Rusia
- Occident, alt război de 100 de ani (2)
Daniel
Arnaud
18
Iunie 2023
Rusia
de Vest, celălalt război de 100 de ani (2)
În prima parte, ne-am propus să luăm în
considerare conflictul dintre Rusia și Ucraina, în perspectiva istorică mai
largă a unui război de 100 de ani între Rusia și Occident din 1917. Am mai
sugerat că conflictul ideologic dintre proprietatea privată și colectivă a
mijloacelor de producție nu a fost stins, ci transformat într-o opoziție între
o economie de liber schimb complet lipsită de orice intervenție a statului și
economiile ruse sau chineze, lăsând o mare parte. în planificarea statului.
Fazele războiului Să ne întoarcem la începutul poveștii noastre. Întregul secol
al XX-lea care urmează se desfășoară între aprilie 1917 și octombrie 1917: la 6
aprilie 1917, SUA declară război Germaniei, în urma unui vot pozitiv în
Congres. La 25 octombrie 1917, bolșevicii au preluat puterea în Rusia. SUA
intră pe deplin în afacerile europene, în timp ce Europa este considerabil
slăbită. Ei se găsesc în poziţia de a întreprinde înlocuirea imperialismelor
europene zdruncinate. Relațiile lor cu puterile europene devin așadar cele ale
imperialismelor concurente: acțiunile ostile, chiar și loviturile joase, sunt
amestecate cu colaborări financiare sau industriale, precum și cu alianțe de
conveniență. În același timp apare prima putere industrială care a făcut
alegerea colectivizării. Spectrul unei țări comuniste, revendicând marxismul,
un coșmar pentru toate imperialismele istorice, apare ca un contra-exemplu al
necesității absolute a proprietății private. Ceea ce este încă doar o
experiență dezordonată și tragică în multe privințe nu trebuie în niciun caz să
reușească. Astfel, prezența URSS în formare unește politic națiunile
occidentale, altfel concurente. Să încercăm acum să distingem fazele acestui
război de 100 de ani.
Leacul (1917 – 1922) Astfel, după cum s-a
menționat mai sus, națiunile europene, coloniile lor, SUA etc., participă activ
la „așa-numitul” război civil, sprijinindu-i pe albi împotriva roșilor. Cele
două motivații: de a acapara imensa bogăție de resurse a teritoriului
imperiului și de a distruge colectivismul din muguri se întăresc reciproc.
Armatele occidentale sunt prezente pe pământul rus, participând la distrugerea
și dezorganizarea care va produce una dintre cele mai îngrozitoare foamete din
istorie. Descrieri uluitoare pot fi găsite în colecția de povestiri „Les
steppes rouges” de Joseph Kessel, care fusese trimis în Orientul Îndepărtat rus
cu niște trupe franceze.
Vom aminti și acest fapt puțin cunoscut:
trupele americane au fost poziționate în același Orient Îndepărtat, unde au
lăsat o amintire foarte proastă de atrocități și crime. În ciuda acestui
sprijin, roșii au ajuns să câștige. În această primă fază, Ucraina rămâne,
evident, o provocare deosebită pentru puterile occidentale. Chiar și Germania,
oricât de înfrântă, își agită serviciile secrete pentru a excita naționalismul
ucrainean cu scopul de a desprinde această regiune în beneficiul ei. Nu este
singura. Și Polonia își va încerca norocul, cu brațele în mână. Văzând Rusia
slăbită, ea luase decizia periculoasă și greșită de a se angaja în război. După
succesele inițiale, a suferit eșecuri după eșecuri, până când teritoriul său a
fost amenințat de noua Armată Roșie. Franța este cea care o va salva, trimițând
arme și directori pentru a reorganiza și a reinstrui această armată slăbită. Va
putea astfel să recâștige inițiativa și să smulgă o parte din Ucraina și
Belarus de la tânăra Uniune Sovietică. Pământ pe care nu-l va păstra mult timp,
pentru că acestea sunt, se uită adesea, subiectul târgului dintre Hitler și
Stalin la momentul semnării pactului de neagresiune. Timpul ispitei (1922 –
1941) De la sfârșitul războiului civil, dovezile sunt evidente: va trebui să
trăim cu acest contra-exemplu de națiune industrială care a colectivizat
mijloacele de producție. În 1917, acesta din urmă renunțase la metodele și
instrumentele obișnuite ale diplomației.
Noul stat sovietic nu avea scopul de a-și
asigura suveranitatea asupra unui teritoriu limitat, ci s-a născut ca „stat al
proletarilor” din întreaga lume. Astfel, cetățenia sovietică urma să se extindă
pe scară largă la proletarii tuturor națiunilor. Eșecul revoluțiilor proletare
după încheierea conflictului mondial, în special în Germania, a determinat
Uniunea Sovietică să revină la o viziune mai clasică a relațiilor
internaționale. În jurul anului 1924, puterile europene au recunoscut treptat
noul stat. Cu toate acestea, revoluția proletară își păstrează vocația
internațională și, prin urmare, recunoașterea nu pune capăt ostilității
principiale. Uniunea Sovietică prezintă un pericol de contagiune revoluționară
pentru clasele conducătoare occidentale, în timp ce devine un model pentru
clasa muncitoare.
Peisajul politic al democrațiilor
occidentale se transformă odată cu apariția unor noi partide comuniste,
apropiate ideologic de Moscova. Se construiesc discursuri propagandistice, iar
să spun adevărul, lupta ideologică generează caricaturi și contracaricaturi.
Este Paradisul muncitorilor împotriva „Tintin printre sovietici”. Criza din
1929 va întări atractivitatea modelului sovietic. Țările occidentale se
scufundă într-una dintre cele mai grave crize ale erei lor industriale, în timp
ce, dimpotrivă, URSS se industrializează cu viteză foarte mare. În plus,
ajungând din urmă, înființează un sistem de învățământ remarcabil, dezvoltă
medicina pe întreg teritoriul său etc. Este de mirare că cei care au făcut
călătoria la Moscova în acei ani nu au văzut aspectele negative? Ei provin
dintr-o lume aflată într-o criză economică profundă și aterizează într-o Rusia
care se confruntă cu ritmuri de creștere care ar face China de azi palidă!
Astfel, tentația către comunism și, în
general, cea a idealurilor de stânga, este întărită în clasele muncitoare.
Frica pe care o trezește în clasele conducătoare le determină să susțină
mișcările fasciste, ceea ce le permite să câștige putere. Europa este împărțită
între puteri fasciste și țări care au rămas democratice. Chiar și în interiorul
acestor țări, tensiunile care decurg din puterea de atracție sau de repulsie a
modelului sovietic (în funcție de clasă și convingeri) perturbă viața politică.
Unul dintre cele mai iluminatoare exemple este jocul diplomatic francez din
ajunul celui de-al Doilea Război Mondial. În fața ascensiunii puterii germane,
Franța avea nevoie, în principiu, să reconstruiască alianța din 1914 cu Rusia,
acum sovietică. Dar clasa conducătoare franceză ar fi destul de fericită că
Hitler s-ar arunca asupra URSS, așa cum a promis în Mein Kampf. Interesele sale
contradictorii vor aduce Franța într-un joc diplomatic destul de jalnic, făcut
din dans și contra-dans, care, trecând prin München, va facilita, dacă nu va
provoca inversarea pactului germano-sovietic.
Din vara lui 39 până în vara lui 41 URSS a
rămas pe marginea conflictului. Desene animate lăsând la o parte, întregul
guvern sovietic se aștepta la un moment dat la atacul german, sperând doar că
va veni cât mai târziu posibil. Când se întâmplă, Anglia și Statele Unite se
găsesc cu un nou aliat, oarecum greoi. Revoluția ideologică pentru anglo-saxoni
este la fel de dificilă ca și cea a comuniștilor care, cu doi ani mai devreme,
au fost nevoiți să „înghită” pactul germano-sovietic. Există pe YouTube un film
de propagandă americană, care prezintă URSS ca o țară plină de bogății
industriale, agricole și culturale! Este destul de distractiv dacă comparăm
această imagine cu cea care a fost dată cu câțiva ani mai devreme. Dar această
alianță SUA-Marea Britanie-URSS, dacă nu fără motive ascunse, a rămas solidă
până la moartea lui Roosevelt. Truman, așadar, era responsabil de „încheierea
păcii”, iar sub administrația sa a început sprijinul activ pentru milițiile
armate din vestul Ucrainei, formate din foști colaboratori ai naziștilor. Prin
urmare, Statele Unite sunt cele care rupe alianța prin ceea ce trebuie numit un
act de război și este remarcabil că o fac prin intermediul extremiștilor
ucraineni. Deja! Războiul rece este declarat!
Timpul propagandei (1946-1991) Dacă ne
uităm la teatrul strict european, Războiul Rece este un război de propagandă.
(Teatrele asiatice și africane vor fi mult mai calde). Și să spunem imediat,
SUA o duc cu o inteligență și o eficiență care ridiculizează URSS. Trebuie spus
că au plecat cu un avans: pentru a-și popula vastul teritoriu și a aproviziona
mașina industrială cu forță de muncă, a fost necesară atragerea populațiilor
europene. Astfel, pe tot parcursul secolului al XIX-lea, au fost „vândute”
Europei. „Visul american” nu a apărut spontan, ci este rezultatul unor acțiuni
eficiente de comunicare. Istoricul Howard Zinn, de exemplu, dezvăluie că
emigranții eșuați erau obișnuiți și mulți s-au întors acasă în cele din urmă.
Deci, în lupta lor ideologică împotriva URSS, au știut admirabil să articuleze
pârghiile economice, culturale și mediatice. Exemplele includ muzica sau
cucerirea spațiului. Cultura sau știința devin suportul unor operațiuni de
propagandă foarte elaborate. În comparație, propaganda sovietică pare stângace,
stângace, grosolană... și perfect demodată. Deci, la prima vedere, SUA câștigă
această rundă cu mâinile în jos. Dar să analizăm asta mai atent.
Să remarcăm mai întâi că creșterea
extraordinară a clasei de mijloc și a nivelului său de trai în Europa și SUA în
deceniile care au despărțit sfârșitul războiului până în 1980 se datorează
considerabil existenței URSS. Ea inspiră clasa muncitoare, care se organizează
și presează pentru un progres social considerabil. Frica de exemplul sovietic
este cea care duce la distribuții mai egalitare ale veniturilor. Dar creșterea
constantă a veniturilor a dus la o scădere a veniturilor din capital, iar în
anii 1970 lumea occidentală a intrat într-o criză economică fără ieșire. Acest
lucru va scoate politicile economice ale neo-conservatorilor din laboratoarele
universitare. În sfârșit, aș dori să reiau aici ipoteza formulată de Emmanuel
Todd. El pleacă de la faptul că SUA poate dezvolta conceptul de egalitate doar
dacă se formează în raport cu o categorie de indivizi care rămân inferioare.
Acest fapt ar fi astăzi ferm stabilit de sociologie. Astfel, SUA nu puteau
stabili egalitatea tuturor cetățenilor între ei decât împotriva populației
negre, care jucau rolul de „inferiori”. În contextul Războiului Rece,
politicile de segregare ale statelor din sud și situația negrilor în general nu
mai erau prezentabile. Prin introducerea reformelor necesare pentru
introducerea egalității cu adevărat universale, aceștia și-au dezechilibrat
societatea. Probabil că fără criza economică din anii 1970, politicile
economice dezvoltate în laboratoarele „Școlii din Chicago” ar fi rămas acolo.
Fără dezordinea stârnită în clasele
conducătoare de această revenire a crizei după cei treizeci de ani gloriosi,
acest amestec de gândire magică probabil nu ar fi convins pe nimeni. De
asemenea, este probabil ca criza culturală și socială, excesele mișcării BLM și
celelalte rele care fac ravagii în Statele Unite astăzi să nu fi căpătat
amploarea pe care o vedem astăzi fără răsturnările introduse de mișcarea pentru
drepturile civile în anii 1960. În 1991, URSS a dispărut, iar masa părea să fie
spusă. SUA și Occidentul cu ea au „câștigat”. Dar Războiul Rece a lăsat
Occidentul slăbit și chinuit de factori de fragilitate. Iluzia victoriei le va
dezlănțui nocivitatea.
Timpul nerațiunii (1991 – 2022) Când URSS
s-a prăbușit, trecuseră deja zece ani de când Statele Unite și Regatul Unit au
implementat politici economice neoliberale. Discursul este triumfător. Au
revenit pe calea creșterii puternice, în special SUA, în timp ce Europa,
„blocată în arhaismele sale”, rămâne în urmă. Elitele europene sunt seduse. Să
ne amintim de acest ministru de finanțe din țara noastră care a proclamat „doar
creșterea este frumoasă, iar creșterea este în SUA”. Cu toate acestea, bunul
simț ar fi trebuit să avertizeze. Cum putem spune că politicile care exportă
producția de bunuri industriale, care distrug clasa producătoare și abandonează
know-how-ul industrial unui viitor competitor, că îmbogățesc țările care le
implementează? Cu siguranță, cifrele arată o creștere. Dar producția părăsește
țara, iar economiile și datoria sunt cele care susțin consumul. Cu alte
cuvinte, mâncăm moștenirea și asta va trebui să se încheie! Astfel, din anii 80
intrăm în era nerațiunii. Astăzi se vede asta: politică energetică nebună,
wokism, sinucidere economică colectivă etc. Dar aceasta este doar punctul
culminant al unui proces lent de decădere care își are rădăcinile în opoziția
dintre blocul comunist și blocul occidental din a doua jumătate a secolului al
XX-lea.
S-ar părea că Rusia, poate din cauza
brutalității crizei sfârșitului comunismului, poate și din cauza violențelor
care i-au fost aplicate în anii 1990, și-a găsit calea înapoi la rațiune.
Într-adevăr, când a abandonat comunismul, a fost să adopte fără restricții recomandările
economiștilor americani neoliberali care veniseră să o îndrume. Recomandările
mai rezonabile, făcute de alți economiști, mă gândesc în special la Jacques
Sapir, sunt respinse. Astfel, trebuie recunoscut, pierderea suveranității,
punerea sub tutela americană și catastrofa economică care urmează, dacă rezultă
în mare măsură din acțiunea Statelor Unite, este pusă în aplicare în mare
măsură și de elita „liberală”. ceea ce i-a adus astăzi un discredit persistent.
Astfel, Rusia, de la sfârșitul anilor 1990, și-a refăcut treptat suveranitatea.
Și pe măsură ce face acest lucru, atitudinea Occidentului tinde să devină din
ce în ce mai ostilă. Cu siguranță putem fi de acord că conflictele de interese
apar din revenirea la suveranitate. Dar suntem surprinși de o ostilitate care
în cele din urmă o va depăși pe cea a Războiului Rece. Cu toate acestea, Rusia
nu ar trebui să mai prezinte un pericol ideologic. Deci de ce ?
Văzute din SUA, țări producătoare
împotriva țărilor consumatoare: noul conflict ideologic? Pentru Statele Unite
este destul de clar, scopurile fiind admise și publicate în nenumărate rânduri
începând cu 1945: slăbirea și apoi distrugerea Rusiei (înțelegeți fragmentarea
acesteia în mici regiuni controlate în întregime de SUA). Proiect nebunesc în
sensul literal al termenului, despre care unii americani sunt conștienți. Mă
gândesc în special la colonelul McGregor. Dar nebun sau nu, este scopul pe care
SUA i se acordă. Dar de ce ? Pentru că, contrar a ceea ce s-ar putea
concluziona din dispariția URSS, Rusia este încă un obstacol la nivel
geostrategic și ideologic. Pericolul unei axe Berlin-Moscova pentru hegemonia
SUA a fost menționat destul de des încât nu este necesar să-l parcurgem în
detaliu. Totuși, trebuie adăugat că ceea ce bântuie cu adevărat coșmarurile
nopților de la Washington este mai mult un triunghi Berlin – Moscova – Beijing.
Alianța dintre capital, know-how industrial și resurse ale celor trei țări ar
coborî Statele Unite, de la rangul de singura hiperputere, la cel de una dintre
marile puteri ale lumii. Cu toate acestea, modelul imperialist, centrat pe
dolar, impus lumii de SUA încă de la căderea URSS, presupune o separare a
rolurilor, între țările producătoare și exportatoare de mărfuri, și țările
consumatoare și exportatoare de capital. Acest lucru funcționează doar în
măsura în care producătorii care sunt la margine acceptă tutela țărilor din
centrul imperiului, a celor care consumă și finanțează. Evoluția economiilor
occidentale în ultimii 40 de ani este strâns legată de acest model, exportul
unei cote din ce în ce mai mari a mijloacelor de producție, înlocuirea
locurilor de muncă din producție cu locuri de muncă în servicii, creșterea
vertiginoasă a inegalităților și transformarea democrațiilor în oligarhii.
Această evoluție economică duce și la o transformare fundamentală a
societăților noastre, prin prăbușirea nivelurilor de educație. O economie a
serviciilor nu are nevoie de un nivel intelectual ridicat. Este nevoie doar de
o mică minoritate, bine pregătită din punct de vedere intelectual, care să-și
păstreze controlul. Joburile de serviciu necesită în general doar o inteligență
foarte medie. Astfel vedem țările „centrului”, anglosferei și UE,
transformându-se în imbecilocrație. Și sincer, să ne punem întrebarea: că
wokismul a putut să se răspândească în societățile noastre dincolo de
departamentele universitare în care s-a născut, nu este simptomul unei
imbecilități colective uluitoare? Astfel, politicile economice neo-con se nasc
dintr-un substrat rațional. Practic, este doar o chestiune de a permite
elitelor bogate să ia înapoi de la clasele mijlocii bogăția produsă în cei
treizeci de ani postbelici. Îmbrăcămintea ideologică ascunde interese de clasă
bine înțelese.
Poate că nu este foarte glorios, dar
rămâne în rațiune. Dar consecința este o scădere a nivelului intelectual care
va favoriza slăbirea societăților noastre și venirea la putere a unei elite
politice de o mediocritate considerabilă. Rețineți că URSS care se încheie a
suferit de aceeași boală. O societate care își propune să producă ceea ce
consumă va trebui neapărat să își crească nivelul educațional. Economia de
producție duce mecanic la formarea unei clase de mijloc rezonabil de
inteligentă. Angajarea industrială, de jos până sus a scării, necesită, în
medie, mai multe abilități și inteligență decât angajarea în servicii.
Distribuția veniturilor trebuie să fie mai strânsă, iar datorită colaborării
necesare la locurile de producție se formează un anumit nivel de solidaritate
verticală între nivelurile ierarhice, în ciuda diferențelor de clasă. Este greu
să-i disprețuim și să-i ignorăm complet pe cei cu care colaborăm zilnic.
Astfel, o astfel de populație va deveni mai rezistentă la niveluri excesiv de
indecente ale inegalității. Conflictul dintre Rusia, apoi China și SUA are
așadar această componentă ideologică. Celălalt a fost menționat mai sus.
Statele chinez și rus, respectând economia de piață, consideră că pot interveni
în mod legitim în sfera economică. Dar acest intervenționism este poate doar
consecința dezvoltării și producției industriale, care, pe scară largă,
necesită întotdeauna o anumită formă de planificare. Miezul opoziției dintre
cele două blocuri este într-adevăr acela al economiei de producție versus
economia de consum. Pentru a fi convins de acest lucru, este suficient să luăm
în considerare țările care sunt într-adevăr sub presiune ostilă din partea
Statelor Unite și a Regatului Unit: Rusia și China, dar și... Germania! Triada
„producatoare” a planetei.
Este acest conflict existențial pentru
SUA? Da, dacă îi considerăm ca pe un sistem imperial, și nu ca pe o națiune.
Sunt două momente puternice, să le reamintim aici, deși au fost menționate mai
sus, două momente de cotitură istorice care oferă imperiului american atât
posibilitatea de a-și stabili influența la scară planetară, dar și forma pe
care a luat-o astăzi. Criza anilor 1970, declanșată de cele două șocuri
petroliere, a permis ideologiei neo-conservatoare să iasă din laboratoarele
universitare unde era în devenire. Fără dezordinea elitelor guvernamentale și a
populațiilor în fața acestei crize economice pentru care părea să nu existe
soluții, este îndoielnic că ar fi putut prevala. Aplicarea sa brutală în Chile
din 1973 ar fi trebuit să convingă că relele pe care le-a provocat depășeau
beneficiile la care se putea aștepta. Căderea Uniunii Sovietice i-a deschis
apoi câmpul de luptă ideologic. Ea se trezește singură, principalul ei adversar
s-a retras. De asemenea, dezvăluie cu această ocazie adevăratul său scop, care
este să creeze condițiile pentru crearea unei noi oligarhii. La mijlocul anilor
1990 era evident că populațiile occidentale luau calea sărăcirii pe care cele
din fosta URSS o cunoscuseră, dar mai încet. Unde mergeau ei în plin galop, noi
mergeam la plimbare. S-au trezit deodată în iad, începeam un lung purgatoriu.
Dar rezultatul este același: societăți nedrepte, conduse de oligarhii
prădătoare. Pe parcurs găsim dezindustrializarea și relocarea. Acesta este
prețul de plătit pentru a-și smulge veniturile marii clase de mijloc
postbelice.
Acest sistem nu ar supraviețui unei
victorii ruso-chineze (o victorie ai cărei termeni ar trebui precizați). După
toate probabilitățile, elita oligarhică occidentală ar fi înlocuită cu alta,
iar această înlocuire ar fi adesea însoțită de violență. În acest sens,
conflictul este existențial. Dar în ceea ce privește populațiile, se poate
spune cu siguranță că, după o perioadă de frământări intense, ele și-ar găsi
drumul acolo, un pic ca populația rusă de la începutul anilor 2000. De fapt,
eliberați de imperium, popoarele occidentale ar găsi probabil societăţi mai
drepte şi mai libere. Și acest lucru este valabil și pentru populația
americană, care ar beneficia de faptul că Statele Unite ar accepta să fie doar
o mare putere printre altele. În sfârșit, trebuie amintit și faptul că victoria
ideologiei neo-conservatoare a avut un efect profund asupra societăților,
determinând forțele politice progresiste să abandoneze apărarea claselor
populare. Deoarece era necesar să se păstreze iluzia unei dezbateri politice, ei
s-au adunat la diferitele aggiornamento-uri ideologice care alcătuiesc astăzi
wokismul. Fac aici o elipsă istorică amplă, pentru că nu acesta este locul
pentru a dezvolta acest subiect. Dar pe măsură ce s-au transformat în
oligarhii, cu control din ce în ce mai consecvent asupra discursului și
populațiilor, pe ce bază ar trebui menținută stăpânirea ideologică a
Occidentului la scară planetară? Aveam pentru asta moștenirea luptei „lumii
libere și opulente”, împotriva celei a „sărăciei și asupririi”. Astfel, ceea ce
vom numi pentru simplitate ideologia „trezită” este consubstanțial cu ceea ce a
devenit Occidentul, chiar dacă este respins în mare măsură de majoritatea
populației.
Ceea ce contează aici este că este
perceput astăzi ca parte integrantă a identității Occidentului. Și ea îl face
odios pe dinafară. Insist: considerentele economice, geopolitice etc., sunt
adesea greu de înțeles pentru un public neinformat. Pe de altă parte, un
discurs care este pus în opoziție cu valorile tradiționale este perfect audibil,
deoarece amenință însăși identitatea populațiilor care îl resping. Astfel,
cruciada trezită în care s-a îmbarcat Occidentul, duce la respingerea
majorității populației lumii, în momentul în care declanșează un război
economic împotriva polului ruso-chinez. Totuși, un război economic este
eficient doar dacă reușești să aduci destui aliați cu tine. Astfel, Occidentul
se plasează într-o poziție de slăbiciune. Dar această ideologie este, repet,
consubstanțială cu ea și ar fi foarte greu să renunți la ea. În jurul ei și-a
reînnoit identitatea politică și elitele lui s-au unit. În cea de-a treia și
ultima parte, vom analiza în sfârșit strategiile de ieșire din conflict din
SUA, Rusia și Europa. Vom arăta, înainte de a încheia, că situația Europei este
cea mai critică, pentru că ea se găsește, din cauza adepților ei, înconjurată
în ceea ce definim drept „cazan diplomatic”[1].
- Va urma -
----------------------------------------------------
[1]
https://www.vududroit.com/2023/05/russie-occident-lautre-guerre-de-100-ans-deuxieme-partie/
- 23 mai 2023
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu