Grid Modorcea - Miruna Cojanu - Un „Moulin Rouge” ca-n Tahiti

 

Miruna Cojanu - Un „Moulin Rouge” ca-n Tahiti

Grid Modorcea, Dr. în arte

14 Iunie 2023

 

Ce înseamnă forța și personalitatea unei galerii de artă? Să descopere talente și să le impună. Asta face Galeria „Kulterra”, cea mai tânără galerie din România (înființată în 2021), dar care realizează evenimente care nu pot fi concurate de nici o activitate a U.A.P. și a altor instituții de cultură, pentru simplul fapt că acestea sunt instituții de gașcă, osificate, iar „Kulttera” este o galerie privată, cu o amploare și ambiție care mă face să spun că ea reprezintă speranța culturală a țării, oricum, a devenit simbolul capitalismului românesc.

 

Toate evenimentele ei sunt unicat. Artiști despre care nimeni nu a auzit, pentru că au fost îngropați/marginalizați de înregimentați, devin peste noapte nume importante în arta română și mondială. Așa a fost cazul artistei Valeria Glibinciuc, un fenomen, despre care am scris anterior, iar acum voi scrie despre o nouă artistă remarcabilă, lansată de „Kulterra”, Miruna Cojanu, necunoscută până mai ieri. Când televiziunile publice sunt pline cu umpluturi, cu vedete de mucava, sufocându-ne cu aceleași nulități, care în afară de faptul ca își prezintă „look”-ul pe ecran, nu au creat nimic la viața lor, e greu să bagi în seamă valori autentice! Dar ce greutate au acestea în timp, în istorie, față de lumea găștilor prezentate de televiziuni!

 

Se profilează clar o Românie a favorizaților puterii și ai TV, superficială și obtuză, și o Românie profundă, liberă, independentă, a valorilor neînregimentate. Acestea sunt suportul României de mâine. Ele se vor remarca treptat, prin efortul unor galerii precum Kulterra, în ciuda oficialilor, care au ținuut astfel de valori în umbră. Ciolacii cu ciolanul, dar vor muri cu osul în gât, iar Miruna Cojanu va supraviețui, va fi un nume pe firmamentul plasticii românești.

 

Edificiul galeriei Kulterra are prezența unui monument al artei, demn de a fi dat ca exemplu pentru ceea ce ar trebui să fie arta în România, la concurență cu galeriile americane. A dovedit-o și vernisajul expoziției Mirunei Cojanu, un vernisaj cum nu am mai văzut în România, poate numai la New York, și atunci doar când erau evenimente de marcă. A fost o adevărată sărbătoare a minții și trupului, fiindcă frumusețea tablourilor (peste 40) se armoniza cu un party select, o abundență ca în saturnaliile grecești. Totul a fost un mare fast. Lume multă, o mulțime de oaspeți aleși, care o încărcau pe Miruna cu flori și daruri. Evident, nelipsiți erau și parangheliștii, o categorie de amatori de artă inevitabilă. Parcă era ruptă din tabloul lui Bouguereau, „La jeunesse de Bachus”. Iar în mijlocul acestei mulțimi flămânde de… frumos, o violonistă cânta în draci muzică simfonică, strunele se încingeau pe arcuș, cânta piese speciale, un fel de cântece de lume, tipice pentru piesele lui Sarasate, marele virtuoz spaniol, celebru pentru fantezia „Carmen”, dar mai ales pentru „Melodii țigănești”. Adică piese de mare dexteritate. Și acest delir simfonic rima cu imaginile de pe pereți, cu fenomenala serie de portrete feminine, a unor femei care se dezbracă sau gata dezbrăcate, aproape nud, ne aflam parcă la Moulin Rouge, dar unul original, în care dansatoarele nu mai erau pe scenă, ci deja deveniseră portrete plastice.

 

Dacă vom ști că tendința actuală a plasticii mondiale este revelarea kitsch-ului, pe linia pop-art trasată de Andy Warhol, voi spune că expoziția Mirunei Cojanu poate avea un mare succes în galeriile din Manhattan. Și eu sunt tentat să vorbesc cu Pace Gallery, să-i facă acolo o chemare.

 

Portretele acestor femei sunt extrem de vii, de colorate, dar nu ca în atmosfera de salon de la Moulin Rouge a lui Toulouse Lautrec, ci șochează printr-un limbaj policrom de o mare sălbăticie, ca în plastica tahitiană a lui Paul Gauguin. Asemănarea ca viziune și culoare este izbitoare, fiindcă și femeile Mirunei Cojanu sunt fericite, oricum, așa cum anunță titlurile lucrărilor, ele te așteaptă, te seduc, te doresc, te incită, te îndeamnă să vizezi.

 

Miruna și-a pus expoziția sub acest motto: „Între mâine și ieri e iubirea. Acum o simt”. Lucrările sunt datate din perioada „plandemiei” și până azi. Și sunt generate de un optimism feroce. Criza și ceața în care se aflau atunci România și lumea, au fost învinse de artistă cu un suflu puternic de viață, precum coloritul radiant al lucrărilor. Prin arta sa, artista declară că vrea să aducă oamenilor încredere, liniște, exuberanță, pentru „a face față răului radical de lângă noi, vanității și zgomotului asurzitor de pe pereții reali și virtuali ai comunităților noastre, anxietăților care ne sunt amplificate de cei care vor să ne dezînvețe libertatea. De aceea aleg să explorez mereu partea plină de frumos a vieții…”

 

Și această „parte plină de frumos” este amplificată în galerie de seria de covoare pictate, covoare de o mare frumusețe plastică, o arhivă de covoare magice, purtând amprenta vechiului, a petelor care le destramă, ca într-o proză de Mircea Eliade, un adevărat experiment unicat în arta mondială, la concurență cu Monhir, artista iraniană, colecționară de artă populară tradițională, căreia am avut ocazia să-i văd o mare retrospectivă la „Guggenheim Museum”.

 

Și mi-am imaginat, ca în povestea covorului fermecat, cum femeile Mirunei Cojanu se desprind din ramă și se așează pe câte un covor pictat și plutesc prin aer ca Regina de Saba, plutesc în măreția galeriei, apoi ies afară, pe str. Știrbei Vodă, și se duc în apropiere, adică în Cișmigiu, tot parcul devenind plin de imaginea lor plutind pe cer, ca pe apele somnului, cum spunea Blaga, ca în curțile dorului.

 

Aranjament grafic - I.M.