Înființarea
și extinderea NATO (9)
Prof.
univ. dr. Tiberiu Tudor
21
Iunie 2023
Puciul
de la Moscova - Preliminariile puciului
Divergențe majore între Gorbaciov și
consilierii lui principali pentru politică externă, Valentin Falin, și
militară, mareșalul Serghei Ahromeev, au
apărut încă din 1990, anume în problema Germană. Ambii fuseseră adepți ai
politicii de destindere, dezarmare bilaterală și ai proiectului Casei Comune
Europene. În aprilie 1990, Falin i-a prezentat lui Gorbaciov un memorandum în
care atrăgea atenția asupra faptului că: „Politica europeană a URSS a căzut
într-o perioadă de contemplație și reflecție, pentru a nu spune depresie.
Vestul ne surclasează, promițând să respecte interesele URSS, dar, în practică,
pas cu pas, ne separă de «Europa tradițională». Casa Comună Europeană, care
începuse prin a fi o sarcină concretă a țărilor continentului, pe care
începuseră a o implementa, devine acum un miraj. Partea sovietică a relaxat
Washingtonul prin flexibilitatea, bunăvoința și agreabilitatea ei. În
locul unei Europe stabile cu un viitor
pașnic garantat și o cooperare benefică în diverse sfere, apologeții
«Războiului Rece» impun o regrupare a forțelor pentru a prelungi era
confruntărilor politice. Genscher, din când în când, mai discută accelerarea
mișcării spre o securitate colectivă europeană cu «dizolvarea NATO și a
Tratatului de la Varșovia» în organismele acestei securități, dar foarte puțini
îl mai ascultă pe Genscher”[1].
Membrii delegației sovietice, în special
Falin și mareșalul Iazov, au fost
consternați, iar cei ai delegației americane uluiți (spune Condoleezza Rice)
când, la summitul de la Washington/ Camp David (mai 1990), Gorbaciov a spus,
depășind mandatul pe care îl avea din partea Biroului Politic ([2], doc. 4):
„Poporul german trebuie să aibă dreptul de a-și alege alianțele”[2]. Excedat de
problemele interne, flatat și fascinat de „Gorbimania” declanșată în occident
după căderea zidului Berlinului și sub presingul abil al președintelui G.H.W.
Bush, inclusiv la acel summit, Gorbaciov
a lăsat să-i scape din mână ultima carte pe care o avea în privința controlului problemei Germane și, implicit,
al proiectului Casei Comune Europene.
Dizolvarea unilaterală a Tratatului de la
Varșovia, la 1 iulie 1991, a confirmat avertismentul lui Falin. Ministrul
Apărării URSS, mareșalul Dmitri Iazov a retezat scurt solicitarea unui interviu
pe tema dizolvării Pactului: „militarii nu au nimic de-a face cu acest
eveniment”. Peste o lună și jumătate Iazov va fi unul dintre actorii principali
ai încercării de lovitură de Stat de la Moscova.
Gorbaciov, aflat în concediu la Foros în
Crimeea, urma să se întoarcă la Moscova pentru ceremonia de semnare, la 20
august 1991, a noului Tratat Unional. La 16 august, în presa sovietică a apărut
textul tratatului și un comunicat că numai șase republici îl vor semna la 20
august, urmând ca altele să îl semneze în cursul lunilor următoare. Pe lângă
Republicile Baltice, Moldova, Georgia și Armenia, care refuzaseră de la bun
început semnarea tratatului, făceau pași înapoi RSFSR și RSS Ucraina.
„Dezintegrarea U.R.S.S. plutea în aer”, va spune vicepreședintele Ianaev, în
Memorii. Pentru ultra-conservatorii comuniști, acest lucru era inacceptabil.
Însemna distrugerea a ceea ce, pentru ei, era Patria Sovietică. Trebuie notat
că majoritatea mareșalilor și generalilor de rang înalt care se aflau la
conducerea armatei fuseseră combatanți în Al Doilea Război Mondial, unii dintre
ei de la Stalingrad până la Berlin.
Complotul.
Organizarea puciului
Sâmbătă 17 august a avut loc o întrunire,
organizată de către Vladimir Kriucikov,
președintele Comitetului Siguranței Statului (KGB), la un sediu KGB de la
marginea Moscovei. Au participat
prim-ministrul Valentin Pavlov, Oleg Baklanov ̶ director adjunct al Consiliului
de Apărare și director al programului spațial al Uniunii Sovietice, Oleg Șenin
– membru al Biroului Politic al CC al PCUS, V.I. Boldin ̶ șeful staffului
președintelui Gorbaciov ̶ și trei comadanți militari, Dmitri Iazov - ministrul Apărării, adjunctul lui, generalul
Victor Acialov și generalul Valentin Varennikov, comandantul Trupelor de Uscat.
Vicepreședintele URSS, Ghennadi Ianaev nu fusese chemat, iar președintele
Sovietului Suprem, Anatoli Lukianov, era în concediu.
Hotărârea fusese deja luată: decretarea
Stării Excepționale în anumite regiuni ale Uniunii și blocarea semnării
Tratatului Unional. Kriucikov a propus ca o delegație dintre cei prezenți să se
deplaseze la Foros pentru a-l convinge pe președinte de necesitatea
introducerii Stării Excepționale, a cărei decretare fie să o facă direct
Gorbaciov, fie să o delege vicepreședintelui Ianaev. Delegați au fost Baklanov,
Varennikov, Boldin, Șenin - oficialități de plan secund ̶ și,
în plus, cu un mandat neclar, mizat pe cooperarea lui Gorbaciov, aspecte care
au făcut întânirea un eșec.
Când a fost informat că o delegație,
neinvitată, se află pe domeniul vilei prezidențiale, Gorbaciov, surprins, a
încercat să-l sune pe Kriucikov la Moscova; legătura telefonică era întreruptă.
În primul moment Gorbaciov a întrebat, cu glas stins: „Asta înseamnă
arestare?”, dar, după răspunsul prevenitor al lui Baklanov: „O, nu, am venit ca
prieteni”, și-a recăpătat siguranța de sine și stilul dominator ̶
arogant, spune Varennikov ̶ obișnuit. Delegații au fost timorați.
Varennikov a fost singurul care i-a vorbit ferm, cu glas ridicat, spunându-i în
final că “dacă el, Gorbaciov, nu e în stare să conducă țara, atunci trebuie să
tragă concluziile concrete”. În memoriile sale Gorbaciov dă o altă nuanță :
„atunci trebuie să-și dea demisia”. Ceilalți au încercat să-l liniștească pe
general, mandatul lor fusese depășit. „Varennikov era un om hotărât, fusese purtător
de drapel al victoriei în 1945” ̶ spune Baklanov într-unul din interviurile
ulterioare. Într-adevăr, biografia militară
a lui Varennikov este impresionantă. A luptat în ruinele Stalingradului
și apoi la încercuirea Armatei a 6-a a
lui von Paulus, a fost rănit de trei ori pe parcursul înaintării spre vest a
trupelor sovietice și a fost unul dintre comandanții soldaților care au
capturat Reichstagul. Președintele s-a ridicat, audiența se terminase. Fraza
finală, înaintea despărțirii, în memoriile lui Baklanov, este: „Să vă ia dracu!
Faceți ce vreți! Dar știți părerea mea...Și dacă e nevoie de Sovietul Suprem,
convocați Sovietul Suprem.” (în Amintirile lui Gorbaciov: „I-am înjurat bine,
«neaoș» cum s-ar zice”. ([3], p. 495). Refuzând să colaboreze, președintele a
fost izolat la Foros, sub pază întărită, pe uscat și pe mare. Comitetul de Stat
pentru Starea Excepțională, practic dirijat de către Kriucikov, a preluat
inițiativa.
În seara zilei de 18 august grupul
puciștilor, inclusiv președintele Sovietului Suprem al URSS, Anatoli Lukianov,
venit din concediu, vicepreședintele Ghennadi Ianaev, ministrul de Interne,
Boris Pugo, și cei patru delegați
întorși din Crimeea, s-au întâlnit la Kremlin. Ianaev povestește, cu oarecare
umor, cum a fost anunțat, ultimul și în ultimul moment, asupra loviturii de
Stat pe care urma, formal, să o conducă, în calitate de președinte interimar.
În dimineața zilei de 19 august, începând
cu ora 6, toate canalele radio și TV de
Stat lăsate în emisie (cele controlate de RSFSR au fost decuplate) au difuzat
documentele CSSE. Unități ale unei divizii de infanterie mecanizată și ale
diviziei de tancuri Cantemir au fost
dislocate în Moscova ̶ 350 tancuri, 300 vehicule blindate.
Factorul
Elțîn
Lovitura de Stat a pornit după toate
regulile artei. Nu s-a dat, însă, atenția cuvenită “factorului Elțîn”. În
dimineața zilei de 18, când au aflat de lovitura de Stat, câțiva dintre
conducătorii RSFSR s-au adunat la vila lui Elțîn, într-o zonă rezidențială din
afara Moscovei: vicepreședintele Alexandr Ruțkoi, președintele Sovietului
Suprem al RSFSR, Ruslan Hasbulatov, primul ministru, Ivan Silaev, secretarul
Consiliului de Stat, Ghennadi Burbulis. O parte a generalilor armatei unionle,
a URSS (evident, republicile nu aveau armate proprii), s-a situat de partea lui
Elțîn, fie de la bun început, fie pe măsură ce evenimentele au evoluat.
„Faptul că eram încă în libertate era inexplicabil - scrie Burbulis în memoriile
sale. O lovitură de Stat de succes nu se face în etape; un grup de complotiști
mai eficient ar fi trebuit să ne aibă
sub cheie în momentul în care tancurile și trupele intrau în capitală”. Elțîn a
dat o serie de telefoane, printre care comandantului trupelor aeropurtate ale
URSS, generalul Pavel Gracev, căruia i-a comunicat poziția de susținere pentru
Gorbaciov și i-a cerut sprijinul. Răspunsul lui Gracev a fost, la început,
ambiguu: „Va fi greu pentru mine, dar voi încerca să fac tot ce îmi stă în
putință.” S-a redactat un apel, Către
Cetățenii Rusiei, cerând autorităților regionale și locale să urmeze
legislalația RSFSR, militarilor să nu participe la lovitura de Stat și
întreprinderilor să declanșeze greva generală. Apoi, fără nicio opreliște, au
plecat la Casa Albă, sediul Guvernului și Parlamentului RSFSR. La Casa Albă încă
nu sosiseră trupele și blindatele, în schimb se adunaseră câteva grupuri de
suporteri, diplomați străini și jurnaliști. Structurile de conducere ale RSFSR,
de la Casa Albă, au început să funcționeze, opunându-se celor ale Comitetului
de Stat pentru Starea Excepțională, de la Kremlin.
Imaginea simbol a rezistenței la puci a
făcut înconjurul planetei: Elțîn pe tanc, citind apelul Către Cetățenii Rusiei.
Burbulis relatează contextul: În după-amiaza zilei de 19, cineva năvălește în
cabinetul lui Elțîn. Echipajul unuia dintre tancuri coborâse și stătea de vorbă
cu cei din jur. Elțîn se ridică brusc, cere textul Apelului, coboară în stradă
și, spre consternarea gărzilor de corp, urcă pe tanc. „Derutați, am coborât
după el. Treizeci de mii de oameni ovaționau. Nu câștigasem încă războiul, dar imaginea
lui Elțîn pe tanc a luat prima pagină a ziarelor în întreaga lume. Câștigasem
bătălia simbolurilor”.
Zilele
puciului.
Cronologia evenimentelor este bine
cunoscută.
19 August. Treptat mulțimea s-a strâns și
a început să ridice baricade pe căile de acces spre Casa Albă. În replică,
Ianaev a dispus instituirea Stării Excepționale în Moscova, începând cu ora 16.
În cursul după-amiezii de 19 august Prezidiul Sovietului Suprem al RSFSR
convoacă o sesiune extraordinară a Sovietului, pentru 22 august. Elțîn solicită
și obține sprijinul patriarhului Alexei. Seara se cere mulțimii să facă un
culoar pentru trecerea unei subunități de tancuri, care va lua poziții în jurul
Casei Albe pentru a bloca accesul forțelor puciștilor, al căror asalt era
probabil în noaptea de 20/21 august. Defecțiunea armatei începuse.
20 August. După-amiază Kriucikov, Iazov și
Pugo hotărăsc asaltul Casei Albe (operațiunea „Tunetul”), cu o mare desfășurare
de trupe speciale: parașutiști din elicoptere, tancuri și trupe de asalt (grupurile
Alfa și Vimpel ale KGB-ului, trupele OMON (“beretele negre”) ale Ministerului
de Interne. Generalul Alexandr Lebed, cu asentimentul lui Gracev, a intrat în
Casa Albă, deconspirând că asaltul va avea loc la ora 2 în noaptea 20/21 și
începând un joc dublu, între Casa Albă și Comandamentul Armatei URSS, condus de
mareșalul Iazov. La ora 18 Elțîn își
asumă, printr-un decret prezidențial,
comanda forțelor militare și de securitate de pe teritoriul RSFSR.
21 August. În jurul orei 1 în noaptea de
20/21 a avut loc un incident care s-a dovedit a fi decisiv pentru eșuarea
puciului. Un grup de blindate care se îndrepta spre Casa Albă a fost oprit de
mulțimea baricadată la intrarea într-un tunel. Un tânăr, Dmitr Komar, de numai
22 de ani, dar cu experiența războiului
din Afganistan, a obturat fanta vizoare a unuia dintre blindate. Speriat,
conducătorul tancului a făcut o manevră greșită și Komar a fost strivit sub
șenile. Încă doi tineri care s-au implicat au fost împușcați. A devenit clar
că, având în vedere exaltarea tineretului care înconjura Casa Albă, dispus la
acte de bravură și la sacrificiu, operațiunea de asalt ar fi însemnat multe
victime, de ambele părți. Mareșalul Iazov, în asentimentul mareșalului
Ahromeev, a ordonat retragerea trupelor sale: „Rostul armatei este lupta cu
inamicul extern”.
În tabăra puciștilor deruta a fost totală.
În final, Comitetul de Stat pentru Starea Excepțională decide ca o delegație,
de data aceasta la vârf, Iazov, Kriucikov, Lukianov și Baklanov, să-l
contacteze pe Gorbaciov în Crimeea. Gorbaciov cere restabilirea legăturilor
telefonice, îl sună imediat pe Elțîn și nu primește delegația puciștilor. La
aceeași oră, la Moscova Ianaev semnează decretul de dizolvare a CSSE și de
anulare a tuturor deciziilor Comitetului.
22 August. În dimineața zilei de 22 august
președintele Gorbaciov se întoarce la Moscova. La ora 22, Procurorul General al
RSFSR semnează ordinul de arestare a membrilor CSSE.
Au fost câteva sinucideri, unele puse sub
semnul întrebării. Cea a mareșalului Ahromeev este fără dubiu, a fost însoțită
de ultimele lui cuvinte scrise: „Nu pot trăi când Patria mea piere și tot ceea
ce am considerat sensul vieții mele este distrus. Vârsta și viața mea trecută
îmi dau dreptul să părăsesc viața. Am luptat până la capăt”. Ahromeev nu fusese membru al CSSE, dar și-a
pus prestigiul în favoarea loviturii de Stat. Amiralul William James Crowe,
șeful Comitetului Întrunit al Șefilor de State Majore (cea mai înaltă funcție
militară americană) în administrația Reagan, l-a numit pe Ahromeev comunist, patriot și
prieten. Mormântul lui Ahromeev a fost devastat, decorațiile furate. Puciul de
la Moscova a scos din joc o generație și o mentalitate.
La scurtă vreme a început procesul
liderilor CSSE, care s-a stins în 1993 printr-o amnestiere. Generalul
Varennikov a refuzat amnestierea, “atâta vreme cât Gorbaciov nu este pus sub
acuzare pentru haosul creat în țară.” La o rejudecare, Varennikov a fost
achitat, întrucât a acționat exclusiv sub ordin (al superiorului său, mareșalul
Iazov).
Reacții
interne și internaționale
Moldova. În seara primei zile a puciului, 19 august,
într-o ședință comună a Guvernului și Prezidiului Parlamentului Republicii
(încă Sovietice) Moldova a fost adoptată Declarația Conducerii Moldovei: „Toate
hotărârile așa-numitului Comitet de Stat pentru Situația Excepțională sunt
nelegale și nu au valoare juridică pe teritoriul republicii. În Moldova
acționează numai puterea de Stat aleasă legal, Parlamentul, Președintele,
Guvernul și organele locale ale puterii.” Declarația a fost difuzată de agenția
Moldova-Press la ora 23.30.
Țările Baltice. Estonia și Letonia și-au
declarat în zilele puciului, 20 și 21 august, reobținerea independenței pe care
o avuseseră între 1920 și 1940. Lituania își declarase independența la 11
martie 1990.
Statele Unite. Conform relatărilor lui
Ghennadi Burbulis, primele reacții din partea liderilor occidentali „au fost moderate și diplomatice, toți părând
a considera lovitura de Stat ca un fapt
împlinit. Americanii au oferit chiar opțiunea unei retrageri a lui Elțîn și
guvernului său la ambasada americană, aflată peste drum de Casa Albă”.
Președintele G.H.W. Bush, aflat în vacanță, s-a întors la Washington. A
declarat că preluarea puterii de către CSSE este „o acțiune greșită și
ilegitimă, care eludează atât legile sovietice cât și voința popoarelor sovietice.”
Puciul de la Moscova a catalizat sfârșitul
unei epoci a istoriei Europei ̶ ocupația sovietică a Europei Centrale și de
Est se încheie. Urmează expansiunea americană în vidul de putere creat, care va
duce la actuala ocupație americană, sub sigla NATO.
-----------------------------------------------------------
[1] Svetlana Savranskaya and Thomas
Blanton, „Who Promised What to Whom on NATO Expansion? Declassified documents”
National Security Archive Briefing Book No.613, dec, 2017, (doc.16).
[2] Svetlana Savranskaya and Thomas
Blanton, The Washington/Camp David Summit 1990: From the Secret Soviet,
American and German Files, National Security Archive Electronic Briefing Book
No. 320, (doc.11).
[3]
Mihail Gorbaciov, Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika,
Litera, 2013, p. 495.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu