Distinsă doamnă Maria Diana Popescu,
Cronica dumneavoastră, „Labirint pe înțelesul meu!”,
apărută în revista Artemis la 10 octombrie 2026, a venit peste mine
asemenea unui tăvălug de idei, răscolindu-mi amintirile, visurile și, mai ales,
întrebările pe care le port de-o viață.
Am regăsit în ea aceeași densitate a interpretării și
aceeași putere de a cerne sensurile pe care le-am admirat în cronica dedicată
Irinei Lazăr: „Irina Lazăr, între sensibilitatea simbolistă, imaginarul
oniric și expresia lirică a culorii. O adevărată gramatică a metamorfozei.”
M-a impresionat diversitatea unghiurilor filosofice și profunzimea cu care
pătrundeți în universul unei opere de artă, descoperind dincolo de ceea ce se
vede ceea ce, uneori, nici autorul nu mai știe că a lăsat acolo.
Am visat de mic să fiu un Eminescu. Mai târziu, mi-am
dorit să am forța lui Charles Bronson din Mr. Majestyk, să lupt pentru
omul sărac și nedreptățit. Apoi am visat să devin un Sergiu Nicolaescu sau un
Fellini. Cu timpul, orizontul meu s-a lărgit spre Akira Kurosawa, David Lean și
David Lynch.
Îmi imaginam că voi avea norocul lui Lynch cu Labirintul
meu, așa cum el avusese cu Eraserhead, iar Mel Brooks își găsise
propriul drum în comedie. În fanteziile mele de cineast, ajungeam până la a-l
auzi pe George Miller spunându-mi, cu o furie admirativă:
— Om nebun, îmi placi! De azi înainte, tu vei regiza
seria Mad Max, iar eu mă voi ocupa de Babe!
Așa arăta visul meu: fără jumătăți de măsură, fără
granițe și fără să cunoască imposibilul.
Poate că, dacă aș fi urmat acel drum până la capăt, aș
fi devenit un alt fel de Lynch. Dar viața a avut propriul ei montaj, iar
destinul m-a purtat pe alte cărări, între două lumi și două maluri de ocean.
Astăzi, privind în urmă, înțeleg că viața mi-a oferit
un dar poate mai prețios decât toate împlinirile pe care mi le-am imaginat: originalitatea
și libertatea de a fi eu însumi. Am înțeles că nu suntem datori să devenim
copii ale marilor creatori, ci să descoperim, cu răbdare și curaj, ceea ce ne-a
fost dat nouă să exprimăm. Fiecare om poartă în sine o unicitate care nu poate
fi înlocuită. Suntem diferiți, dar egali în demnitate, fiecare purtând, în
felul său, o scânteie din darul Creatorului.
După lectura cronicii dumneavoastră, mărturisesc că
muntele din fața mea pare mai înalt ca oricând. Acum înțeleg mai bine de ce
unii oameni se prăbușesc chiar atunci când ajung aproape de vârf: nu
întotdeauna pentru că le-au lipsit puterea sau voința, ci poate pentru că abia
acolo descoperă adevărata măsură a drumului parcurs și a celui care le-a mai
rămas.
Și totuși, nu mă voi opri.
I-am făcut cândva o promisiune copilului de șapte ani
din Ciudanovița, care cutreiera dealurile cu un aparat de filmat construit de
el însuși, din bucăți de lemn aduse de tata de la mină și din cutii de conserve
recuperate din lăzile de gunoi. Acel copil își inventase o cameră de filmat
înainte de a avea posibilitatea să-și cumpere una adevărată. Nu știa nimic
despre marile școli de cinema, despre festivaluri sau despre recunoașterea
critică. Știa doar că lumea trebuie privită, că imaginile trebuie păstrate și
că visul nu trebuie abandonat.
Lui i-am promis că voi continua să urc spre stele,
chiar dacă drumul nu se va încheia niciodată. Astăzi, după atâția ani, simt că
încă îi datorez această urcare.
De aceea, cronica dumneavoastră înseamnă pentru mine
mai mult decât o analiză critică a unui film. Este o întâlnire cu propriul meu
drum, o provocare intelectuală și, în același timp, o oglindă în care îmi pot
revedea visul de la început, cu toate rătăcirile, renunțările și renașterile
lui.
Vă mulțumesc, distinsă doamnă Maria Diana Popescu,
pentru timpul, atenția și profunzimea pe care le-ați dăruit operei mele. Prin
această cronică, mi-ați oferit un dar care nu-mi aparține numai mie. El ajunge
și la comunitatea noastră culturală, dar mai ales la tânărul visător din
Ciudanovița, cel care încă mai crede că, din câteva bucăți de lemn, o cutie de
conserve și multă imaginație, se poate construi o fereastră spre infinit.
Vă sunt profund recunoscător pentru
onoarea de a fi privit, înțeles și interpretat prin ochiul dumneavoastră
critic.
Cu aleasă considerație și profund respect,
Ben Todică
Cronicar al memoriei dintre două lumi
Cu plecăciunea sinceră a unui om care încă
învață să urce.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu