Ion
Pribeagu, cel care a inventat-o pe „Zaraza” şi i-a adus faimă lui Constantin
Tănase
Cosmin
Zamfirache
21
Iunie 2023
Inspirat de textul d-lui prof. univ. dr.
Vasile Astărăstoae din ediția precedentă, vă prezentăm astăzi un text despre
conoscutul - cândva - „rege al umorului din România”. M-ar amuza teribil dacă
„Gestapovistul-NKVD-ist” de la I.N.S.H.R.-„E.W”, ar avea un dinte și împotriva
lui Ion Pribeagu așa cum s-a întâmplat cu Valeriu Gafencu, cu Mircea
Vulcănescu, dar nu și cu Gheron
Netta… (Ion Măldărescu, ART-EMIS).
Povestea neştiută a regelui umorului din
România, Ion Pribeagu, evreul care a
inventat-o pe „Zaraza” şi i-a adus faimă lui Constantin Tănase
Isac Lazarovici, botoşăneanul ascuns în
spatele pseudonimului Ion Pribeagu, este considerat de istorici unul dintre cei
mai buni umorişti români. Uitat pe nedrept în subsolurile istoriei, Pribeagu
este cel care a dat viaţă celebrei „Zaraza”, dar şi „muşcătoarelor“ şi
îndrăzneţelor librete umoristice ale lui Constantin Tănase.
În 1931 „Zaraza”, tangoul care va deveni
unul dintre cele mai populare „hituri“ ale muzicii urbane din perioada
interbelică, îl face nemuritor pe Cristian Vasile, tânărul brăilean, supranumit
şi astăzi de muzicieni „ultimul trubadur”.
Tot în anii ’30, aparent fără nicio
legătură cu „Zaraza”, Constantin Tănase devine un monstru sacru al vodevilului
interbelic românesc şi exponentul unei generaţii, datorită textelor sale
umoristice, dar care ascund realităţi politice şi sociale crunte.
Puţini ştiu însă că în spatele acestor doi
„giganţi“ ai României interbelice se afla un evreu botoşănean de 1,50 metri,
Isac Lazarovici, cunoscut mai ales sub pseudonimul Ion Pribeagu. Practic,
istoricii spun că Lazarovici sau Pribeagu este, de fapt, umoristul de geniu
care a dat naştere atât nemuritoarei „Zaraza”, probabil o domnişoară de care se
îndrăgostise în adolescenţă la Botoşani, cât şi uluitoarelor texte umoristice
puse în scenă de Constantin Tănase.
„Iubit, prigonit, aproape ucis pentru că a
îndrăznit să glumească, Ion Pribeagu rămâne un personaj de legendă în istoria
scrierilor umoristice româneşti”, precizează istoricul botoşănean Gheorghe
Median.
Inspiraţia
pentru „Zaraza”
La începutul anilor ’30, Ion Pribeagu era
un personaj cunoscut în cercurile culturale de la Bucureşti. Aşa s-a întâmplat
să fie rugat să scrie versurile unei melodii pentru celebrul trubadur al
României interbelice Cristian Vasile. Este vorba de versurile celebrei sale
melodii „Zaraza“.
Ion Pribeagu a scris versurile pentru
melodia „Zaraza” interpretată de Cristian Vasile (foto) FOTO vebidoo.com
„Ion Pribeagu a scris versurile acestei
melodii. Putem spune că botoşăneanul este cel care a creat acest personaj.
Zaraza, ca linie melodică, este de fapt un tango uruguayan, creaţia lui
Benjamin Tagle Lara, compus în 1929. Cu alte cuvinte, «Zaraza» pe care o
cunoaştem este la nivel de versuri creaţia lui Pribeagu, iar ca linie melodică
a lui Tagle Lara” (Gheorghe Median). Sursa de inspiraţie a acestor versuri ar
fi fost o tânără botoşăneancă pe care micuţul şi timidul evreu venit din micul
târg Suliţa a văzut-o în adolescenţă, când îşi încerca norocul în Botoşani.
Întâlnirea ar fi avut loc la intrarea în Grădina Publică Vârnav din Botoşani,
astăzi Parcul „Mihai Eminescu”. De altfel, nu a fost greu pentru Pribeagu să
compună o melodie de dragoste, umoristul recunoscând în poeziile sale că este
mereu înamorat. Melodia „Zaraza” a fost înregistrată în studiourile Odeon din
Berlin în 1931.
Textierul
lui Constantin Tănase
În 1939, Ion Pribeagu era deja o legendă
vie. Vremurile erau aspre, însă, pentru evreii din România. Influenţa „Gărzii
de Fier” în România aproape îi pereclita cariera. Cu toate acestea, istoricii
spun că, pentru Ion Pribeagu, a fost anul în care Constantin Tănase a venit,
l-a invitat la o masă într-o cafenea bucureşteană şi i-a cerut cu multe
rugăminţi să-i devină textier. „Umorul sănătos degajat de poeziile lui Ion Pribeagu
a fost remarcat de celebrul actor de revistă Constantin Tănase, care i-a
solicitat colaborarea în 1939. Pentru acesta, între anii 1939-1944, înzestratul umorist a scris nenumărate
scheciuri, care au făcut deliciul publicului prezent la spectacolele Companiei
de Revistă «Cărăbuş»” (Gheorghe Median).
Au fost anii cei mai grei, marcaţi de
dictatura carlistă, de teroarea şi rebeliunea legionară, şi vremurile crunte
ale războiului. Cu toate acestea Ion Pribeagu a continuat să scrie cu umor. Nu
i-a iertat pe legionari, nici măcar în anii lor de glorie. Nici pe ei, nici pe
comunişti, nici pe Hitler, dar nici pe Carol al II-lea. Fără frică, Constantin
Tănase juca pe textele lui Ion Pribeagu. „Probabil au fost şi presiuni, în
cazul unor texte. Ion Pribeagu nu făcea rabat. Era un umorist de calitate, care
ţinea la libertatea expresiei şi la caracterul tămăduitor al râsului, mai ales
în acea perioadă grea” (Gheorghe Median).
Istoricii precizează că Pribeagu a fost
ameninţat în diverse rânduri, dar şi-a asumat toate riscurile şi nu a refuzat
să-i ofere scheciurile lui Constantin Tănase conform contractului. De altfel,
conflictul dintre legionari şi Carol al II-lea pe de o parte, deranjaţi de
glume, şi Tănase, cu Ion Pribeagu, de cealaltă parte, a constituit subiectul
filmului „Actorul şi sălbaticii“. Filmul a fost ecranizat în 1975, cu Toma
Caragiu în rolul lui Costică Caratase (Constantin Tănase) şi cu Mircea
Albulescu în cel al textierului evreu Ionel Friedman (Ion Pribeagu). Cu toate
ameninţările, Ion Pribeagu a reuşit să supravieţuiască. Chiar şi războiului. „A
adus zâmbete pe chipul oamenilor şi în anii crunţi ai războiului. Este un lucru
mare acesta” (Gheorghe Median).
Cum
i-a cerut permisiunea lui Dej să emigreze
Sfârşitul războiului şi noul regim
comunist nu au venit ca o izbăvire pentru Ion Pribeagu. Din contră. Gură
slobodă, umorist fără „botniţă“, botoşăneanul a fost rapid cenzurat şi declarat
persona non grata. După anii de glorie din perioada interbelică, pe Ion
Pribeagu îl pândea sărăcia lucie. După câţiva ani de privaţiuni, Pribeagu s-a
decis să plece în Israel. Avea rude în Tel Aviv. A cerut de mai multe ori
actele de emigrare, dar i-au fost refuzate.
Până
şi Gheorghe Gheorghiu Dej a fost amuzat de Ion Pribeagu
În cele din urmă, în 1962, sătul de
sărăcie, cenzură şi prigoană, i-a scris personal lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu
s-a putut abţine şi a trimis un CV, dar şi o rugăminte în rime, în stilul
caracteristic. „Am depus actele toate/ Şi bilet de sănătate,/ Şi fotografii
recente, cazierul cu amprente,/ Plus biletul de vaccin/ Că n-am fost supus
străin,/ Note bune la purtare,/ Ordinul de concent-rare,/ Act de naştere-al lui
tata,/ De la fisc pe cinci ani plata./ Anexez aici chitanţa/ Că-s la zi cu
Manutanţa,/ Am dovada de la «Sacra»/ C-am trăit bine cu soacra,/ Că n-am bloc,
că n-am moşie,/ Că n-am stat la puşcărie,/ Că n-am fost nici beat, nici mort./
Am şi act de cununie/ Şi-mi mai trebuie-o hârtie,/ Doar atâta: Paşaport”, îi
scria Pribeagu lui Dej.
Amuzat, liderul comunist i-a dat actele,
iar Ion Pribeagu a plecat pentru totdeauna din România. Din Israel a continuat
să scrie pentru presa de limbă română. A scos şi un volum, ultimul, „Puncte de
foc”, în 1963. Ion Pribeagu moare la Tel Aviv în anul 1971. ;
„Mic
şi-al dracului”, născut într-un târg la fel de mic
Isac Lazarovici s-a născut într-un mic
târg botoşănean, numit Suliţa, la 27 octombrie 1887. Făcea parte dintr-o
familie de negustori evrei săraci, iar copilăria şi adolescenţa i-au fost
marcate de lipsuri. La vremea aceea, la sfârşitul secolului al XIX-lea, judeţul
Botoşani era înţesat de comunităţi evreieşti. Aproape fiecare târg mai răsărit
avea o comunitate de măcar 50 de suflete.
Când a început să scrie, „era mic de
statură, purta ochelari cu ramă groasă de baga şi, în contrast cu opera sa,
care emana o debordantă veselie, era un om sobru”, (Gheorghe Median). Şi cam
atât se cunoaşte din biografia de început a lui Isac Lazarovici.
Istoricii subliniază că atât copilăria şi
adolescenţa lui Isac Lazarovici, cât şi pregătirea sa intelectuală sunt
învăluite în mister. Nu se ştie dacă a moştenit de la cineva din familie
talentul literar sau spiritul mucalit. Cert este că în 1910, la 23 de ani,
evreul botoşănean ajunge la Bucureşti, acolo unde încearcă să-şi câştige pâinea
scriind la gazete poezii umoristice, calambururi, anecdote, poante. Absolut
totul era versificat. Primul său pseudonim a fost „Sachi Disperatu” „Pentru un
tânăr evreu dintr-o familie săracă, Bucureştiul era o salvare, o oportunitate”
(Gheorghe Median).
„Ion
Palavră”, „Ion Vraişte” şi „Vasile Ispravă”
Istoricii susţin că tânărul Lazarovici a
reuşit să se impună încă de la început în tumultuosul Bucureşti antebelic. Nu a
trebuit decât să străbată străzile, să studieze caracterele, să simtă
personalităţile şi năravurile, iar apoi să le aştearnă pe foaie în versuri
trecându-le, bineînţeles, prin filtrul său umoristic. Le dădea gazetelor, în
speranţa că vor fi publicate. Deşi se temea că va fi respins, el, un tânăr
evreu din provincie, Isac Lazarovici a făcut furori cu talentul său.
„S-a stabilit de tânăr la Bucureşti, unde
s-a afirmat prin talentul şi uşurinţa cu care compunea cronici rimate, gen
gustat de publicul cititor al primelor decenii ale secolului al XX-lea.
Trecerea de la acestea la poezia umoristică şi transformarea sa într-un poet
adevărat i se datoreşte în mare parte lui Cocea (Nicolae Dumitru Cocea - n.r.),
care i-a remarcat talentul şi i-a dat îndrumările necesare valorificării superioare
a acestuia” (Gheorghe Median). Lazarovici avea un stil aparte. Timidul şi
sobrul botoşănean se dezlănţuia în rubricile umoristice ale ziarelor
bucureştene. Specialiştii spun că avea un umor sănătos, cu bun-simţ, dar în
acelaşi timp „muşcător”.
„Cronicile rimate, inspirate din viaţa
cotidiană sau poeziile cu «poante», cu eroi provenind din toate mediile
sociale, români şi evrei, deopotrivă, satirizând avariţia, prostia, naivitatea,
infatuarea, infidelitatea conjugală, bigotismul, demagogia, lichelismul,
şarlatania etc. s-au bucurat de o enormă popularitate, păstrându-şi, în ciuda
trecerii timpului, capacitatea de a stârni râsul şi buna dispoziţie“, spune
istoricul botoşănean Gheorghe Median. La început, mai precis din 1910 până în
1912, a semnat poezii umoristice, anecdote şi poante cu diferite pseudonime,
cele mai cunoscute fiind „Ion Palavră”, „Ion Vraişte” şi „Vasile Ispravă”.
Scria la ziarele vremii, fie la rubrica cu
texte umoristice, fie chiar periodice cu profil umoristic precum „Adevărul
literar şi artistic”, „Caricatura”, „Curentul izraelit”, „Ordinea”, „Pardon”,
„Rampa”.
Ion
cel fără un cămin stabil
Începând cu anul 1912, după doar doi ani
de activitate în presa bucureşteană, Isac Lazarovici şi-a făcut un nume în
lumea literară a Bucureştiului antebelic. Era deja un umorist cunoscut,
apreciat şi foarte căutat. În această perioadă şi-a luat pseudonimul de Ion
Pribeagu.
Acest pseudonim a fost construit cu
autoironie. Ion este echivalentul lui Isac, iar „Pribeagu” - soarta umoristului
de a nu-şi fi găsit niciodată un cămin stabil, deşi, mai ales după Primul
Război Mondial şi relansarea economică a „României Mari“, Ion Pribeagu a
devenit un brand al umorului de calitate românesc.
În 1912, scoate şi primul volum de poezii
umoristice, stârnind hazul mai multor generaţii. Au urmat aproape imediat
volumele „Vârfuri de spadă”, din 1915, şi „Bucureşti noaptea”, în 1922. De altfel,
până în 1963, va mai scoate încă patru volume: „Bucureşti-Iaşi”, în 1922,
„Strofe ştrengare”, în 1934, „Miere şi venin”, în acelaşi an, şi „Puncte de
foc”, în 1963. ;
„Ora
veselă” cu Ion Pribeagu
Isac Lazarovici colabora la mai toate
revistele de profil, dar şi la ziarele importante ale Bucureştiului, precum
„Adevărul” lui Constantin Graur. „Din 17 ianuarie 1929, când s-a inaugurat la
Radiodifuziunea Română emisiunea «Ora veselă», numele lui Ion Pribeagu a
devenit cunoscut pe tot cuprinsul românesc, textele sale umoristice, multe în
lectură proprie, fiind difuzate în numeroase emisiuni” (Gheorghe Median). Îşi
deschidea emisiunile radiofonice, dar şi apariţiile din ziare, cu o formulă
devenită consacrată în perioada interbelică: „Fraţilor din toată ţara/ Din Arad
şi Hunedoara/ Din Constanţa şi Sascut/ Vă salut! Şi vă spun la toţi cinstit: /
Bine v-am găsit!”.
Pribeagu
la cafea cu Minulescu şi Gârleanu
Pribeagu frecventa cafenelele boemei
bucureştene, unde stătea la masă cu Victor Eftimiu, Ion Minulescu sau Emil
Gârleanu. „Prin anul nouă sute nouă/ Nu mai eram un oarecare,/ Veneam la clubul
«Lumea nouă»/ Şi alte cercuri literare,/ Îl cunoscusem pe Gârleanu,/ Pe
Cincinat, pe Eftimiu,/ Îmi oferise Minulescu/ «Romanţe pentru mai târziu»”,
preciza umoristul în poezia „Verişoara”[1].
------------------------------------------
[1] Sursa -
https://adevarul.ro/stiri-locale/botosani/povestea-nestiuta-a-regelui-umorului-din-romania-1609356
- 21 martie 2015 și 7 august 2022.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu