ne-mbată ca tăria, unui vechi pahar cu vin.

 

Și-n poiana numai floare, păsărele ciripind

Și-n cuibare de pe ramuri puișorii piuind,

Să-i trezească amintirea raiului din astă lume,

Ca-n simțirea unor versuri, mai pe toate să le-adune.

 

Și în urmă la mai toate, la o margine de mare

Vrea să-și vadă nemuritul cum se trece-n neuitare

Și-ngânat de valul mării, din a sa vremelnicie,

Să ne lase-a lui simțire, într-un rând, de poezie.

                                   *

Noi, să-l punem ca icoană, în altarul celui suflet

Și-nspre-acol’ ne ducă pași într-o lacrimă de plânset,

Că s-a dus din astă lume ce-a trăit-o-n chin și foc,

Și-am rămas  ca noi să-i plângem, urma lui, de nenoroc.

                

                         Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

ÎNCHINARE

 

Tu, mărite Eminesc, hărăzit  ai fost de soartă         

Să îmi vii pe astă lume, într-o ziuă de Gerar,

Ca s-aduni, la tine-n sufle, nevoiala lumii toată

Și-n cuvânt s-o pui degrabă cu ce Domnul ți-a dat har.

 

Tu ai spus ca nimeni altul în a versului măsură

Tot ce are omu-n suflet, boaba lui de vis, speranță,

Dor nespus și-nfiorare, înțeles și-vățătură,

Tot ce dă și ce primește de la cer și de la viață.

 

Drag de cea copilărie, de cel neam, de sfânta țară,

De istoria bătrână și de moșii cei strămoși,

De țăranul ce de veacuri huma lui mereu și-o ară

Și și-o seamănă cu lacrimi, cu luceferi scânteioși.

 

De a sa copilărie sub a codrului frunzare,

De cel Dor, de ceea Doină ce în noi sălășluiesc,

De cum încă el plecat-a pentr-o clipă-n larga zare

Să colinde Universuri, ce din haos se-nnoiesc.

 

Să ne spună cum că viața și iubirea moarte n-are,

Cum frumosul e în toate, dacă știi cumva să-l vezi,

Cum gustat-a el divinul într-o lungă-mbrățișare

Și-un sărut cum mi te ’nalță la cerescuri, să mi-l crezi.

 

Cum în cele nesfârșituri sunt a lumii începuturi,

Cum trăirea noastră toată e-o clipită ne-nsemnată,

Cum aici e Raiul nostru, în aceste negre luturi,

Și de-aici și noi roi-vom într-o vreme, altădată.

 

Cum de-apururi tinerețea e trăire în văpaie,

Ce îmi arde ca o torță într-un dor și-o lăcrimare,

Cum cea moarte viață naște din a sale măruntaie

Să înoade-n nesfârșituri, începuta Lui lucrare.

                                   *

Azi, de-l cauți e pe-acolo, prin tăriile cerești,

Ptriveghind din cele ’nalturi lumea noastră trecătoare,

A plecat să cărărească prin vecii dumnezeiești,

Ca de-acolo să se cearnă peste noi....străluminare

 

                       Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

RUGĂ   PENTRU    LIMBA    ROMÂNĂ

 

Doamne, ce-ai făcut atâtea pentru raiu-ţi din poveste

Unde neamuri nesfârşite dimpreună veşnicesc,

Fă de vrei, ca toţi aceştia să vorbească romăneşte

Că nu-i limbă mai frumoasă pe întinsul tău ceresc.

 

Are miere în cuvinte şi e leac de pus la rană

Dacă ţii în al tău suflet tăinuitele dureri,

Ea împacă şi uneşte, ce dezbină şi destramă

Şi e vorba îndulcită la iubiri de primăveri.

 

Şi-apoi Doamne, rugi smerite ce ’nălţăm la ceruri sus

Pline toate de nădejde pusă-n ultima speranţă,

Doar în limba românească au cuvântu-n jale uns

Când cerşim iertări spăşite, la păcatele din viaţă.

 

Şi-apoi doina cu aleanul, şi-apoi dorul cu fiorul

Nu Tu pusu-le-ai, Mărite, în cuvântul eminesc?

Inimi toate să tresalte, însfinţească-se cu dorul

Când poeţii vruţi de tine, româneşte glăsuiesc?

 

N-ai pe boltă un Luceafăr înroit cu alte stele

Care-n noapte luminează nesfârşitul Tău ceresc?

Şi-apoi raiul fără margini, îmbuibat cu toate cele

Nu e plin de noi românii, ce pe Tine te slăvesc?

 

De-asta fă a noastră vorbă toţi pe-acolo s-o vorbească,

Că e limbă de Cazanii însfinţită de dieci,

Şi e veche ca Adamii din grădina cea lumească

Ce ne-ai dat-o să o ducem, din-ceputuri până-n veci.

 

                                 Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

VISÂNDU-MĂ-NTREBÂNDU-TE

 

Te-aș întreba iubite Eminesc,

Ce faci acum pe-acolo, prin ceresc?

Văzutu-te-ai cu-al nostru zeu străbun

ZALMOLZE, MOȘUL nostru mare, bun,

Ce datu-ne-a a sale Legi Frumoase

Ne fie-n viață-ndemnuri norocoase?

 

Cu BUREBISTA-nchegător de neam

Ce ne-adunat pe toți pe-un singur ram?

Pe DECEBALUL nostru cel iubit

Ce îl purtăm în inimi nemurit,

Că de-n Columne dușmanii ne-nnalță

Ne nemuresc pe noi, întreaga viață.

Ne mai îndeamnă el ca altădată

Să nu lăsăm moșia sfâșiată

De lacomii ce mișună prin jur

Ca lupii cei colțoși cu părul sur?

 

Bătrânul MIRCEA, înțeleptul nostru,

Poveți mai dă, ca să ne ținem rostul

La vechea moștenire ce-i lăsată

La fii și la nepoți din tată-n tată,

Că dragostea de țară dă putere

Chiar și la cela care mâine piere?

Și că ea-i zid de stâncă neclintit

Furtunilor de-ori unde au venit.

 

Cu ȘTEFAN întâlnitu-te-ai poete

Să-ți de-a Măritul Vodă, cu pecete,

Depeșă cu slăvită mulțumire

Că-n versul tău l-ai pus în pomenire?

Mai lăcrimează el, aminte când și-aduce

De-a lui Moldovă cea cu limbă dulce

Ce-acuma-i despicată iar în două

De crudul cel muscal, ce veșnic nouă

Ne caută pricină să ne-arate

Că el se vrea stăpân pe-aici, pe toate?

De-l vezi să-i faci cuvânt de mulțumire

Și-n versul tău să-i pui în nemurire,

Că și acum la ani trecuți cinci sute,

Pentru a sale toate ce-s făcute,

În inimă ca sfânt îl preamărim

Atâta cât pe lume mai trăim.

 

Și-apoi mi-l cată încă pe ,,MIHAI,,

Și mulțumiri din sufletu-ți să-i dai

Și spunei că cea ,,POHTA CE-A POHTIT,,

Și care pentr-o clipă s-a-mplinit,

Mai peste ani, isteața tinerime

Într-u hotar al limbii cea române

A adunat pământuri vechi, străbune.

Și că la ALBA ceea împărată

Mulțimea românească adunată

De el mai toți adusu-șe-au aminte

Și într-un glas cerutu-mi-au mărite

Cea vrere ce nestinsă e ca para,

NOI VREM CU TOȚI, SĂ NE UNIM CU ȚARA!

 

Pe CUZA, domnul nostru tu mi-l cată

Și roagă-te de dânsul: Hai ne iartă,

De necredința noastră trădătoare,

C-așa-i românul nostru până moare,

Cînd, după ce ne-a dat mai cele vrute

S-avem de-acum noi legi binefăcute,

O mână de boieri, nemernicie,

L-au scos tâlharii iute din domnie.

 

Și nu uita mărite Eminesc,

De-l întâlnești acolo, prin ceresc,

Pe AVRĂMUȚUL nostru, CRĂIȘOR

Al moților, de care ne e dor,

Să-i spui c-aici, în mândrul lui Ardeal

Un bucium tânguiește deal cu deal,

Să știe toți că nu îmi e uitat

Și-n gând cu el trăim, neîncetat.

 

Și cât pe-acolo stai, de-i întâlnești

În calea ta prin căile cerești,

Pe cei ce-au pus dulceață în cuvinte

Din vremuri vechi de-i ținem încă minte,

Pe-un Neacșu, pe-un Macarie, Coresi,

Pe Micu Klain, pe Șincai, Petru Maior,

Pe un Papiu, pe Buda/i.Deleanu,

Le mulțumește dar că înc-au șlefuit

A limbii suflet drag ce l-au iubit,

Să poată ține slova românească

Pe-ogorul vieții, veșnic să-nflorească.

 

Tu încă stai acol’ și ne vegheacă

Cu-a ta privire care-i veșnic trează,

Să nu uităm cât încă vom trăii

A Maicii limbă încă s-o vorbim,

Că numa-n ea mai încă ne-nfioară

O ,,DOINĂ,, veche, lacrimă ușoară,

Un ,,MEȘTERUL MANOLE,, ,,MIORIȚA,,

Un ,,FĂT FRUMOS,,,,TREI IEZI și cu CĂPRIȚA,,

Un ,,HARAP ALB,, Setilă, Flămânzilă

Cu frații lor, Gerilă, Păsărilă,

Divinul nostru cântec ,,CIOCÂRLIE,,

,,BALADA,, nepereche veșnic vie,

Ce parcă-s porți de raiuri din ceresc,

Înmiresmate cu....dumnezeiesc.

 

Tu, dară domnul nostru Eminesc

Așteaptă-ne pe cei ce te iubesc

Să-ți fim cohorte lungi, nenumărate,

Și plimbă-ne prin bolțile înalte

Ca să ne-arăți că visul ce-ai visat

I-acolo încă fapt adevărat.

              ***

 

Dar pâ-n atunci, adânc ne închinăm

La versul tău pe care-l venerăm,

Că el mereu ni-i lacrimă curată

La cea simțire-adânc, adevărată,

Iar până când găta-s-or veșnicii,

În sufletele noastre, Luceafăr tu vei fi.

 

      Mircea Dorin Istrate

 

 

 

 

 

TRĂIM  SUB  A  TA  UMBRĂ

 

Trăim sub a ta umbră mărite Eminesc,

Tu veghetorul nostru, de-acolo din ceresc

Unde ne ești Luceafăr scânteietor în noapte,

Punând în noi  smeritul cuvânt, de miere-n șoapte.

 

Tu ești acela care știut-ai să ghicești

Ce taină-ascund în ele bătrânele povești,

Ce ne-au făcut divină copilăria noastră,

În gând mereu s-o ținem, ca lucitoare astră.

 

Și-apoi, ca nimeni altul, frumoasa tinerețe

Cu muguri de iubire ce ne dădeau binețe,

Tu pusu-ai pe toată în dulcele fior,

De ea în veci purure ne fie veșnic dor.

 

Iar  pe străbuni aminte i-ai pus în poezie,

De ei, preajertfitorii, urmași-n veci să știe

C-au fost în fala lumii în vremea cea bătrână,

Când toți eram ca unul, ca pumnul strâns din mână.

 

Și-n seri cu lună plină tu ne-ai plimbat prin stele,

Ne-nfioreze taine din Căile Lactee,

Să știm unde ni-i locul în cela nesfârșit,

Din ce Genuni și Haos ne tragem și-am venit.

 

Apoi, ne-ai dat Luceafăr, stăpân pe-o lume-ntreagă,

Să vină-n huma noastră, să vrea o fată dragă,

Boboc de fetișcană cu buze dulci și moi

Ce își avea ursitut, de-aicea, dintre noi .

 

Ea, tânăra codană, îl vrut-a pe Călin,

Cu vorba lui mieroasă, amirosind melin,

În schimb la Universul ce fostu-i-a promis

Cu tot ce e în dânsul, un tainic, rece vis.

 

Săgalnic paj cu plete, nebunul pus pe glume,

Ce mi-o iubea cu sete, dar se ferea a-i spune,

A vrut să fugă-n lume cu ea, nimeni să-i știe,  

Le piară-n urmă pașii, vecie de vecie.     

 

Urechii tale însuși, eu cred că ți-a șoptit

Din ceruri Preamăritul, cuvântul rostuit

Să-l pui în poezia-ți divină ce-nfioară

Smerelnicul nost’ suflet, ca struna de vioară.

                              **

De tine de-or rămâne doar câte înc-ai scris,

Pe când din astă lume noi încă ne-om fi stins,

Cel ce-o  citi  vre-odată acestea, mai cândva,

O  ști că-n astă lume, noi fost-am ....cineva.

                            ***

E greu fără de tine aicea-n pământesc,

Dar știm măcar că meriți să fii în Rai ceresc,

Te simt în orice seară, că-mi spui tu, ,,Noapte Bună!!,,

C-atale vise toate, pe pleoape să-mi apună.

 

În schimb, eu ți-oi aprinde un muc de lumânare

În tainiță de suflet, să-l am în lăcrimare

Pe pleoapa-mi picurată cu pulbere de slele,

Știindu-te acolo, că veșnicești cu ele.

 

         Mircea Dorin Istrate

 

 

                                                    În rotundul unui vers

Tu ne-ai pus un ....univers

                                                      *

                                             În cuibarul din ceresc,

                                                    Tu ai pus vecie

                                             Din cuvântul românesc,

                                                   Vers de poezie.

                                                                      &&&