Vica
viața mea
~*~
Iliescu
a adus, în București minerii
ca
sa murluiască cu rușine și brutalitate bestială,
că
ce a fost atât de frumos,
de
luminos și de sfânt s-a piscoșat, urâțit, a devenit apocaliptic,
că
oamenii au devenit fiare,
niste
cutre din oameni, neoameni,
cu
figura, cu mima au fost fost înegrită de cărbune ca dracii,
la
noi, în acest artist mister al Parisului românesc,
mirosindu-se
a moarte și a hoituri,
a
comedie de comedie, de ceartă, cu orori ca oroare umană,
bestială
ca o frescă a nemerniciei,
fără
nici un sens,
ci
cu haos al dezmățului, al românismului degradat
fără
sens și noimă, fără de aură și, de nimb,
unul
potrivit cu sfințenie,
și viceversa abis
oamenii
potriviți,
a
scârboșat locul potrivit sfințit și iubit de aevărații romàni,
că
români, cu adevărat, (minerii la incitarea bestială au aglomerat și devenit
sadici,
bestiali,
în Bucureștii, că minerii erau bestii
erau
minerii pe care i-au făcut niște brute animalice
sub
comanda baditică contra umanității și sadice
au
devenit apocaliptici, greu de iertat
nu
de Dumnezeu
ci
de însuși oamenii pe care i-a batjocorit ca pe Iisus,
inconștienții
chiar omrându-i ca pe vremuri
de
război.
Viață
era și, încă ce viață cu durere, osteneală
și
cea petrecută cu prințesa mea Ludovica,
Păstaie,
Mânzat, a lui Iuănașu Horjului
și
eu Craiul, fițingăul zgârâie –
brânză
în colectiv, în zoocalomnia colectivului,
în
Ciubăncuța-Clujului, numit Drum Nou,
vorba
mea și a încă cuiva
unul
nebunu Anțe-Panțe trage cu tunu
și
pușcă la rațe și, mănâncă la mațe, că decât bucate stricate,
mai
bine mațe sparte...,
că
nu se risipesc, firesc, talanții,
ci
românesc, se îmulțesc,
că
e o problemă, în cădere liberă..., că mie Vica,
îmi
da Lecții de viață, cu bonus Iisus de zile ca cele bune, să se adune,
Dumnezeul
vieții lor, în măsura lucrurilor,
cu
curu-n sus,
cum
zice îmbârligat și prostit.
Sufletul
voastră are o coardă sensibilă ca negru,
în
Coliba unchiului Tom,
că
sunt, în viața noastră răutăți, emoții, bumerang,
încontra
noastră, că ne ia peste picior și zodia, că-i clar,
no,
dar ce știm noi, că ni se bagă ca lui
Tramp, bețe-n roate,
chiar
dacă-i șmecher instigator americanul ca un inger
care
a strigat călcànd ca Stalin/Putin
care
calcă peste cadavre,
dar
ce știm, cu viață și adevăr.
Ce
chestie-i, că profesorii nu trec examenul pentru titlu și mai au pretenții de
salarii mari,
chiar
dacă profesorii aieștea nu o merită,
câ-s
niște corigenți și niște repetenți,
profesorii
aieștea.
Chiar
și sănătatea, din farfurie,
cum
zice Firicel, făcând pe nebunul
făcând-o
pe prostul ca toți profesorii,
cu
toții, lacomii ca-n Legenda lui Tarzan timișoran care ca Robin Hood,
în
aventura lui ca Robinson Crusoae rezolvă ceva
punându-și
viața la punct,
corect,
cu subiect și predicat infinitul absolut
ca
omul absolut Eminescu
apropiind
infinitul de obiectul păcii
și
obiectul muncii-liturghie,
în
lanul de spice,
pâine
nervos și frumos trasă viitor trasă,
în
mâine.
Există,
în fiecare: trifoi, cu4 foi,
există
Vlad Țepeș,
un
fericit Dracula cu dragoste,
ca
Marele și, dreptul Ștefan
io,
dintre toți
am
fost și om
între
oameni,
că
m-am născut la întâi Octombrie,
ziua
recoltei și a prieteniei româno-sovietice
și,
pentru asta îmi era dragă corctitudinea,
minunea
de a fi.
Vica
ce cauți, în viața mea?
Iliescu
tulburări,
pe-o
șa.
~*~
PAVEL
RATUNDEANU-FERGHETE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu