Rusia
- Occident, alt război de 100 de ani (3)
Daniel
Arnaud
21
Iunie 2023
În a doua parte am descris fazele
războiului ruso-occidental de 100 de ani și am arătat cum s-au legat împreună
pentru a conduce Occidentul către „epoca nerațiunii” în care se luptă astăzi.
Redefinim apoi conflictul dintre SUA și Rusia, ca unul dintre țările
producătoare de bunuri și cele care le consumă, și tragem consecințele, în
special în ceea ce privește slăbirea Occidentului. Văzut din Rusia: Finalizează
victoria din 1945 și câștigă războiul de 100 de ani În ceea ce privește Rusia,
conflictul este existențial în sensul clasic al termenului. Pierderea poate
însemna dispariția țării, în același mod în care URSS a încetat să mai existe.
Este probabil ca statul rus să fi intrat în acest război fără a fi pe deplin
conștient de acest fapt. Obiectivele de război declarate au fost denazificarea
și neutralizarea Ucrainei. Pare puțin obscur, permiteți-mi să le reformulez
într-o lumină istorică: a fost pur și simplu o chestiune de a recupera o parte
din terenul geopolitic considerabil pierdut sub presiunea permanentă a Statelor
Unite, de la acordurile de la Yalta. Acest conflict a fost în germen încă de la
prima extindere a NATO. Cred că rușii erau convinși, în februarie 2022, că
intervenția armată va aduce rapid toate părțile la masa de negocieri pentru
discuții, de data aceasta sincere. Ei subestimaseră importanța, în ochii clicii
neoconservatoare, a proiectului de distrugere a statului rus, hotărârea de a-i
sacrifica toți aliații europeni și supunerea fără spinare a acestor aliați la
presiunea SUA. Astfel, europenii înșiși au intervenit pentru a sabota primele
două încercări de negocieri. În timpul celui de-al doilea, Boris Johnson însuși
a venit la Kiev pentru a-i interzice lui Zelensky să negocieze. Deci, prin
faptă și cuvânt, Boris Johnson a convins Rusia că Occidentul este adevăratul
său dușman și că nicio negociere nu va fi posibilă. Și amintiți-vă că Angela
Merkel, dar și François Hollande, au condus la idee, declarând public că
acordurile de la Minsk au fost doar o tactică de întârziere pentru a-și acorda timp
să transforme Ucraina într-un cap de pod NATO. Dezvăluim astfel opiniei publice
ruse că: 1) ostilitatea actuală a Europei nu s-a născut din decizia de a
recurge la arme din 24 februarie, ci a format deja axa călăuzitoare a întregii
politici occidentale, 2) orice acord diplomatic cu noi este absolut imposibil.
Consecința logică: întreaga strategie rusă trebuie să constea în dezgustarea
Occidentului cu proiectul său ostil, sau mai simplu spus, că îl lasă în pace
odată pentru totdeauna. Cu riscul de a șoca, voi spune așa: victoria din 1945
este, pentru URSS/Rusia, o victorie pirică. Și-a lăsat-o fără sânge, de care
Occidentul a profitat imediat în mod scandalos. Unic în istorie, Statele Unite
și-au stabilit imperiul pe baza unei victorii care a fost plătită în mare parte
cu sângele unui aliat, Rusia. Apoi, au folosit forța rezultată pentru a încerca
să reducă acest fost aliat. Și, desigur, au fost foarte aproape de a reuși în
anii 90. Astfel, conflictul izbucnit la 24 februarie este un conflict global,
militar, diplomatic și economic care are ca miză încheierea războiului de 100
de ani pe care Occidentul îl poartă împotriva Rusiei și, prin urmare,
revizuirea condițiilor pentru ieșire din cel de-al doilea război mondial. Este
o luptă „până la moarte”, în care Rusia își joacă supraviețuirea. O înfrângere
ar însemna dispariția statului, și fragmentarea țării în state colonizate,
precum și o sărăcire drastică a populației, toate resursele fiind deturnate, în
beneficiul celor mai importante interese financiare occidentale. În cele din
urmă, cultura rusă va dispărea.
Ce strategie pentru Rusia: Bzrezinski a
tradus în rusă! Deci, care este strategia care ar permite Rusiei să-și atingă
obiectivul: să pună capăt celor 100 de ani de ambiții occidentale pe teritoriul
și resursele sale? Să ne ridicăm, să ocolim masa și să ne uităm la harta
întinsă acolo, din punctul de vedere al Moscovei. Raționamentul strălucit al
lui Brzezinski, Rusia fără Ucraina este doar o putere regională, poate fi
inversat. Ce este SUA fără subiecții ei europeni? Răspuns: fără Europa, SUA
este o singură putere printre altele. Sunt convins că acesta este un concept
care îi agită astăzi pe strategii din Rusia. O victorie totală a Rusiei ar
necesita distrugerea sistemului imperial pe care Statele Unite l-au pus în
aplicare în 1945 și pe care, în mod ironic, rușii l-au plătit cu sângele lor.
Și asta ar implica distrugerea Europei, nu fizic, ci diplomatic și economic.
Dar amintiți-vă, războiul economic este un adevărat război, iar cele două
războaie mondiale s-au desfășurat și ele, în mare parte pe acest teren. Pentru
că Statele Unite au fost câștigătorii economici ai celui de-al Doilea Război
Mondial, au reușit să „anuleze” efectele victoriei militare a Rusiei. Să ne
amintim, de asemenea, că nu trece o săptămână fără să ne declarăm angajamentul
neclintit pentru victoria Ucrainei, golindu-ne depozitele pentru a trimite arme
care nu pot schimba nimic pe teren. Și pe măsură ce lucrurile par din ce în ce
mai „complicate” pe câmpul de luptă, aici promitem să înarmam și să sprijinim o
forță de gherilă pentru a angaja Rusia într-un nou Afganistan. Această ultimă
prostie le dovedește rușilor, dacă mai era nevoie, că victoria lor militară,
care se anunță, va fi insuficientă pentru a pune capăt conflictului. Ceea ce trebuie
realizat este distrugerea NATOstanului. Și să ne amintim, din nou, că
declarația de război economic a venit într-adevăr de la noi, Occidentul, și
într-un moment în care Rusia căuta sincer să-și aprofundeze legăturile cu
Europa și chiar să integreze unele dintre instituțiile sale. Am fost primii
care ne-am poziționat ca inamic. În consecință, dacă Rusia trebuie să ne
provoace dureri pentru a-și atinge obiectivele geopolitice, va face acest lucru
cu sentimentul de a fi în drepturile sale și, este important de remarcat, cu
acordul populației.
Rusia nu comunică, așa că suntem nevoiți
să analizăm faptele despre care avem cunoștințe incontestabile pentru a încerca
să determinăm o parte a gândirii strategice rusești. Este clar că primele luni
de conflict s-au desfășurat pe ipoteza că toată lumea va veni rapid la masa
negocierilor, pentru a construi noul sistem de securitate european pe care
Rusia îl solicita de ani de zile. Nu cred în ipoteza speranței prăbușirii
statului ucrainean, pentru că în acest caz ar fi fost nevoie de mai multe trupe
pentru a asigura securitatea în timpul tranziției către un stat care ar fi fost
vasal al Rusiei. Cifrele scăzute angajate pe 24 februarie 2022 sugerează mult
mai mult că scopul era acela de a determina SUA și UE să negocieze. Pentru ca
un acord să aibă șanse rezonabile de a fi implementat după semnarea sa, ar fi
fost nevoie de o putere ucraineană rezonabil legitimă pentru ca populația să-l
accepte. Să sperăm că un stat instalat de o putere străină poate juca acest rol
este absurd. Pentru Rusia, asta ar fi fost să repetam eroarea loviturii de stat
din 2014, care a văzut o întreagă parte a populației ridicându-se împotriva
noii puteri instalate de SUA. După ce încercările de negociere au fost sabotate
de țările europene, în special de Regatul Unit, statul major rus a ordonat
revenirea pe o linie de front mai scurtă, pe care o fortificase. Deducem logic
că s-a pregătit pentru un război de uzură. Acest lucru este însoțit, în mod
remarcabil, de mari manevre diplomatice și de o redistribuire a piețelor
energetice către Asia. Semnalul pe care îl trimite Rusia este că ceea ce se
întâmplă pe câmpul de luptă este, până la urmă, secundar; că frontul real este
cel al diplomației și al economiei: primirea noilor țări din BRICS, înlocuirea
dolarului cu yuanul pentru anumite tranzacții (număr în creștere) etc. La doar
câteva săptămâni de la începutul conflictului, un prieten întors din Donbass
mi-a spus că luptele vor fi lungi acolo, pentru că fortificațiile construite de
armata ucraineană timp de 8 ani vor fi foarte greu de redus. Acest fapt era
cunoscut militarilor din Donbas de mult timp. Prin urmare, este greu de
imaginat că statul major rus a ignorat-o și, prin urmare, ar fi putut spera la
un marș victorios de tip blitzkrieg pe Kiev, care să se stabilească acolo
definitiv. La fel, în acești ani, Rusia a construit un instrument militar de
dimensiuni potrivite mijloacelor și ambițiilor sale, fără a se lansa într-o
cursă a înarmărilor epuizantă. Dimpotrivă, a investit în arme hipersonice, făcând
ca orice atac nuclear preventiv să fie sinucigaș, dar și făcând imposibilă
sprijinul logistic din SUA către Europa în cazul unui război deschis. Prin
urmare, a existat într-adevăr o reflecție strategică multi-vectorală în cei 8
ani care separă ostilitățile de lovitura de stat din 2014. Prin urmare, putem
presupune că strategia diplomatică desfășurată în acest moment a fost la fel de
gândită și cu o strategie strict militară. Asta nu înseamnă că nu au fost
greșeli, iar subestimarea entuziasmului european pentru autodistrugere este cu
siguranță principala. Dar nu cred că o subestimare grosolană a forței
fortificațiilor ucrainene și a realității terenului în ansamblu face parte din
asta.
Dimpotrivă, cred că rezistența ucraineană
a fost destul de bine estimată, tocmai pentru că proximitatea culturală dintre
cele două țări le permite să se evalueze destul de precis. Ucrainenii rezistă
ca rușii și invers. Prin urmare, strategia Rusiei este de a lovi în punctul
slab, și anume UE. Face acest lucru ajutându-ne să ne închidem într-un „cazan
diplomatic”. Și se joacă pe catifea. Războaiele noastre neo-coloniale din
ultimii douăzeci de ani, precum și diplomația noastră de „wokism” ne fac odioși
în ochii majorității populației lumii. Supunerea noastră față de SUA ne face
disprețuitori. Ne pierdem astfel cu repeziciune influența asupra cursului
istoriei lumii, în beneficiul Rusiei și mai ales al Asiei în general. Acțiunile
și transformările societăților vest-europene din ultimii douăzeci de ani au
demonstrat lumii că valorile noastre sunt, în esență, jingle-uri folosite
pentru a justifica politicile prădătoare care generează inegalități sociale
insuportabile. În cele din urmă, autoproclamarea noastră ca imperiu al binelui,
după ce am început o cruciadă internațională pentru drepturile minorităților
sexuale, subminează toată eficiența puterii noastre soft. Din partea Rusiei, ar
fi o prostie să nu profităm de acest lucru. Este eficient? Până acum, așa pare.
Economiile noastre se epuizează, țările non-occidentale încearcă să iasă din
sistemul financiar centrat pe SUA. Lumea multipolară este în curs de
dezvoltare. Rusia și China se apropie din ce în ce mai mult, unind o bază
industrială puternică cu toate resursele necesare pentru a o alimenta. Rusia
împărtășește cu China liderul în tehnologia militară. Între timp, în Europa,
oamenii demonstrează, iar presa face gargară, Ucraina trebuie să învingă,
Ucraina învinge, iar din când în când trimitem patru tancuri, sau câteva
rachete, cât să reziste o zi. Cât despre decesele ucrainene, care ar trebui să
fie prima noastră preocupare oricum, ele abia dacă există în mass-media. Și
nici măcar nu se poate supraestima talentul rus, deoarece o mare parte din
eficiența Rusiei provine din propriile greșeli, în special politicile
energetice neregulate din ultimii douăzeci de ani, precum și cele ale
relocarilor industriale masive.
Strategia SUA: Planul B Strategia inițială
a Statelor Unite a fost de a provoca dislocarea Rusiei prin jocul sancțiunilor
economice de o intensitate niciodată atinsă. Evident, este un eșec. Și din
acest eșec vine altul, mult mai grav: pierderea încrederii în sistemul
financiar centrat în jurul dolarului. După cum am spus mai sus, plasate într-o
poziție imperială, SUA au nevoie de fluxuri financiare din restul lumii. Sechestrarea
activelor statului rus, fără prăbușirea economiei sale, semnalează sfârșitul,
pe termen mai mult sau mai puțin lung, al sistemului dolar. Deci, rațiunea ar
cere să se țină seama de asta și să se „reducă vela”. Departe de asta, Statele
Unite tocmai au anunțat o creștere faraonică a bugetului său militar pentru
anii următori. De unde vor veni banii? De la explozia NorthStream, răspunsul
este de la sine înțeles: jefuirea neîngrădită a Europei. Presupun că Statele
Unite au luat deja act de înfrângere: Rusia nu se va scufunda. Nu vom putea să
ne reapropiem resursele ca în anii 90. Și China nu mai este doar atelierul
lumii. A devenit cea mai mare putere economică a lumii, cu ambiții geopolitice
(a nu se confunda însă cu o postură imperialistă). Dar Europa este încă
suficient de bogată. SUA vor accepta, așadar, multipolaritatea și se vor
concentra asupra imperiului „nucleu”, cel pe care l-au dobândit la sfârșitul
celui de-al Doilea Război Mondial, format din Europa, Japonia și anglosferă
(Australia, Canada, Noua Zeelandă etc.) . Pentru Europa, aceasta este o veste
foarte proastă. Pentru că SUA nu mai este puterea victorioasă a anului 1945,
incomparabil cea mai bogată țară de pe planetă, responsabilă de 50% din
producția industrială mondială, și deci nu doar generoasă, dar având mijloacele
generozității sale. Dimpotrivă, este o putere destul de umilită, care a suferit
înfrângere militară după înfrângere militară timp de 20 de ani, sărăcită,
sfâșiată de conflicte interne de mare gravitate și care, prin urmare, este
răzbunătoare și prădătoare. Modul în care profită de dependența energetică pe
care ei înșiși au creat-o este cel mai clar semn al acestui lucru, iar acesta
este doar începutul. Din păcate, putem paria că peste zece ani, Mercedes, BMW,
Airbus, Ariane etc., vor fi companii americane. Cu Rusia încă în picioare, iar
economiștii prevăd chiar și o creștere solidă pentru 2023 și 2024, ideea
reluării Ucrainei și a Donbassului și Crimeei fiind absurde, SUA și Europa vor
trebui să facă față a ceea ce este un eșec, chiar o înfrângere. Pentru Statele
Unite, acest lucru nu este de ce să se teamă. Aceștia cunosc de ani de zile
înfrângeri răsunătoare, însoțite de imagini umilitoare ale personalului
diplomatic care fugea cu elicopterele de pe acoperișurile ambasadelor lor.
Ultimul s-a întâmplat în Afganistan, după care au mers după Rusia! Se pare că
țara a căpătat o capacitate de indiferență față de aceste înfrângeri în
teatrele externe. Își abandonează foștii aliați și merg mai departe. Dacă rana
stimei de sine mâncărime într-adevăr prea tare, facem câteva filme pentru a o
vindeca. La fel va fi și cu Ucraina și, mai mult, apar primele tremurături în
presă ale unei schimbări de atitudine. Pentru Statele Unite, înfrângerea
militară nu pune probleme deosebite. Consecințele conflictului asupra ordinii
economice mondiale sunt foarte grave, dar din nou, planul B este deja în lucru.
Totuși, cum va suporta societatea americană ultrapolarizată consecințele tot
mai mari ale conflictului împotriva Rusiei și Chinei, care este obligat să
crească? E greu de spus. Dar dacă intervine un eveniment grav, precum o
dislocare a statului federal, pe modul de foc al URSS, conflictul va fi doar un
element declanșator, motivele care stau la baza fiind, ca și în cazul URSS,
contradicțiile interne devenite prea insuportabile. . Pentru Europa riscul este
foarte diferit.
uropa inconjurata Observând Europa în
acest conflict, se crede că toate fitilurile rațiunii s-au topit. Pentru că
chiar dacă ne plasăm din punctul de vedere al oligarhiei, al tutelei,
vasalizarea Europei de către SUA nu este o veste bună. Cu siguranță nu vor fi
conduși să cerșească pentru mesele lor. Dar rezultatul va fi o retrogradare din
punct de vedere al bogăției dar și, și mai ales, din punct de vedere al
puterii, ceea ce ar trebui să-i determine să se teamă de ea. Totuși, întreaga
instituție europeană susține o atitudine foarte agresivă față de Rusia. Luați
în considerare că pentru industriașii germani, sabotarea NorthStream înseamnă
alegerea între ruină sau predarea intereselor americane. Cu toate acestea, nu a
existat niciun murmur peste Rin să se răzvrătească, chiar și atunci când
Seymour Hersh a confirmat că acțiunea a venit din SUA. Probabil că neputința
politică a Europei, însăși neputința ei, își are rădăcinile în proiectul idiot
de a reuni într-un singur stat popoare care nu împărtășesc aceleași valori și
nici aceeași viziune asupra istoriei. Europa este un continent, o construcție
geografică. În această viziune, granița sa terestră este pe Urali. Dar din
momentul în care decidem să-i dăm o definiție politică, se pune problema
granițelor în sens geopolitic. Cât timp a existat URSS, lucrurile au fost
clare, granița era locul unde se întâlneau țările aflate sub influența
americană și cele sub influența sovietică. În mod banal, identitatea
transeuropeană a fost definită în raport cu un inamic. Când inamicul a
dispărut, s-a pus problema unei identități adevărate, endogene. Astfel, granița
s-a deplasat spre Est, reunind din ce în ce mai multe țări, care nu împărtășesc
nici aceeași viziune asupra istoriei, nici aceleași interese, nici aceleași
valori. Cu toate acestea, există o formă de identitate europeană și este
culturală. Pentru că într-adevăr, știm intuitiv că Saint-Sens, Chopin sau
Ceaikovski sunt compozitori europeni, Dickens, Zola sau Tolstoi sunt autori
europeni etc. Deși continentul a fost sfâșiat de multe războaie, a dezvoltat o
formă de cultură comună, care este definibilă dincolo de diferențele de limbi
și obiceiuri, forme etc. La fel de intuitiv, un francez se va simți mai puțin
deplasat în Vladivostock decât în Beijing. De fapt, există o fraudă istorică
considerabilă în dorința de a confunda granița Uniunii Europene cu cea a
Europei ca obiect și proces istoric. Fără valori comune, fără o viziune
istorică comună, Uniunea Europeană adoptă caricatura progresismului pe care SUA
o exportă sub denumirea de „Wokism”, iar pentru a-și găsi o identitate ersatz,
reconstruiește un inamic extern, reciclând convenabil pe cel care i-a asigurat
coeziunea în perioada. războiul Rece. Astfel, poziția sa față de Ucraina îmbină
vechile tradiții imperialiste bune și necesitățile politice generate de o
încercare de unificare aistorică. Prin urmare, intră într-un proces politic
irațional, perfect autodistructiv. Dar recunoașterea cotei Rusiei în
identitatea europeană și a cotei sale de alteritate, cu recunoașterea
intereselor sale particulare în destinul european, ar conduce-o inevitabil să
renunțe la definiția unei identități transnaționale europene. Astfel, factorii
obiectivi și subiectivi se întăresc reciproc pentru a o conduce la sinucidere.
Europa se află așadar în centrul unei
rețele de tensiuni greu de susținut. Rusia are un interes în slăbirea sa și, de
preferință, în dispariția instituțiilor europene, pe care le vede ca un releu
al voinței Washingtonului. Ea face acest lucru, pe de o parte, lăsând-o să se
epuizeze pentru a sprijini Ucraina. Pentru că probabil ar fi destul de ușor să
tăiați liniile de aprovizionare cu arme occidentale, dând UE un motiv întemeiat
să nu o mai susțină. De asemenea, face acest lucru prin dezvoltarea unor
instituții care, chiar dacă doar din punct de vedere economic, sunt mai
atractive decât cele ale UE, și asta, în special, folosind exemplul disuasiv al
confiscării activelor sale în euro. SUA au un interes în înrobirea Europei. Și
l-au început pe acesta cu dependența sa energetică, precum și prin atragerea pe
pământul lor a companiilor care au nevoie de energie mai ieftină. Astfel, prin
politica sa absurdă și dezrădăcinată din toată realitatea istorică, UE se trezește
înconjurată de dușmanul și „aliatul” său (dați-mi voie să adaug aici
ghilimele). Cu toate acestea, niciunul dintre cei doi nu are un interes în
„moartea” ei, într-o criză sistemică și mai gravă decât cea trăită de Rusia în
1991. Când se produce, ea nu poate decât să se învinuiască. Încheierea militară
a conflictului Care ar putea fi concluzia în domeniul militar? Este încă foarte
greu de spus. Am prezis o mare ofensivă rusă care încă nu vine. Unul dintre
motive este că, pentru a menține sprijinul popular rusesc, trebuie evitată o
bătălie mare care costă vieți. Este clar că statului major rus nu îi pasă de o
victorie care ar fi sângeroasă. Și apoi rămâne problema reacției occidentale.
În cazul unei înfrângeri spectaculoase, suntem protejați de o fuga către un
conflict generalizat? Investiția emoțională este atât de mare în Europa încât
este un parametru de luat în considerare. Deocamdată, se pare mai degrabă că
alegerea este să aștepte ca armata ucraineană să se prăbușească din lipsă de
forță de muncă. Apoi va fi posibil să avansăm până la granițele Donbassului și
să reia negocierile. Ucraina avea să iasă din conflict înfrântă, dar cu onoare.
Nefiind umilită, putea relua negocierile cu capul sus. Ar fi o concluzie
logica. De asemenea, ar permite SUA să se retragă fără umilință și ar atenua
înfrângerea cu opinia publică, așa cum au reușit să facă din Vietnam. Dar
adevărata întrebare este: Europa, pierdută în delirul său ideologic, nu ar
interzice încă o dată negocierea? Din păcate pentru noi, cu siguranță am
devenit cel mai imprevizibil jucător din conflict. Chiar și Ucraina, în ciuda
fenomenelor de corupție, a dat dovadă de mai multă maturitate politică. Pentru
că, încă o dată, să ne amintim: ea a încercat de două ori să înceapă
negocierile și Europa a fost cea care le-a sabotat. Dacă acum pare tentată de
ideea nebunească de a determina NATO să se angajeze într-o campanie militară pe
teritoriul său, este din cauza faptului că a fost plasat, de aceeași NATO,
într-o situație disperată.
Trebuie să menționăm și cazul particular
al Odessei. În imaginația rusă, joacă un rol comparabil cu cel al Marsiliei
pentru francezi. Este sursa unei anumite culturi și umor. Cu toate acestea,
dacă rămâne într-un stat ucrainean post-conflict, identitatea ei va fi
distrusă, iar populația va suferi violența extremiștilor, așa cum sa întâmplat
deja în trecut. Există așadar două soluții pentru acest oraș: fie cucerirea, cu
toată violența și distrugerea pe care aceasta le înseamnă, fie atribuirea unui
statut special, garantat de țările europene și Rusia. Pentru ca această
soluție, care ar fi de preferat, să fie posibilă, ar fi nevoie de un minim de
încredere între părți. Sabotajul declarat al acordurilor de la Minsk de către
Franța și Germania a spulberat în Rusia însăși ideea că se pot conduce
negocieri oneste cu țările occidentale. Această considerație privește nu numai
cazul Odessei, ci și soluționarea conflictului în general. Pentru partea rusă,
europenii nu mai sunt negociatori sinceri și vor fi întotdeauna suspectați că
încearcă să câștige timp pentru a pregăti următorul act ostil. Acest lucru are
două consecințe deosebit de grave: În primul rând, Rusia va dori să fie sigură
că instrumentul militar ucrainean este definitiv distrus, ceea ce înseamnă și
că Europa și SUA nu vor mai avea mijloacele pentru a-l reconstrui. Distrugerea
bunurilor militare și epuizarea resurselor occidentale implică un cost uman
teribil. Prin trădarea cuvântului dat, Franța și Germania poartă o parte
importantă din responsabilitate. Diplomația celor două mari puteri europene
fiind discreditată, va fi nevoie de un garant non-european pentru orice
încetare a focului sau acord de pace. Acesta este un punct perfect șocant dacă
te gândești la asta: indiferent de linia de încetare a focului, noua graniță,
acordul și noua geografie europeană vor fi garantate de China, India, poate
Turcia. Franța și Germania ar putea fi invitate să ia un loc pe un loc pentru a
parafa acordul mult sub semnătura lui Xi Jinping, de exemplu, dar asta va fi
pentru spectacol. Realitatea este că Europa va fi exclusă de la soluționarea
unui conflict care are loc pe teritoriul său, pentru prima dată în istoria sa!
Dacă insist atât de mult pe dimensiunea diplomatică, este pentru că, în
analizele noastre asupra conflictului care începe la 24 februarie 2022, ne
stânjenesc obiceiurile de gândire care decurg din mama tuturor războaielor: cea
din 1940. Deci, dimensiunea militară a fost preponderentă, iar amploarea
luptei, pierderile, suferința, încă ne afectează ideea despre ce este războiul.
Episodul Războiului de o sută de ani pe care îl observăm astăzi și care, din
punctul meu de vedere, trebuie să-l pună capăt, diferă profund prin aceea că
aspectele diplomatice și economice depășesc cu mult aspectele militare. În
felul în care Rusia folosește un teatru de operații limitat în extinderea sa
geografică și în mijloacele militare implicate, pentru a provoca o răsturnare
în ordinea mondială, este tentat să vedem o extindere a artei operaționale la
diplomație. si economice.
Și mai exact, peste aproximativ o lună, se
va desfășura SPIEF (Forumul Economic Sankt Petersburg). Acesta va reuni
personalități eminente din întreaga lume care vin să participe la ceea ce a
devenit un eveniment major pentru economia Eurasiei, cu tot ceea ce aceasta
poate reprezenta de strategie. Din India, China, Africa, Orientul Mijlociu,
America Latină, vom veni confortabil și rapid la bordul zborurilor directe. Pe
de altă parte, pentru europenii care ar dori să participe, va fi necesar fie să
ia un bun pentru Turcia, fie pentru Armenia, fie Georgia, apoi un al doilea
zbor spre Moscova sau Saint-Petersburg, cu câteva ore de așteptare între cele
două. , prețul fiind de vreo patru ori mai scump. Sau, putem tranzita și prin
Helsinki, apoi petrecem noaptea într-un autobuz pentru a merge la Sankt
Petersburg. Și aceste constrângeri, ni le-am impus în mod voluntar! Astfel,
puțini europeni vor face călătoria, mai ales că deseori vor fi descurajați de
semenii lor. În orașul pe care Petru cel Mare l-a construit, ironic în istorie,
pentru a se apropia de Europa, atât de aproape de noi dar acum atât de departe
din cauza prostiei noastre, lumea se va reuni, iar în lipsa noastră, va lua
decizii importante, angajându-se. viitorul nostru cu cel al lumii, probabil noi
aplicații pentru aderarea la BRICS, de exemplu. Putem găsi o ilustrare mai
frumoasă și mai simbolică a splendidei mediocrități intelectuale a elitelor
europene decât această excludere voluntară din noile mecanisme și organizații
în jurul cărora evoluează lumea? Amintește crunt de ceea ce a caracterizat
elitele URSS care se sfârșește. Celor care ar fi șocați de paralelă, le
sfătuiesc să găsească o fotografie a docilului și întârziat Brejnev, pe
podiumul din Piața Roșie, și, cu o lovitură de photoshop, să-și înlocuiască
fața cu cea a lui Joe Biden cu ochelarii de soare. Distractiv și convingător,
nu-i așa? Ca o concluzie provizorie: cicatricile istoriei Este bine cunoscut
faptul că geopolitica deranjează puțin cu moralitatea. Dar este greu de
concluzionat fără să vorbim despre suferință, sau să o punem în simplitatea ei
crudă, despre răul pe care l-am provocat. În primul rând, sunt sutele de mii de
morți care, după toate probabilitățile, vor constitui bilanțul final al
războiului fratricid pe care l-am provocat și prelungit (a se vedea declarațiile
lui Naftali Benett). Deși recunosc că Ucraina este cea care plătește cel mai
mare preț, permiteți-mi totuși să-i invoc împreună, ucraineni și ruși. Pentru
că, nu știu, că lacrimile unei mame care plânge peste mormântul copilului ei
țin de culoarea pașaportului ei. Sunt la fel de fierbinți și la fel de lungi să
se usuce. Dar asta, fără a nega importanța sa crudă, este vârful aisbergului.
Pentru că, pentru a pune în aplicare delirul eshatologic al lui Zbigniew
Brzezinski (împrumut expresia din geniala recenzie a cărții sale a lui Olivier
Berruyer pe blogul său „Les Crises”), SUA, apoi restul Occidentului, s-au
angajat într-un program remarcabil de inginerie socială pentru a separa Ucraina
de Rusia. Datorită declarațiilor Viktoriei Nuland, știm chiar și cât a costat!
Dar nimeni dintre elitele occidentale nu și-a pus întrebarea cu privire la
pericolul materialului istoric pe care îl triturează în acest fel. Din cauza
istoriei, ignoranța lor grosolană i-a făcut să-și piardă orice sens.
Când URSS s-a dizolvat, a separat popoare,
ruși, belaruși și ucraineni care aveau secole de istorie comună. Au trebuit să
reconstruiască sau să inventeze o nouă identitate națională. Pentru Ucraina
ecuația a fost cea mai dificilă. Granițele sale, moștenite de la Uniune, au fost
parțial artificiale, așa cum repetăm adesea. Şi ce dacă ? Ar fi fost singurul
stat, născut din turbulența istoriei, și ale cărui limite sunt într-o zi
trasate pe o hartă de „fait du prince”? Da, este mai dificil să faci împreună o
populație multietnică, multilingvistică și multireligioasă decât dacă este
omogenă. Ar fi fost necesar să ajutăm acest tânăr stat să-și depășească
diviziunile. Noi, autoproclamații campioni ai diversității, am reînviat uri
scăpate, săpat în rănile istoriei. Deloc surprinzător, starea a izbucnit.
Astfel, cele trei popoare ale sale au trebuit, într-un fel, să se
„reinventeze”. Au mers așadar în căutarea unei continuități istorice care,
aruncând punți peste rupturile violente ale secolului lor XX, le redă
sentimentul unui destin comun. Pentru Ucraina și Rusia, acest lucru s-a putut
face doar împreună, având în vedere legăturile lor vechi de secole. Realizarea
acestui pas respectând noile suveranități nu a fost atât de dificilă, iar fără
intervențiile noastre, putem estima că așa s-ar fi întâmplat. Dar, pentru că a
trebuit să creăm antagonism, ne-am dus să căutăm cea mai mirositoare trupă în
fundul celebrelor coșuri de gunoi ale Istoriei. Am instrumentalizat o
minoritate ultra-naționalistă care s-a identificat și a împărtășit ideile foștilor
colaboratori naziști, așa-numiții Bandéristes. Totuși, în această căutare a
ceea ce ar putea da sens și unitate conviețuirii, amintirea războiului, a
imensului sacrificiu și a victoriei din mai 1945, a jucat rapid un rol central.
Și asta e normal. Când se întâlnesc doi ruși, sau doi ucraineni, se poate ca
bunicul unuia, de ce nu un cekist, să fi arestat într-o zi pe bunicul
celuilalt. Pot fi ! Dar este, pe de altă parte, aproape sigur că cei mai mulți
dintre membrii celor două familii fie au luptat umăr la umăr cu germanii, fie
că unii dintre ei au murit în urma abuzurilor lor. Astfel, jucând pe aceste
vechi antagonisme între cei care au colaborat și cei care au luptat împotriva
naziștilor, am atins ceva foarte profund, chiar inima unei identități redescoperite.
Revolta care a aprins sud-estul Ucrainei în 2014 a fost așadar spontană. Era
imposibil ca oamenii care s-au identificat cu lupta împotriva nazismului să
trăiască sub o putere care l-a făcut pe Stepan Bandera un erou. Războaiele s-au
încheiat, iar tristețile se sting când propria lor moarte eliberează mamele de
doliu. Rănile istoriei se vindecă mult mai încet. Se scufundă în trecut, pentru
a acționa ca plăcile tectonice care, sub picioarele noastre, acumulează
tensiunile care ajung să fie eliberate. Ele reapar în erupțiile de violență
care sunt adesea cu atât mai puternice cu cât au fost hrănite de perioadele de
somn. Cu aceste tipuri de forțe ne-am jucat și continuăm, orbi și surzi față de
suferința pe care o generăm, să facem asta. Ne pot ierta pentru această crimă?
Dar uităm că aceleași tensiuni străbat toată Europa. Pentru că împărtășim acest
trecut. Granița pe care vrem să o trasăm în Estul Uniunii Europene nu are nicio
semnificație culturală și se joacă și mai mult cu istoria. Liniile noastre
ancestrale de naziști, fasciști, colaboratori, franciști, ne observă cu
satisfacție. În timp ce cântăm, pe toate modurile cunoscute și necunoscute,
diversitatea, toată această moștenire urcă și se infiltrează între faliile pe
care le-am deschis în Ucraina. Sunt puțin ezitant în privința conceptului de
dreptate imanentă, și nu prea profețit, dar m-aș mira foarte mult dacă nu am
ajunge să plătim un preț mare pentru această trădare a tuturor valorilor
noastre. S-ar putea chiar să plătim mai mult decât Ucraina. În concluzie,
întrucât acum este public că nu doar ne-am dorit și ne-am pregătit pentru acest
război, ci l-am și prelungit prin sabotarea negocierilor, ar fi în sfârșit
momentul să ne întrebăm următoarele: ziua în care o mamă ucraineană va veni la
cere-ne socoteală pentru fiul ei care a murit apărându-și patria, precum și
pentru fiul surorii sale, rusoaica, care a murit de cealaltă parte a liniei
frontului, care va fi răspunsul nostru?[1]
----------------------------------------
[1] Sursa - https://www.vududroit.com/2023/05/russie-occident-lautre-guerre-de-100-ans-troisieme-partie/ - 31 mai 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu