Impozitele trăsnite
ale conducătorilor avizi de venituri
Cele mai ciudate impozite din istorie
09.10.2026
Conf. Univ. Dr. N. Grigorie Lăcrița
„Dintotdeauna
omenirea a avut parte de conducători mari,
cu minți odihnite,
care au elaborat reglementări trăsnite.” (N. Grigorie Lăcrița)
Cuprins
Precizări preliminare
Cele mai ciudate impozite și taxe din istoria
omenirii:
1. În Anglia
1.1. Impozitul pe frică, numit
și „impozitul pe lașitate”, aplicat în Anglia din secolul al XII-lea și
majorat în anul 1210
1.2. Impozitul pe
cap de locuitor, numit și „capitație”, aplicat în Anglia, în anul 1381
1.3. Impozitul pe jocul de cărți,
aplicat în Anglia, din anul 1615
1.4. Impozitul pe vetre,
aplicat în Anglia, din anul 1662
1.5. Impozitul pe ferestre, aplicat în Anglia, în anul
1696
1.6. Impozitul pe pălărie, aplicat în Anglia, în anul 1784
1.7. Impozitul pe câini, aplicat în Anglia, din
anul 1796
1.8. Impozitul pe sare, impus de Anglia în India
colonială, în anul 1835
2. În Canada
2.1. Impozitul pe imigranții chinezi
(Chinese Head Tax), aplicat în Canada, din anul 1885
3. În Egipt
3.1. Impozitul pe uleiul de gătit, aplicat în Egipt, în
timpul dinastiei Ptolemeilor (secolul al III-lea î.Hr.)
3.2. Impozitul pe
dansul din buric
4. În Italia
4.1. Taxa pe folosirea latrinelor
(closetelor) publice, aplicată în Roma antică, în timpul împăratului Vespasian
(69–79 d.Hr.)
4.2. Impozitul pe
colectarea de urină, aplicat în Roma antică, în jurul anului 70 d.Hr.
4.3. Impozitul pe umbră, aplicat în Veneția (Italia), în anul 1993
5. În Noua Zeelandă
5.1. Impozitul pe gazele emise, pe
flatulență, pe pârțul, pe bășina vacilor, propus în anul 2003
6. În România
6.1. Impozitul pe celibat
(contribuția persoanelor fără copii), aplicat în România, în perioada 1967–1991
7. În Rusia
7.1. Impozitul pe barbă, pe suflete și pe
veșminte, aplicat în Rusia, din anul 1698
7.2. Impozitul pe îmbăiere
8. În Spania
8.1. Impozitul pe soare
9. În SUA
9.1. Impozitul pe
substanțele neautorizate și pe traficul
ilegal de droguri, aplicat în Carolina de Nord, din anul 1989
10. În Turcia medievală
10.1. Impozitul pe dinți (diș
kirası)
11. În Țările de Jos
11.1. Taxa pe pudra de păr,
aplicată în Țările de Jos, la începutul secolului al XIX-lea
11.2. Taxa pe evantaie,
aplicată în Țările de Jos, la începutul secolului al XIX-lea
11.3. Taxa pe biciclete,
aplicată în Țările de Jos, din anul 1924
12.
Impozite considerate „legende fiscale”, din cauză că nu există dovezi că
acestea au existat
12.1. „Impozitul pe viață” (Anglia)
12.2. Impozitul pe barbă al regilor Angliei
12.3. Impozitul pe praf (Armenia)
12.4. Impozitul pentru pace (Guineea)
12.5. Impozitul pe ureche (Tibet)
În
loc de încheiere: Propuneri pentru introducerea impozitului pe prostie
Bibliografie
Precizări preliminare
1.
Impozitele și taxele au constituit dintotdeauna o mare preocupare, atât pentru
conducătorii fiecărui imperiu și stat (faraoni, regi, împărați, domnitori,
președinți, guvernanți etc.), cât și pentru cetățeni, indiferent că aceștia au
fost bogați sau săraci, persoane fizice sau juridice.
Nu întâmplător, Benjamin Franklin scria,
într-o scrisoare din 1789: „În această lume,
nimic nu este sigur în afară de moarte și impozite”. Legea lui
Gumperson spune același lucru, în felul ei: „Cele
mai nedorite lucruri sunt cele mai sigure; de exemplu, moartea și impozitele”.
Iar umoristul american Will Rogers a observat o diferență: „Singura diferență între moarte și impozite este că
moartea nu devine mai rea de fiecare dată când se întrunește Congresul”.
Aceasta
ca urmare a faptului că domnitorii /
guvernanții au nevoie de venituri bugetare cât mai mari, care se pot obține, în
general, prin creșterea fiscalității (a impozitelor, a taxelor, a
contribuțiilor bugetare etc.), în timp ce fiecare cetățean are interesul
reducerii oricăror dări care le afectează venitul și averea.
Jean-Baptiste Colbert, ministrul de
finanțe al lui Ludovic al XIV-lea, a rezumat această tensiune într-o frază
rămasă celebră: „Arta impozitării constă în a jumuli gâsca
astfel încât să obții cât mai multe pene cu cât mai puține sâsâituri”.
Cu mult înaintea lui, vechea epopee indiană Mahabharata îi sfătuia pe regi
altfel: „Așa cum albina adună mierea fără să vatăme
florile, tot așa regele să ia dările de la supuși fără a le face rău”.
Economistul Joseph Schumpeter considera că
„spiritul unui popor, nivelul său cultural, structura sa
socială, faptele politice, toate acestea și încă multe altele se pot regăsi în
istoria sa fiscală”.
Istoria
fiscalității consemnează numeroase impozite și taxe cu adevărat ridicole,
ciudate, aberante, un inventar complet al lor fiind greu de făcut; în acest
material sunt prezentate unele dintre cele mai ciudate, mai excentrice, mai
amuzante, mai trăsnite impozite.
Aplicarea acestor
impozite (denumirea unora de „taxe” fiind improprie) demonstrează atât lăcomia,
cât și absurditatea în gândire a
unora dintre cei mai mari conducători ai lumii.
Desigur, unele dintre impozitele ciudate
care circulă în diverse liste nu au acoperire în documente (le semnalăm ca
atare în ultimul capitol), iar altele au fost ciudate doar la vremea
introducerii lor, ajungând astăzi ceva obișnuit în orice țară civilizată.
Dintre impozitele care au fost ciudate la vremea introducerii lor
pentru prima dată, dar care, în ziua de azi, sunt ceva obișnuit în orice țară
modernă (fiind și un semn de civilizație), exemplul cel mai edificator îl
constituie „taxa pe folosirea
WC-urilor publice”: aceasta a fost
ciudată acum circa 2000 de ani, când s-a introdus pentru prima dată, dar acum
este ceva obișnuit în orice țară civilizată.
O precizare se impune și în legătură cu
distincția care trebuie făcută între un impozit
și o taxă.
Elementul esențial care face distincția între un impozit și o taxă îl
constituie lipsa sau existența unui serviciu,
a unei contraprestații, în schimbul obligației bugetare plătite:
1) plata impozitului se face fără ca plătitorului
(numit contribuabil) să i se ofere ceva în loc, direct, personal, imediat sau
ulterior, fără ca acesta să beneficieze de vreun serviciu sau avantaj;
2) plata taxei se face (sau ar trebui să se facă)
cu oferirea a ceva în loc, a unui serviciu,
a unei contraprestații, pe cât posibil personal, direct, imediat și de o valoare egală sau
apropiată cu nivelul sumei plătite.
Spre exemplu, din punct de vedere al
sensului și al conținutului, exprimarea corectă este de „impozit pe valoarea adăugată”,
și nu de „taxă pe valoarea adăugată”.
Este greșit a
defini taxa prin impozit, precum „taxa
pe valoarea adăugată este … un impozit indirect
…”, așa cum s-a definit TVA-ul prima dată în Codul fiscal din România.
2. Într-o interpretare pe măsura ciudățeniei acestor
impozite, se poate spune că, dintotdeauna
omenirea a avut parte de conducători mari, cu minți odihnite, care au elaborat
reglementări trăsnite.
Când acești
conducători au vrut să obțină bani și din ceea ce era ridicol, au făcut-o, fără să le fie
nici teamă și nici jenă de populație.
Încă din secolul al VI-lea î.Hr.,
înțeleptul chinez Lao Zi scria în Tao Te Ching: „Oamenilor
le este foame pentru că autoritățile mănâncă prea mult din impozite”.
Conducătorii respectivi au
manifestat o atitudine de indiferență și/sau de necunoaștere a realităților și
a greutăților oamenilor de rând, adoptând soluții
nu numai apăsătoare asupra acestora, lipsiți de hrana strict necesară traiului
zilnic, dar chiar și prin atitudini extravagante
și ridicole, precum ilustrează
celebra frază atribuită (pe nedrept, după istorici) Mariei Antoaneta (regină a Franței între 10 mai 1774 – 21 septembrie
1792, care a murit executată prin ghilotinare): „Dacă n-au pâine, să mănânce
cozonac” (în varianta românească: „Dacă n-au mămăligă, să mănânce cozonac”).
Cei care nu aveau mămăligă, nu au ajuns să mănânce
cozonac, dar nici Maria Antoaneta nu a ajuns să moară cu lumânare, fiind
executată prin ghilotinare, confirmându-se și în acest caz adevărul că „domnia prin prostie se plătește foarte scump”.
domnia prin
prostie se plătește foarte scump
Cu toate că prostia,
hoția și lenea au fost, și rămân
unele dintre fenomenele sociale de cea mai mare amploare din toate timpurile,
întrebarea care s-a pus și care se pune este următoarea: de ce până în prezent
conducătorii nu au pus impozite și „pe
prostie”, și „pe hoție”, și „pe lenevie” (ca materii impozabile, ca
obiecte ale impunerii), care, pe lângă faptul că ar fi adus venituri deosebit
de mari bugetului de stat, ar fi făcut să se reducă prostia, hoția și lenea în lume?
Probabil din teama acestora că, fiind deținătorii unor
asemenea materii impozabile foarte mari, s-ar fi împovărat singuri cu aceste
impozite.
3. O precizare
esențială se impune încă de la început.
Pe internet circulă numeroase „liste ale celor mai ciudate impozite din istorie”, preluate de la
un site la altul fără nicio verificare. Multe dintre impozitele prezentate în
aceste liste sunt simple povești, legende sau chiar glume. Pentru ele nu există
nici cea mai mică dovadă că ar fi existat vreodată: nici un document, nici un text
de lege, nici o mărturie a vremii. Altele au existat cu adevărat, dar au fost
atât de deformate prin repovestire încât au ajuns să spună exact contrariul
adevărului.
Din acest motiv, în acest articol sunt prezentate
numai și numai acele impozite a căror existență este confirmată de documente
istorice, de texte de lege sau de surse istorice și oficiale demne de
încredere. Fiecare impozit a fost verificat în parte. Acolo unde povestea care
circulă pe internet diferă de adevărul istoric, prezentăm adevărul istoric.
Sursele consultate sunt prezentate în
Bibliografia de la sfârșitul articolului.
Cititorul poate avea, astfel, certitudinea că tot ce
urmează nu este născocire, ci istorie adevărată. Iar faptul că aceste impozite
au existat cu adevărat le face și mai greu de crezut decât legendele.
Pentru ca cititorul să poată face singur diferența,
într-un capitol am adunat câteva dintre cele mai răspândite legende fiscale,
semnalate ca atare.
Citind cele ce urmează, nu-ți vine
să crezi că a fost posibil să se aplice asemenea impozite, care au existat în
realitate, unele perioade îndelungate și în țări dintre cele mai dezvoltate
economic, social și democratic.
1. Cele mai ciudate impozite
și taxe aplicate în Anglia
Cât de împovărați de impozite erau
englezii acelor vremuri o arată scriitorul și preotul Sydney Smith, în
Edinburgh Review, în 1820: „Avem impozite pe
fiecare articol care ne intră în gură, ne acoperă spatele sau pe care punem
picioarele; impozite pe ce e plăcut să vezi, pe ce e plăcut să auzi, pe ce e
plăcut să simți, să respiri sau să guști; impozite pe căldură, pe locomoțiune,
impozite pe tot ce e terestru și subteran, pe tot ce e produs în țară și pe tot
ce ne vine din străinătate; impozite pe materii prime și pe orice valoare nouă
creează omul; impozite pe sosurile care ne excită pofta de mâncare și pe
doctoriile care ne dau sănătate; pe hermina care împodobește roba magistratului
și pe funia care spânzură pe criminal; pe cuiele sicriului și pe panglicile
miresei. În pat sau la masă, când te scoli sau când te culci trebuie să
plătești. Școlarul biciuiește sfârleaza lui taxată. Tânărul imberb conduce un
cal taxat, cu un ham taxat, pe un drum taxat! Iar englezul muribund își toarnă
doctoria, pentru care a achitat un impozit de 7%, într-o lingură pentru care a
plătit cu același titlu 15%, și zace pe un cearceaf de indiană în prețul căruia
este încorporată o taxă de 22%, ca să moară în brațele unui farmacist care a
plătit 100 de lire licență pentru a avea dreptul să-l omoare”.
1.1. Impozitul pe
frică, numit și „impozitul pe lașitate”,
aplicat din secolul
al XII-lea și majorat în anul 1210
Dintotdeauna oamenii raționali, potențiali
combatanți, au manifestat fireasca frică față de război, fapt pentru care cei
mai mulți ar fi făcut tot posibilul să scape de posibilul pericol de moarte
cauzat de război.
Cum în Evul mediu (cca
500 e.n.– 1500 e.n.) nu erau cazuri în care o persoană să satisfacă serviciul
militar fără să participe cel puțin la un război, numeroși tineri făceau tot
posibilul pentru a se sustrage de la serviciul militar, de teama de a nu muri
pe câmpul de luptă.
Întrucât în timpul domniei regelui Henric
I al Angliei (1100-1135) crescuse mult numărul tinerilor „fricoși” de serviciul militar, care erau dispuși să facă orice
pentru a nu merge la război, autoritățile s-au gândit să fiscalizeze
(impoziteze) această situație, instituind un „impozit pentru scutirea de armată”, prin plata căruia scutirea de
armată devenea oficială.
În documentele
vremii, acest impozit se numea „scutage” (de la latinescul scutum, „scut”),
adică „banii scutului”.
Pentru a da o nuanță dezonorantă celor
care doreau să scape de serviciul militar, acest impozit a fost numit „impozitul
pe frică”, și chiar „impozitul pe lașitate” (deși, considerăm noi,
nicio persoană nu trebuia să fie considerată lașă pentru că dorește să scape,
prin plata unui impozit, de pericolul morții existent prin participarea în
orice război).
Cu toate aceste ironii, „fricoșii”,
„lașii” nu erau puțini, ceea ce l-a determinat pe regele Ioan Fără de Țară
(rege al Angliei din 6 aprilie 1199 până la moartea sa, în 19 octombrie 1216)
să majoreze acest impozit de mai multe ori, ajungând să-l perceapă aproape în
fiecare an.
Impozitul a fost aplicat timp de circa
două secole, până în secolul al XIV-lea.
1.2. Impozitul pe cap de locuitor,
numit și „capitație”, aplicat în anul 1381
Capitația are
sensul de „impozit pe cap de locuitor”
Două vestite
impozite pe cap de locuitor au fost percepute în Anglia: unul în 1381 (în
realitate al treilea dintr-o serie
începută în 1377), și unul în 1990.
1. Impozitul din
1381 a fost
descris la vremea sa drept „nemaiauzit până acum”.
Era greu de colectat
și a fost în mare parte eludat în locurile inaccesibile pentru perceptori, cum
era Cornwall.
A dus la răscoale
serioase, iar Palatul Savoy (pe
Strand, nu departe de actuala Trafalgar Square) a fost incendiat.
A fost abandonat din
cauza rezistenței populației.
2. Impozitul din
1990 (în
Scoția 1989) a fost și el greu și sâcâitor de colectat și a fost în mare parte
eludat în locuri pe care perceptorii le-au găsit greu accesibile, ca de exemplu
în „inima Londrei”.
A dus la revolte
serioase, iar clădiri din Trafalgar Square au căzut pradă focului.
A fost abandonat din
cauza rezistenței populației.
Cu
toate acestea, se pare că a adus un beneficiu neașteptat conservatorilor, care
l-au introdus.
Dându-le votanților
mai puțin bogați motive de a dispărea din registrul electoral, conservatorii au
câștigat alegerile generale din 1992, la o diferență mai mare decât ar fi
făcut-o altfel.
În 1993, capitația a
fost înlocuită cu actualul Council Tax (impozit local stabilit în funcție de
valoarea locuinței).
Capitația fiind un impozit stabilit în
sumă fixă pe o persoană, indiferent de veniturile acesteia, generează
următoarele efecte:
1. Înregistrarea celor mai mici cheltuieli cu stabilirea, constatarea,
urmărirea și încasarea.
Ca urmare, capitația nu conduce la
situații de ineficiență.
Înregistrând cele mai mici cheltuieli cu
stabilirea și încasarea sa, capitația
este de departe cel mai eficient
impozit.
Ca urmare, dacă s-ar
avea în vedere numai considerentele de ordin economic (ale principiului eficienței impozitelor), capitația s-ar
situa pe primul loc din acest punct de vedere.
2. Capitația,
având un preponderent caracter regresiv
al cotelor de impozitare, conduce la cele mai mari inechități în impozitare în rândul contribuabililor.
Este ușor de înțeles că, în condițiile în
care un impozit este stabilit în sumă fixă pe o persoană,
indiferent de veniturile acesteia, pe măsură ce veniturile cresc, aceeași sumă
(fixă) de impozit, raportată la venituri din ce în ce mai mari, conduce la cote
de impozit, în %, tot mai mici, adică la cote de impozit descrescătoare,
regresive.
Cu cât discrepanțele sunt mai mari între
veniturile membrilor societății, cu atât mai mare este gradul de inechitate în
impozitarea bazată pe capitație.
Deci, din punct de vedere social și politic, capitația este impozitul care nu este agreat,
neregăsindu-se în programele electorale ale partidelor politice.
1.3. Impozitul
pe jocul de cărți, aplicat din anul 1615
Teoria economică susține că impozitarea
trebuie să se facă, în general, în baza unor autentice principii de echitate
(dreptate) fiscală și socială, precum: 1) în funcție de puterea contributivă a
fiecăruia, adică în funcție de veniturile și / sau de averea fiecăruia
(veniturile și averea exprimând puterea, capacitatea fiecăruia de a plăti
impozite); 2) pentru reducerea, (și chiar stoparea, dacă se poate) consumului:
de produse „vicii”, de produse dăunătoare sănătății și vieții, precum
drogurile, alcoolul, băuturile alcoolice, tutunul, țigările, prostituția,
jocurile de noroc; de produse de lux.
De multe secole, jocul de cărți este o
activitate foarte populară, fiind practicată atât în scop distractiv, cât și pe
bani, în scopul obținerii unor venituri.
În Anglia secolului XVI, jocul de cărți
era cea mai populară activitate după cină.
Regele Iacob I (James I, 1566–1625) este cel care a introdus, în 1615,
impozitul pe jocul de cărți și a dat o lege care obliga cetățenii să folosească
numai cărți de joc care purta ștampila regală.
Ștampila constata
faptul că producătorul pachetului a plătit impozitul pe jocul de cărți.
Impozitul pe jocul de cărți s-a aplicat
până pe 4 august 1960.
1.4. Impozitul pe vetre, aplicat din anul 1662
După restaurarea monarhiei în Anglia, Parlamentul a instituit, prin legea
din 19 mai 1662, în timpul regelui Carol al II-lea (rege între 1660 și 1685),
„impozitul pe vetre” (Hearth Tax), numit popular și „banii vetrei” (hearth
money).
Materia impozabilă o constituia vatra, adică fiecare cămin, fiecare sobă,
fiecare loc de foc din locuință.
Pentru fiecare vatră se plăteau doi șilingi pe an, în două rate egale, de
câte un șiling: la Buna Vestire (25 martie) și la Sfântul Mihail (29
septembrie).
La introducerea acestui impozit s-a pornit de la un considerent
asemănător celui care avea să stea, peste câteva decenii, și la baza
impozitului pe ferestre: cu cât o casă are mai multe vetre, cu atât este mai
mare, iar proprietarul ei este mai bogat.
Erau scutiți de impozit cei săraci, respectiv cei care nu plăteau dările
pentru săraci și pentru biserică, cei care locuiau în case cu o valoare
locativă mai mică de 20 de șilingi pe an și cei cu o avere mai mică de 10 lire.
Pentru a număra vetrele, perceptorii, numiți ironic „oamenii hornurilor”
(chimney men), aveau dreptul să intre în casele oamenilor, ceea ce a făcut ca
impozitul să fie detestat de populație.
Pentru a scăpa de impozit, unii contribuabili și-au astupat hornurile,
dar cei descoperiți erau obligați să plătească impozitul dublu.
Sir Courtenay Pole, considerat principalul autor al acestui impozit, a
fost acuzat că a născocit „cel mai vexatoriu impozit pus vreodată pe popor”.
Impozitul pe vetre a fost abolit în anul 1689, după Revoluția Glorioasă,
în timpul regilor William al III-lea și Maria a II-a, legea de abolire
numindu-l „un semn al sclaviei asupra întregului popor”.
Bucuria contribuabililor nu a durat însă mult: doar șapte ani mai târziu,
în 1696, avea să fie introdus impozitul pe ferestre, prezentat în continuare.
Iată, așadar, că până și focul din vatră, cel care încălzea casa și
pregătea hrana familiei, a ajuns materie impozabilă.
1.5. Impozitul pe ferestre, aplicat în anul 1696
Pentru bogații regatului Angliei și ai Scoției secolelor XVII și
XVIII devenise un semn al bogăției să posede locuințe cu cât mai multe
ferestre.
Mărimea casei și numărul ferestrelor erau
simbolul bogăției.
Impozitul pe ferestre, sau pe geamuri, a fost introdus în Anglia,
în anul 1696, în timpul lui William al III-lea al Angliei (1650–1702), cunoscut
și ca William Henric sau William de Orania.
Acest impozit a fost menținut timp de 155
de ani, fiind desființat abia la 24 iulie 1851 printr-o lege specială.
Impozitul pe ferestre a fost introdus ca alternativă la un impozit
pe venit, considerat pe atunci o intruziune inacceptabilă în viața privată.
(Impozitul pe venit avea să fie introdus în Anglia abia în 1799, de William
Pitt cel Tânăr.)
La introducerea acestui impozit s-a pornit de la considerentul că
averea unei persoane este dată și de mărimea casei, care este exprimată și prin
numărul ferestrelor (o casă cu cât are mai multe ferestre, cu atât este mai
mare, iar proprietarul acesteia este mai bogat).
Impozitul cuprindea două părți: un impozit
fix, de bază, de doi șilingi pe casă, și un impozit variabil, în funcție de
numărul de ferestre pe care îl avea clădirea.
În scopul reducerii „bazei impozabile” (adică a numărului de
ferestre impozitate din dotarea casei) și, pe cale de consecință, și a poverii
fiscale, mulți proprietari de case, în special cei din clasa săracă, și-au
zidit ferestrele.
Consecințele aplicării, timp de 155 de ani, a acestui impozit pot
fi observate încă și astăzi în Marea Britanie: multe dintre clădirile datând din acea
perioadă mai au încă spații pentru ferestre zidite cu cărămizi pentru a ușura
povara acestui impozit.
1.6. Impozitul pe
pălărie, aplicat în anul 1784
Pe teritoriul Marii Britanii, s-a aplicat,
în perioada 1784-1811, „impozitul pentru dreptul de a purta pălărie”.
Impozitul pe pălării a fost introdus, în anul
1784, de William Pitt cel Tânăr
(1759 – 1806), prim-ministru al Marii Britanii în perioadele 1783-1801 și
1804-1806, ca o formă de a obține fonduri de la oameni, fără a recurge la
majorarea impozitului pe venituri.
La introducerea acestui impozit s-a pornit
de la adevărul că, în Marea Britanie, secole la rând, orice bărbat care se
respecta se fălea cu pălăria pe care o purta pe cap, și că bogăția unei
persoane se exprima și prin numărul, frumusețea, calitatea și costul
pălăriilor, cei bogați având mai multe pălării, iar săracii având doar una sau
niciuna.
La un număr atât de mare de obiecte
impozabile (unele persoane având zeci de pălării), era imposibil ca impozitul
pe pălărie să nu aducă venituri. Și a adus.
Impozitul pe pălării i-a forțat pe comercianți să obțină licența și prevedea un sistem de
impozitare nivelat, depinzând de costul pălăriei.
O astfel de licență costa două lire în
Londra și 5 șilingi în restul țării.
Atât vânzătorii care nu aveau licență, cât
și persoanele care purtau pălării nelicențiate,
primeau amenzi serioase.
Pedeapsa cu moartea
se aplica infractorilor care încercau să falsifice ștampila de licență.
Dovada plății licenței, de către
producători și comercianții de pălării, și a plății impozitului, de către
purtătorii de pălării, s-a făcut, pe parcursul celor 27 de ani de aplicare a
acestui impozit, în diferite feluri, respectiv: prin afișarea la vedere a
ștampilei care atesta faptul că vânzătorul de
pălării a plătit licența; cu timbre de impozit lipite în căptușeală.
Toate aceste reglementări făceau ca
evaziunea fiscală să fie aproape imposibilă.
Cum pălăria era
impozitată, și nu purtătorul ei, este ușor de înțeles că o persoană plătea
atâtea impozite câte pălării avea, fiecare pălărie având licența și/sau
ștampila sa.
În condițiile unei asemenea legi, mulți modiști și purtători de
pălării au căutat soluții, prin transformarea formei și a mărimii pălăriilor,
pentru a evita plata impozitului pe pălăria purtată, argumentând că ceea ce
poartă ei nu ar fi o pălărie.
Forma aceasta de evaziune devenise atât de răspândită încât, după
20 de ani de aplicare, guvernul a modificat legea, în 1804, cu o definiție a pălăriei.
1.7.
Impozitul pe câini, aplicat din anul 1796
Bobtail (Old English Sheepdog), rasă de
câini ciobănești formată în Anglia în secolele XVIII–XIX, este renumit pentru
calitățile sale în conducerea și supravegherea turmelor de oi. Începând din
1796, în Anglia (patria fiscalității), s-a introdus impozit și pe câini,
inclusiv pe câinii de lux.
Oricât de impresionant era un câine, dacă
nu avea și o coadă mare și frumoasă, nu era încadrat în categoria câinilor de
lux.
Câinii de lucru ai ciobanilor erau scutiți
de impozit, iar pentru a dovedi că un câine este „de lucru”, și nu „de lux”, i
se tăia coada. Câinii cu coadă întreagă erau considerați câini de lux și
impozitați.
Datorită calităților sale deosebite
manifestate în conducerea și în supravegherea turmelor de oi, cea mai mare
parte a câinilor din rasa „Bobtail” era folosită de ciobani, fiecare cioban
având mai mulți asemenea câini.
Ciobanii constatând că, în cazul în care
acest câine nu mai are coada, nu se mai încadrează în categoria de câine „normal” impozabil, au început să le taie
coada pentru a scăpa de plata impozitelor pentru aceștia.
Practica s-a perpetuat atât de mult încât
coada scurtă a devenit semnul distinctiv al rasei. (Unii Bobtaili se nasc,
într-adevăr, cu coada scurtă, dar din cauza unei mutații genetice naturale, nu
ca urmare a tăierii cozii la generațiile anterioare, deoarece caracterele
dobândite nu se moștenesc.)
Nu se știe care era numele acestui câine
până când impozitarea sa a făcut să i se taie coada, să ajungă cu coada „un
ciot”, dar după aceea, pornind de la această caracteristică a sa, i s-a dat
numele de „cu coadă scurtă”, de
„Bobtail” [de la„bob”(„scurt”) plus „tail” („coadă”), rezultând „Bobtail”,
adică „cu coadă scurtă”].
Deci, numai din considerente de „evaziune
fiscală legală” (de a scăpa de la plata impozitelor „la umbra legii”, adică
fără a încălca legea), s-a ajuns ca unei rase de câini ciobănești să i se taie
coada, operațiune care i-a adus și numele: „Bobtail”, adică „cu coadă scurtă”.
Altfel spus, numele rasei Bobtail este rodul unei „evaziuni fiscale legale”.
Dreptul de a scăpa de impozite pe căi
legale a fost consacrat de justiția americană. În procesul Helvering contra
Gregory (1934), judecătorul Learned Hand, de la Curtea de Apel a SUA, a scris:
„Oricine își poate aranja treburile astfel încât
impozitele sale să fie cât mai mici; nimeni nu este obligat să aleagă varianta
cea mai avantajoasă pentru Trezorerie; nu există nici măcar o datorie
patriotică de a-ți mări impozitele”.
Ce nu face omul pentru a scăpa de povara
impozitelor !?
1.8. Impozitul pe sare, impus de Anglia în
India colonială, în anul 1835
Așa după cum se știe, nelipsita sare a constituit, și va constitui
cât va fi lumea, una dintre cele mai importante mărfuri din istorie.
Din punct de vedere fiscal, introducerea unui impozit este ideală
când privește un produs cu un consum foarte mare, sigur, stabil, ușor de
stabilit, de urmărit și de încasat.
Prin faptul că sarea (clorura de sodiu) are un consum foarte mare
(fiind folosită în dieta umană, în cea animală, în nenumăratele aplicații în
știință, în religie și în alte domenii), sigur și stabil, a ajuns să fie una
dintre cele mai impozitate mărfuri.
Dintre toate impozitele pe sare, probabil că cel
mai cunoscut este cel impus de britanici în India colonială.
Impozitul pe sare nu era o noutate în India, dar în 1835 Compania
Indiilor de Est a mărit considerabil acest impozit, Imperiul Britanic agravând
situația până în 1858.
Problema impozitului pe sare a atras atenția mondială în martie
1930, când Mahatma Gandhi a condus marșul
sării pe drumul spre Dandi.
Era primul act din cadrul campaniei Salt Satyagraha, un protest
non-violent împotriva impozitelor britanice, ba mai mult, primul act de
nesupunere civică organizată după declarația de independență a Congresului
Național Indian.
Campania nu a avut un efect foarte puternic asupra impozitului pe
sare, dar a sporit conștiința globală și susținerea luptei indiene împotriva
controlului britanic.
2. Cele mai ciudate impozite și taxe aplicate în Canada
2.1. Impozitul
pe imigranții chinezi (Chinese Head Tax), aplicat din anul 1885
Canada a început să îi impoziteze pe imigranții
chinezi în 1885 și nu s-a oprit până în 1923.
Taxa a fost inițial
de 50 de dolari de persoană, a crescut la 100 de dolari în 1900 și la 500 de
dolari în 1903, o sumă uriașă pentru acea vreme. În 2006, guvernul canadian
și-a cerut oficial scuze pentru această taxă.
Acest impozit a fost abrogat nu pentru că
și-ar fi schimbat canadienii mentalitatea, ci pentru că la acea dată Actul
Chinez de Imigrare a făcut prohibită pentru chinezi intrarea pe teritoriul
Canadei.
3. Cele mai ciudate impozite
și taxe aplicate în Egipt
În piesa „Cezar și Cleopatra” a lui George
Bernard Shaw, Pothinus, tutorele regelui Ptolemeu, se miră că un cuceritor al
lumii are timp de o chestiune atât de măruntă precum taxele egiptenilor. Cezar
îi răspunde: „Prietene, taxele sunt principala ocupație a
unui cuceritor”.
3.1. Impozitul pe uleiul de gătit, aplicat în timpul
dinastiei Ptolemeilor
(secolul al III-lea
î.Hr.)
Pentru a finanța unele dintre cele mai mari, mai orgolioase, mai
grandioase proiecte din toate timpurile, faraonii egipteni (inclusiv cei din
dinastia Ptolemeilor) au introdus, înainte de Hristos, multe impozite și taxe,
numeroase dintre ele fiind impuse pe produse.
Unul dintre cele mai bizare și injuste impozite
se referă la „impozitul pe uleiul de
gătit”.
Într-un sistem total lipsit de scrupule,
producția și vânzarea uleiului erau monopol al statului, iar cetățenilor le era
interzis să-și producă singuri uleiul, sub supravegherea strictă a
reprezentanților faraonului. Prin urmare, reprezentanții faraonului controlau
gospodăriile, pentru a descoperi eventualele prese de ulei clandestine.
Curat murdară treabă, ar spune Caragiale.
3.2. Impozitul pe dansul
din buric
„Impozitul pe dansul din
buric” s-a aplicat, timp de secole, în exotica țară Egipt.
Dansatoarele care executau în public dansuri din
buric erau obligate să plătească „impozitul pe dansul din buric”, pentru a
primi permisul de liberă practică.
Fiind aplicat de secole, este greu de stabilit cu
exactitate data de când s-a aplicat acest impozit.
Aplicarea acestui impozit a fost întreruptă în
1834, când Muhammad Ali Pașa a interzis dansatoarele la Cairo, din motive
religioase.
După anularea acestui impozit, cu timpul, s-a
constatat că beneficiile obținute de stat din profesia liberală a dansului din
buric (prin obținerea unor venituri deosebit de mari, prin reducerea șomajului,
prin creșterea turismului etc.) erau mult mai mari decât motivele religioase
(considerate tot mai mult depășite în zilele noastre).
Ca urmare, după câteva decenii, interdicția a fost
ridicată și s-a reluat aplicarea acestui impozit, care aducea venituri
importante statului.
4. Cele mai ciudate impozite
și taxe aplicate în Italia
4.1. Taxa pe
folosirea latrinelor (closetelor) publice,
aplicată
în timpul împăratului Vespasian (69–79 d.Hr.)
În timpul domniei lui Nero s-au făcut mari
cheltuieli și visteria imperiului era goală.
Împăratul roman Vespasian
(Titus Flavius Vespasianus, 9–79 d.Hr.), imediat după ajungerea la putere, a
luat, printre altele, și măsura de a se construi la Roma latrine (closete) publice,
pentru ca locuitorii să nu-și mai facă nevoile direct în natură.
Din cauză că Vespasian
(a) preluase visteria imperiului goală de la Nero, și (b) unele voci considerau
inutile cheltuielile cu realizarea de latrine publice, împăratul s-a considerat
obligat să pună taxe și să adune bani chiar și „din orice”, fapt pentru
care a hotărât să stabilească și o „taxă pe
folosirea latrinelor (closetelor) publice”, reușind astfel un triplu
scop: (1) să igienizeze locurile publice; (2) să recupereze cheltuielile
efectuate cu construirea de latrine (closete) publice, și (3) să sporească
veniturile bugetare.
Dar vocile au murmurat,
din nou, socotind inadmisibilă taxarea
nevoilor omenești.
Titus, fiul împăratului, i-a reproșat
tatălui său că a pus impozit chiar și pe urină…
Vespasian i-a cerut fiului său o monedă
încasată din folosirea WC-urilor.
După ce acesta i-a adus moneda, i-a pus-o
sub nas, și l-a întrebat:
„Miroase?” „Nu”, a răspuns fiul.
Atunci Vespasian a lansat
o sintagmă rămasă celebră peste veacuri: „pecunia non olet”, adică, tradus în
românește, „banii nu au miros”, sau, mai direct, „banii nu put”, pentru a
arăta că banii nu sunt „murdăriți” de originea lor, de proveniența lor.
Contestatarii au trebuit
să tacă.
Ulterior
s-a constatat că prin „taxarea nevoilor
omenești”, se obțin 4 efecte benefice:
1) igienizarea locurilor
publice, locuitorii ajungând să nu-și mai facă nevoile direct în natură;
2) recuperarea
cheltuielilor efectuate cu construirea de latrine (closete) publice, și
3) construirea de latrine
(closete) publice cu prioritate în centrul marilor orașe ale
lumii, și în centrul capitalelor de state, nivelul de realizare și de
întreținere al acestora exprimând gradul de civilizație din localitățile
respective.
4) sporirea veniturilor
bugetare.
Cu timpul, WC-urile publice au devenit un
simbol al civilizației urbane, răspândindu-se în toată Europa și în întreaga
lume, sub imperialul nume de „vespasiană” (în italiană vespasiano, în franceză
vespasienne), cu sensul de „pisoar public”.
Taxa de acces la WC-urile
publice se practică astăzi în toată lumea, fără ca cineva să mai considere că
aceasta reprezintă o taxă ciudată sau ridicolă.
Judecătorul american Oliver Wendell Holmes
avea să spună: „Impozitele sunt prețul pe care îl plătim
pentru o societate civilizată”.
În schimb, sintagma „banii nu au miros” nu numai că a rămas
celebră peste veacuri, dar a devenit cu timpul o mentalitate, un mod de viață,
în special pentru cei puși pe îmbogățire din orice și pe orice cale.
Este posibil ca și poetul roman Juvenal,
60-140 e.n., să se fi inspirat din „vespasiana”
atunci când în Satire (XIV, 204) a înscris maxima „Lucri bonus est odor ex re
qualibet”, adică, în română, „Mirosul câștigului e plăcut, oricare i-ar fi
sursa”.
4.2. Impozitul pe
colectarea de urină, aplicat în jurul anului 70 d.Hr.
După ce la Roma se
construiau tot mai multe latrine (closete) publice, ca urmare a introducerii „taxei pe folosirea latrinelor (closetelor)
publice”, de către împăratul roman Vespasian, autoritățile și-au pus și
următoarea problemă: ce se face cu urina rezultată din folosirea latrinelor
(closetelor) publice?
Nu cumva aceasta este aruncată oricând și oriunde?!, caz în care se
puteau polua spațiile publice și/sau private.
Rezolvarea acestei
probleme necesita alte reglementări și efectuarea unor cheltuieli bugetare (din
partea statului).
Ulterior s-a constatat că
urina rezultată din folosirea latrinelor (closetelor) publice, având un
conținut bogat în amoniac, constituia o importantă materie primă pentru
curățătorii și tăbăcării, ajungând să fie cumpărată pe bani buni.
Pentru autorități,
elementele problemei s-au schimbat radical în condițiile în care acestea au
constatat că urina rezultată din folosirea closetelor publice nu numai că nu se
arunca, dar aceasta se vinde pe bani buni.
Ca urmare, nu numai că
statul nu trebuie să mai efectueze cheltuieli cu împrăștierea corespunzătoare a
acesteia, dar puteau obține ceva venituri prin impozitarea sa.
Tot împăratul roman
Vespasian a fost cel care a dispus introducerea și a „impozitului pe colectarea de urină”, colectare care se făcea (cu
mult zel) pentru a fi vândută, pe bani buni, curățătoriilor și tăbăcăriilor,
care o foloseau pentru conținutul său bogat în amoniac.
4.3. Impozitul pe
umbră, aplicat în Veneția, în anul 1993
Acest impozit a fost introdus în Italia
printr-o lege din anul 1993, privind taxa pe ocuparea spațiului public, și este
aplicat de primării, inclusiv de cea din Veneția.
Toți proprietarii de localuri sau alte
imobile, prevăzute cu copertine, umbrele, umbrare sau orice amenajare care face
umbră au fost obligați la plata unui impozit, în sumă fixă pe umbra lăsată de
acestea (un fel de „capitație pe obiect”, spre deosebire de „capitația pură” care este un impozit „pe cap
de om”).
Cum în Veneția marea majoritate a
magazinelor, cafenelelor, barurilor, restaurantelor etc. au copertine în fața
lor, este ușor de înțeles că acestea plătesc impozitul pentru orice amenajare
care face umbră, numit ironic „impozitul pe umbră”.
5. Cele mai ciudate impozite și taxe aplicate în Noua
Zeelandă
5.1.
Impozitul pe
gazele emise, pe flatulență,
pe pârțul, pe
bășina vacilor, propus în anul 2003
Protocolul
de la Kyoto, negociat
în decembrie 1997 de către 160 de țări, este un acord internațional care
prevede, pentru țările industrializate, o reducere a emisiilor poluante.
Noua Zeelandă, recunoscută ca mare
producătoare de lapte și carne de vită, pornind de la faptul real că
agricultura, în principal prin gazul metan eliminat de animalele de fermă,
reprezintă circa jumătate din emisiile de gaze de seră ale țării, a inițiat, în
anul 2003, un proiect de lege prin care proprietarii de vaci erau supuși unui „impozit
special antipoluant”, un „impozit pe gazul metan eliminat de animalele
de fermă”, adică „un impozit pe flatulență, pe pârțul, pe bășina vacilor”.
Proiectul de lege
pretindea că măsura se impune în conformitate cu Protocolul de la Kyoto. În timpul dezbaterilor însă a intervenit protestul
zootehniștilor, care au avut succes, proiectul fiind respins și jenanta lege
n-a mai apărut.
Multă vreme, o asemenea lege nu s-a dat în
nicio țară, din cauza greutăților practice întâmpinate (1) în identificarea
vacilor bășinoase, (2) în identificarea proprietarilor acestora și (3) în
stabilirea probelor materiale care să stea la baza aplicării amenzii, probe
care, în cazul contestării amenzii, să poată fi prezentate în justiție și
admise pe baza „liberei aprecieri a probelor”.
Totuși, în 2024,
Danemarca a devenit prima țară din lume care a adoptat un impozit pe emisiile
de gaze ale animalelor de fermă, aplicabil din 2030. Ca o ironie a științei:
cea mai mare parte a metanului eliminat de vaci nu provine din „bășini”, ci din
râgâit.
Economistul Lawrence Summers, fost
secretar al Trezoreriei SUA, a formulat argumentul în favoarea unor asemenea
impozite: „Toate impozitele descurajează ceva. Atunci
de ce să nu descurajăm lucrurile rele, precum poluarea, în loc să descurajăm
lucrurile bune, precum munca sau investițiile?”
6. Cele mai ciudate impozite
și taxe aplicate în România
6.1. Impozitul pe
celibat (contribuția persoanelor fără copii),
aplicat în perioada 1967–1991
Nici România nu a
fost ocolită de impozitele ciudate.
Povara dărilor are aici o istorie lungă.
William Wilkinson, consulul britanic la București, scria în 1820: „Nu există popor în lume care să fie mai apăsat de
despotism și copleșit de dări ca țăranul din Moldova și Muntenia”.
În perioada
regimului comunist s-a aplicat așa-numitul „impozit pe celibat”, denumire
populară pentru o obligație fiscală care, de fapt, nu îi privea doar pe
celibatari, ci pe toate persoanele fără copii.
Impozitul a fost
introdus prin Decretul nr. 1.086 din 31 decembrie 1966, aplicabil de la 1
ianuarie 1967, ca o majorare a impozitului pe salariu cu 10% (pentru venituri
lunare între 801 și 2.000 de lei) sau cu 20% (pentru venituri de peste 2.000 de
lei), pentru bărbații și femeile fără copii, cu vârsta de peste 25 de ani,
căsătoriți sau nu.
Prin Legea nr.
1/1977, majorarea a devenit o „contribuție
a persoanelor fără copii”, în sumă fixă lunară, stabilită pe tranșe de
venit. Contribuția începea din luna împlinirii vârstei de 25 de ani și înceta
din luna următoare nașterii primului copil. Prin Decretul nr. 409/1985, aplicat
din 1986, cuantumul ei a fost majorat substanțial: de la 80 de lei pentru
veniturile mici până la 925 de lei pe lună pentru veniturile de peste 8.000 de
lei.
Scopul declarat era
creșterea natalității, în spiritul politicii demografice a regimului Ceaușescu,
aceeași politică ce a dus, prin Decretul nr. 770/1966 de interzicere a
avorturilor, la apariția generației „decrețeilor”.
„Impozitul pe celibat” a fost abrogat
abia prin Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe salarii, aplicată de la 1
aprilie 1991, după aproape un sfert de secol de existență.
Spre deosebire de legiuitorul
comunist, care impozita persoanele fără copii pentru a spori natalitatea, Oscar Wilde a găsit „impozitului pe burlaci”
o justificare mult mai spirituală, într-o frază care îi este atribuită: „Burlacii ar
trebui să plătească un impozit mai mare decât cei căsătoriți; nu este corect ca unii
bărbați să fie mai fericiți ca alții”.
7. Cele mai ciudate impozite
și taxe aplicate în Rusia
7.1. Impozitul pe
barbă, pe suflete și pe veșminte, aplicat din anul 1698
Petru cel Mare, țarul Rusiei
între 1682 și 1725, împreună cu Marea Ambasadă a Rusiei, alcătuită din 250 de
persoane, întreprinde o călătorie de 18 luni, începând cu 10 martie 1697, în
Olanda (Amsterdam), Anglia (Londra) și Austria (Viena).
Franța
este ocolită din cauză că Ludovic al XIV-lea îi sprijinea pe turci, care se
războiau și cu Rusia.
Întors acasă din această lungă călătorie,
plină de învățăminte, întreprinde numeroase măsuri radicale pentru a europeniza
societatea rusă, printre care a dat și un ucaz prin care interzice tuturor bărbaților, în afară de slujitorii Bisericii, să-și lase barbă (cu care se făleau
nu numai aristocrații, dar și mujicii).
Măsura nefiind acceptată de cler, țarul a
trebuit să renunțe la interzicerea bărbii, înlocuind-o cu „impozitul pe barbă”.
Printre alte impozite ciudate (duse
câteodată pe culmile absurdului), introduse de Petru cel Mare, sunt de
menționat și cele pe consumul de apă,
pe stupi, pe suflete și pe veșminte.
Impozitul pe
suflete, introdus de Petru cel Mare, a fost de fapt o
capitație, dar într-o formă destul de complicată.
Petru cel Mare a creat chiar și un comitet, care avea un
singur rol, acela de a elabora impozite și taxe.
Unele impozite, pe lângă caracterul
fiscal pe care îl aveau, făceau parte din programul de reforme
sociale ale țarului și erau menite să-i determine pe ruși să renunțe la
obiceiurile arhaice și să se racordeze la standardele europene.
După ce s-a războit cu bărbile, Petru cel Mare începe bătălia
pentru aplicarea impozitului pe veșminte.
Dacă Rusia vrea să meargă repede
înainte, trebuia să procedeze la schimbări radicale, printre care și în ceea ce
privește obiceiurile și îmbrăcămintea.
Un al doilea ucaz, dat la 4 ianuarie 1700, a hotărât ca
boierii, oamenii de la curte și funcționarii să se conformeze unor standarde în
îmbrăcăminte.
Cei care nu se supuneau ucazului
plăteau amendă.
7.2. Impozitul pe îmbăiere
Țarul Rusiei Petru cel Mare a introdus în anul 1704
un impozit pe îmbăiere, aplicabil oricui avea în casă o încăpere de îmbăiat sau
se îmbăia în apele lacurilor și ale râurilor.
Valoarea impozitului era stabilită în funcție de
rangul contribuabilului: marii negustori plăteau 3 ruble, comercianții
obișnuiți o rublă, iar țăranii 15 copeici.
Înaltul ucaz menționa că plata impozitului era
obligatorie, chiar dacă nu te îmbăiai.
8. Cele mai ciudate
impozite și taxe aplicate în Spania
8.1. Impozitul pe soare
„Impozitul pe soare” este aplicat
și astăzi în Spania, în unele dintre stațiunile din Insulele Baleare. Insulele
Baleare, care au o suprafață de 4.992 km², și circa 1,2 milioane de locuitori,
sunt un arhipelag în vestul Mării Mediterane, formând o comunitate autonomă din
Spania, cu capitala Palma de Mallorca. Principalele insule sunt Mallorca,
Menorca (Minorca), Ibiza (Eivissa), Formentera și o insulă mai mică, numită
Cabrera, toate destinații turistice populare.
Turiștii care beneficiază (prin bronzare), de
razele provenite „dintr-un loc special
din soare”, care ajung „numai pe
aceste insule”, trebuie să plătească (numai) pentru aceste „raze paranormale” un impozit de circa
1–4 euro pe noapte.
În realitate, este
vorba de ecotaxa turistică (Impuesto sobre Estancias Turísticas), aplicată din
2016 turiștilor cazați în Insulele Baleare, cu valori între circa 1 și 4 euro
pe noapte, în funcție de categoria cazării, poreclită ironic „impozitul pe soare”.
Impozitul perceput pentru un turist este mic, dar
dacă ținem cont de „rulajul” anual, de aproape 19 milioane de turiști (în
2025), rezultă că încasări (anuale) „aduse de soare”, fără nici o cheltuială,
sunt destul de mari.
9. Cele mai ciudate
impozite și taxe aplicate în SUA
9.1. Impozitul pe substanțele
neautorizate și pe traficul ilegal de droguri,
aplicat în Carolina de Nord, din anul 1989
Acest impozit este cu adevărat dintre cele mai stupide, fapt pentru care
își merită locul în lista „celor mai absurde
impozite din istorie”, fie și numai pentru șansa infimă ca el să fi fost
achitat vreodată de vreun traficant de droguri.
Caracterul aberant
al „impozitului pe comercializarea și
consumul de substanțe neautorizate”, sau, mai concret, al „impozitului pe venituri realizate din
traficul ilegal de droguri” rezultă fie și numai din faptul că se
impozitează veniturile obținute din
desfășurarea unor activități ilegale,
adică „se impozitează ceea ce este
interzis”.
Dar cum omenirea a avut
parte, dintotdeauna, de „conducători mari, cu minți odihnite, care au
elaborat reglementări trăsnite”, istoria consemnează și asemenea impozite.
Carolina de Nord (unul dintre cele 50 de state ale SUA) aplică din
1989 un astfel de impozit, iar și alte state americane au adoptat scheme
asemănătoare. Deseori denumit „Crack Tax”, acest program bizar îi obligă pe
„dealerii infractori cinstiți” și pe „cinstiții consumatori de droguri ilegale”
să cumpere anonim timbre de taxare pentru tot felul de substanțe ilegale, de la
cocaină și heroină până la marijuana și băuturi alcoolice de contrabandă.
Timbrele satisfac, numai teoretic, doar legislația fiscală, deși
posesia și consumul de droguri rămâne tot ilegală. Conform acestor
reglementări, posesia de droguri fără timbre fiscale poate conduce la amenzi fiscale substanțiale. Previzibil, doar
câțiva dealeri și consumatori anonimi
ar putea să cumpere, în avans, timbre.
Se confirmă, peste milenii, observația din
„Republica” lui Platon (cartea I, rostită de sofistul Trasimah): „Acolo unde există un impozit pe venit, omul drept va
plăti mai mult, iar cel nedrept mai puțin, la același venit”.
Prin urmare, veniturile generate de aceste impozite sunt
majoritatea obținute prin amenzile pentru evaziune fiscală, urmate de aresturi
care adesea se finalizează cu confiscare de proprietăți. Criticii au contestat
această impozitare ca neconstituțională, susținând că încalcă dreptul la un
proces echitabil și dreptul de a nu te autoincrimina.
În consecință, în unele state acest impozit a fost abolit din cauza
neconstituționalității sale și a caracterului său aberant (respectiv de a
prevedea impozitarea veniturilor obținute din desfășurarea unor activități
ilegale).
În unele pagini pe internet se afirmă chiar că Instrucțiunile
IRS pentru taxarea veniturilor prevăd că „Veniturile ilegale, precum banii
obținuți din traficul ilegal de droguri, trebuie incluse în Formularul de venit
1040, la alineatul 21”.
Reglementarea există: instrucțiunile oficiale ale IRS (Publicația
525) prevăd că veniturile din activități ilegale, inclusiv din traficul de
droguri, trebuie declarate în formularul 1040. De altfel, celebrul gangster Al
Capone a fost condamnat în 1931 nu pentru crimele sale, ci pentru evaziune
fiscală. Putem trage, așadar, concluzia că prevederi legale paradoxale există
și în SUA, stat pe care, de cele mai multe ori, îl luăm ca model și în materie
de fiscalitate.
10. Cele mai ciudate impozite și
taxe aplicate
în Turcia medievală
10.1. Impozitul pe dinți (diș kirası)
„Impozitul pe dinți” (în
turcă diș kirası, „chiria dinților”) apare în multe liste de impozite ciudate,
dar realitatea istorică este alta și chiar mai surprinzătoare.
În Imperiul Otoman, în luna Ramazanului, gazdele
bogate și demnitarii îi invitau pe săraci la masa de iftar, iar la plecare le
dăruiau bani sau obiecte, ca „plată pentru osteneala dinților”. Era o formă
delicată de milostenie, prin care cel ajutat nu se simțea umilit.
Mai târziu, expresia a ajuns să desemneze și banii
pe care unii soldați îi storceau de la localnici, ceea ce chiar seamănă cu un
impozit abuziv.
11. Cele mai ciudate impozite și taxe aplicate în Țările de Jos
Țările de Jos (Olanda) au cunoscut și ele impozite care astăzi par
ciudate.
După ce Republica Provinciilor Unite a încetat să existe, în 1795, Țările
de Jos au intrat sub dominație franceză (până în 1813). În această perioadă, în
iulie 1805, ministrul de finanțe Isaac Gogel a reușit să introducă primul
sistem fiscal unitar la nivelul întregii țări.
În secolul al XIX-lea a fost introdus și un impozit pe bunurile de lux,
cum erau evantaiele, umbrelele de soare, perucile, mănușile și pudra de păr.
Raționamentul era simplu: cine își permite asemenea obiecte își permite să
plătească și un impozit mai mare. Ca dovadă a plății, pe obiectele de lux se
aplica un sigiliu.
11.1. Taxa pe pudra de păr, aplicată la începutul secolului al XIX-lea
În secolul al XVIII-lea, moda perucilor albe, pudrate, cuprinsese
întreaga Europă, iar o perucă bine pudrată era un semn al rangului social și al
bogăției.
La începutul secolului al XIX-lea, în perioada administrației franceze,
în Țările de Jos a fost instituită o taxă pe pudra albă folosită pentru
pudrarea perucilor.
Cei care foloseau pudra de păr trebuiau să obțină o autorizație, numită
„patent”, iar plata taxei trebuia dovedită printr-un document justificativ.
Astfel, purtătorul unei peruci pudrate își purta, la propriu, impozitul
pe cap.
11.2. Taxa pe evantaie, aplicată la începutul secolului al XIX-lea
Evantaiul pliabil era, în secolele XVIII–XIX, un accesoriu nelipsit al
doamnelor elegante și, totodată, un semn al statutului lor social.
În cadrul aceluiași impozit pe bunurile de lux, în Țările de Jos au fost
impozitate și evantaiele, plata fiind dovedită prin sigiliul aplicat pe obiect.
Este un exemplu edificator de impozitare a unor obiecte de uz obișnuit:
până și adierea pe care doamnele și-o făceau cu evantaiul în zilele călduroase
devenise sursă de venituri pentru buget.
11.3. Taxa pe biciclete, aplicată din anul 1924
Țările de Jos sunt cunoscute în întreaga lume drept „țara bicicletelor”.
Era, așadar, de așteptat ca și bicicleta să ajungă, cândva, materie impozabilă.
Și a ajuns. O primă taxă pe biciclete a fost aplicată încă de la
sfârșitul secolului al XIX-lea, iar în 1924 ministrul de finanțe Hendrikus
Colijn a introdus taxa pe biciclete (rijwielbelasting).
Plata taxei se dovedea printr-o plăcuță fiscală de metal
(rijwielbelastingplaatje), fixată pe bicicletă și schimbată în fiecare an.
Muzeul De Lakenhal din Leiden păstrează și astăzi asemenea plăcuțe, pentru anii
1935–1936 și 1937–1938.
Cei săraci, scutiți de plata taxei, primeau o plăcuță cu o gaură în ea,
pe care mulți o considerau umilitoare, deoarece arăta tuturor că posesorul
bicicletei nu își permite să plătească taxa.
Taxa, mult contestată, s-a aplicat până în anul 1941, în timpul ocupației
germane.
Iată cum bicicleta, mijlocul de transport al celor mulți și mai puțin
înstăriți, a ajuns și ea să aducă venituri bugetului de stat.
12. Impozite considerate „legende
fiscale”,
din cauză că nu există dovezi că acestea au existat
Prezentăm, în încheiere, câteva dintre cele mai
răspândite „impozite ciudate” care circulă pe internet, dar pentru care nu
există nicio dovadă documentară că ar fi existat vreodată. Le redăm așa cum
circulă, tocmai pentru ca cititorul să le poată recunoaște și să nu le ia drept
adevăr istoric.
12.1. „Impozitul pe viață”
(Anglia)
Printre numeroasele paradoxuri fiscale se
menționează și așa-numitul „impozit pe viață”, introdus, potrivit unor
relatări, în Anglia secolului al XV-lea (în jurul anului 1450), prin care orice
persoană aflată în viață era obligată la plata unei sume fixe (o capitație),
pentru simplul fapt că trăiește.
Impozitul se plătea chiar din momentul
nașterii unui copil, iar legea făcea și următoarea precizare „foarte importantă
!”: persoanele decedate nu mai datorează impozit pe viață.
12.2. Impozitul pe barbă al
regilor Angliei
Circulă și legenda, neconfirmată de
documente, potrivit căreia impozitul pe barbă ar fi fost introdus, în 1535, și
de regele Henric al VIII-lea al Angliei, cu toate că și el era un bărbos.
În Anglia, impozitul pe barbă varia în
funcție de statutul social al purtătorului.
Fiica sa, Elizabeta I, a relaxat
sistemul fiscal al impozitului pe barbă în sensul că acesta se plătea numai de
către cei care purtau o barbă care avea o „vârstă”
de cel puțin două săptămâni, adică dacă barba începea să devină prea mare.
Istoria nu consemnează cum se stabilea, la o barbă, „vârsta de cel puțin
două săptămâni”.
12.3. Impozitul pe praf
(Armenia)
Potrivit unor surse de pe internet (neconfirmate de
documente oficiale), „impozitul pe praf” a fost introdus (recent) în Armenia
pentru orice persoană care locuiește într-o zonă rezidențială, considerând că
orice locuitor face praf în zona unde își duce traiul prin scuturatul
covoarelor, prin evacuarea containerului
aspiratorului, prin a da cu mătura etc. Impozitul este de numai 5 cenți pe
metrul pătrat.
12.4. Impozitul pentru pace
(Guineea)
Prin caracteristicile
sale, „Impozitul pentru pace” este chiar un impozit ciudat.
Potrivit unor surse de pe internet (neconfirmate de
documente oficiale), el se aplică în Republica Guineea și are ca scop
finanțarea măsurilor necesare pentru menținerea păcii în țară, cu toate că
Guineea nu desfășoară niciun fel de operațiuni militare cu nimeni.
Republica Guineea (al cărei nume provine, după
o ipoteză, dintr-un cuvânt berber cu sensul de „oameni cu pielea neagră”) este un stat situat în Africa de Vest. Are granițe cu Guineea-Bissau și Senegal la
nord, Mali la nord și nord-est, Coasta de Fildeș la sud-est, Liberia la sud, și Sierra Leone la
vest. În Guineea trăiesc 24 de grupuri etnice, dintre care cele mai importante
sunt Fula, Mandinka și Susu.
Absurditatea aplicării acestui impozit rezultă din
faptul că Republica Guineea: 1) este una dintre cele mai sărace țări din lume,
2) impozitul se aplică tuturor locuitorilor, 3) valoarea sa este de 17 euro pe
an.
Pentru un locuitor al Guineei, 17 euro este o sumă
imensă, dacă ținem seama de faptul că un kilogram de cafea este 50 de cenți și
marea majoritate a populației nu-și poate permite să bea cafea.
12.5. Impozitul pe ureche
(Tibet)
Potrivit unor relatări greu de verificat,
această ciudată formă de „capitație”, de „impozit pe cap de om, dar stabilit pe
fiecare ureche”, a fost introdusă în Tibet, în anul 1920, dar se pare că
originile ei sunt mult mai vechi, fiind, se spune, răspândită și în China.
Pentru fiecare din urechile sale, omul
trebuia să plătească „impozitul pe ureche”, de un liang de argint, în schimbul
căruia primea un cercel cu care făcea dovada achitării acestuia.
Consecvenți principiului conform căruia
„obiectul netaxat se confiscă”, urechea neimpozitată era tăiată.
Mai precis, pedeapsa pentru evazioniști
era de tăiere a urechilor neimpozitate.
Dintotdeauna în China măsurile au fost
radicale pentru încălcarea legii.
Cum impozitele pe părțile anatomice nu pot
da greș, sugerăm parlamentarilor și guvernanților noștri să introducă și în
România „impozitul pe ureche, pe nas, pe ochi, pe obrazul subțire (cel grosolan
să rămână neimpozitat), pe obraji, pe bărbie, pe frunte”, dovada plății
fiecăruia din aceste impozite urmând a se face prin purtarea câte unui cercel
pe fiecare din aceste părți anatomice impozabile.
Atunci să vezi „frumusețe prin
impozitare”.
În loc de încheiere:
Propuneri pentru introducerea impozitului pe prostie
În paginile de mai sus am văzut că, de-a lungul
istoriei, s-au pus impozite pe barbă, pe vetre, pe ferestre, pe pălării, pe
pudra de păr, pe evantaie, pe biciclete, pe urină și chiar pe faptul de a nu
avea copii. Un singur impozit nu a fost introdus niciodată, deși ar fi fost cel
mai drept și cel mai productiv dintre toate: impozitul pe prostie.
Ideea nu este nouă. Vasile Ghica a formulat-o într-un
aforism memorabil: „Prostia ar putea contribui la progresul societății numai
dacă devine impozabilă”. Pornind de la acest adevăr, supunem dezbaterii
publice, cu tot respectul cuvenit legiuitorului, următorul „proiect de lege”.
Articolul 1. Materia
impozabilă
Materia impozabilă o constituie prostia, sub toate
formele ei: din născare, dobândită, cronică sau ocazională. Spre deosebire de
petrol, de gaze sau de aur, prostia este o resursă inepuizabilă. Ne asigură de
acest lucru o vorbă atribuită lui Caragiale: „Proștii
mor, dar prostia rămâne”. Este, așadar, singura bază de
impozitare care nu se erodează niciodată.
Articolul 2. Mărimea bazei
de impozitare
La estimarea veniturilor bugetare se va ține seama de
prima lege a prostiei umane, formulată de istoricul economiei Carlo M. Cipolla:
întotdeauna și inevitabil, fiecare dintre noi subestimează numărul proștilor
aflați în circulație. Ca urmare, orice estimare a încasărilor va fi, garantat,
depășită.
Articolul 3. Contribuabilii
Sunt contribuabili toate persoanele fizice, fără
excepție, potrivit principiului universalității impunerii. Temeiul îl găsim tot
la Vasile Ghica: „Toți suntem responsabili de prosperitatea
prostiei”.
Articolul 4. Cotele de
impozitare
Spre deosebire de capitație, care, așa cum am arătat,
este cel mai inechitabil impozit, impozitul pe prostie va avea cote progresive:
cu cât prostia este mai mare, cu atât cota este mai mare. Este, probabil,
singurul caz din istoria fiscalității în care impozitarea progresivă nu va fi
contestată de nimeni. Fiecare contribuabil va fi convins că el plătește cota
minimă.
Cotele se majorează pentru:
a) prostia cu pretenții, potrivit proverbului românesc
„Prostul nu e prost destul, până nu e și fudul”;
b) prostia afișată cu mândrie;
c) prostia activă, despre care Goethe spunea că nimic nu este mai
înfricoșător decât ignoranța activă.
Articolul 5. Majorarea
pentru funcții de conducere
Prostia aflată în funcții de conducere se impozitează
cu cota maximă, deoarece produce cele mai mari pagube. Potrivit definiției lui
Cipolla, prostul
este cel care produce pagube altora fără să obțină vreun câștig pentru sine, ba
chiar păgubindu-se și pe el însuși. Cu cât funcția este mai înaltă,
cu atât pagubele sunt mai mari și cei care le suportă sunt mai mulți.
Fundamentarea o găsim încă din Pildele lui Solomon
(11:22), pe care le adaptăm la realitățile zilelor noastre: „O funcție de conducere, acordată unui glorios analfabet
profesional, este ca un inel de aur pus în râtul unui porc”.
Iar Valeriu Butulescu ne avertizează că formularea „Proști, dar mulți” este suportabilă, dar
periculoasă politic este varianta „Proști, dar
majoritari”.
Articolul 6. Scutiri
Sunt scutiți de impozit:
a) cei care tac, deoarece, după cum spun tot Pildele
lui Solomon (17:28), chiar și cel fără minte, când tace, trece drept înțelept;
b) cei care își recunosc prostia, deoarece, ca să
înțelegi că ești prost, trebuie totuși să-ți meargă mintea.
Practica va arăta că scutirea de la litera a) se va
acorda foarte rar, iar cea de la litera b), niciodată.
Articolul 7. Stabilirea
impozitului
Impozitul nu se poate stabili pe bază de declarație pe
propria răspundere, deoarece niciun prost nu se declară prost. El se stabilește
din oficiu, de către organele fiscale. Rămâne nelămurită o singură problemă de
procedură: cine îi va impozita pe cei care stabilesc impozitul?
Articolul 8. Evaziunea
fiscală
Evaziunea fiscală va fi practic imposibilă, deoarece,
după cum spune tot Vasile Ghica, „Prostia are oroare
de anonimat”. Înainte, doar familia știa cine este prost.
Astăzi, rețelele de socializare țin, gratuit și de bunăvoie, cea mai completă
evidență fiscală a prostiei din toată istoria omenirii. Spre deosebire de
purtătorii de pălării din Anglia sau de ciobanii care tăiau coada câinilor,
contribuabilul la impozitul pe prostie nu își va ascunde materia impozabilă. O
va expune cu mândrie.
Articolul 9. Randamentul
impozitului
Randamentul va fi practic nelimitat. Circulă o frază
atribuită lui Albert Einstein, pe care nimeni nu a găsit-o însă în scrierile
sale: „doar două lucruri sunt infinite, universul și
prostia omenească”. Dacă ar fi adevărată, impozitul pe prostie
ar fi singurul impozit din istorie cu o bază de impozitare infinită. Datoria
publică s-ar achita într-un singur an fiscal, iar sărăcia ar dispărea de pe
fața pământului.
Articolul 10. Dispoziții
finale
Prezenta lege intră în vigoare… după ce va fi votată
de un Parlament cu membri neimpozabili, adică… niciodată. Motivul l-am arătat
încă de la începutul articolului: cei care ar trebui să o voteze se tem, pe
bună dreptate, că ar ajunge cei mai mari contribuabili. Iar cine ar îndrăzni
să-i spună prostului că e prost riscă, după cum ne avertizează epigrama
„Răzbunarea prostului” a lui George Budoi, să-l aibă a doua zi șef.
Dincolo de
glumă
Dincolo de ironie, rămâne un adevăr cât se poate de
serios: prostia
nu poate fi impozitată, dar costă enorm, iar factura o plătim cu toții.
În țara noastră, după anul 1989, legislația, în
general, și cea fiscală, în special, a fost caracterizată prin numeroase și
grave neajunsuri: reglementări insuficiente, neclare, necorelate, cu
paralelisme, suprapuneri și chiar prevederi contradictorii.
Aceste neajunsuri au generat erori grave în
interpretarea și în aplicarea legii, evaziune fiscală „legală”, instabilitate
legislativă și neîncredere în corectitudinea legii.
Au condus la diminuarea masivă a veniturilor bugetare
(estimată, în unii ani, până la 42%), concomitent cu creșterea cheltuielilor
bugetare.
Și toate au un factor comun: prostia, indiferent de
forma în care s-a manifestat și de cei prin care s-a manifestat.
Valeriu Butulescu spunea că „cine se
retrage din fața prostiei devine avangarda acesteia”.
Iar Friedrich Schiller scria că „împotriva
prostiei, înșiși zeii luptă în zadar”.
Oamenii nu sunt zei, dar au la îndemână singurele
remedii cunoscute: educația, competența și alegerea înțeleaptă a celor care îi
conduc.
Căci, parafrazând o vorbă care circulă sub numele lui
Winston Churchill („Faceți din proști conducători și apoi vă
întrebați de unde vine dezastrul!”), putem spune că „un popor care își alege conducătorii dintre hoți și
proști nu trebuie să se mai întrebe de unde vine dezastrul” (N.
Grigorie Lăcrița).
Bibliografie
I. Lucrări generale de istorie a fiscalității
1. Adams, Charles, For Good and Evil: The
Impact of Taxes on the Course of Civilization, Madison Books, Lanham, 1993.
2. Keen, Michael; Slemrod, Joel,
Rebellion, Rascals, and Revenue: Tax Follies and Wisdom through the Ages,
Princeton University Press, Princeton, 2021.
3. Schumpeter, Joseph A., Die Krise des
Steuerstaates (Criza statului fiscal), Leipzig, 1918.
II. Surse pe capitole
1.
Anglia
4. Magna Carta, 1215, art. 12 și 14.
5. Mitchell, Sydney Knox, Studies in
Taxation under John and Henry III, Yale University Press, New Haven, 1914.
6. Fenwick, Carolyn C. (ed.), The Poll
Taxes of 1377, 1379 and 1381, 3 vol., Oxford University Press for the British
Academy, 1998–2005.
7. Dobson, R. B., The Peasants' Revolt of
1381, Macmillan, Londra, 1970.
8. Local Government Finance Act 1988
(Community Charge); Local Government Finance Act 1992 (Council Tax).
9. Butler, David; Adonis, Andrew; Travers,
Tony, Failure in British Government: The Politics of the Poll Tax, Oxford
University Press, 1994.
10. Finance Act 1960 (abrogarea taxei de
timbru pe cărțile de joc).
11. Oates, Wallace E.; Schwab, Robert M.,
„The Window Tax: A Case Study in Excess Burden”, Journal of Economic
Perspectives, vol. 29, nr. 1, 2015, pp. 163–180.
12. House Tax Act 1851 (abrogarea
impozitului pe ferestre).
13. Moxham, Roy, The Great Hedge of India,
Constable, Londra, 2001.
14. Dalton, Dennis, Mahatma Gandhi:
Nonviolent Power in Action, Columbia University Press, New York, 1993.
16. Fire-Hearth and Stoves Taxation Act
1662 (14 Car. 2 c. 10) – legea de instituire a impozitului pe vetre.
17. Hearth Money Act 1688 (1 Will. &
Mar. c. 10) – legea de abolire a impozitului pe vetre.
15. The Kennel Club, Old English Sheepdog
– Breed Standard (standardul oficial al rasei Bobtail).
2.
Canada
18. Chinese Immigration Act, 1885; Chinese
Immigration Act, 1923.
19. Camera Comunelor a Canadei, Scuzele
oficiale ale prim-ministrului Stephen Harper pentru Chinese Head Tax, 22 iunie
2006.
3.
Egipt
20. Grenfell, B. P. (ed.), Revenue Laws of
Ptolemy Philadelphus, Clarendon Press, Oxford, 1896 (papirusul din anul 259
î.Hr. privind monopolul uleiului).
21. Lane, Edward William, An Account of
the Manners and Customs of the Modern Egyptians, Londra, 1836.
22. van Nieuwkerk, Karin, „A Trade Like
Any Other”: Female Singers and Dancers in Egypt, University of Texas Press,
Austin, 1995.
4.
Italia
23. Suetoniu, Viețile celor doisprezece
Cezari, „Vespasian”, cap. 23.
24. Cassius Dio, Istoria romană, cartea
LXVI (65), cap. 14.
25. Juvenal, Satire, XIV, 204–205.
26. Decreto Legislativo 15 novembre 1993,
n. 507 (TOSAP – taxa pe ocuparea spațiului public).
27. Legge 27 dicembre 2019, n. 160
(înlocuirea TOSAP, din 2021, cu „canone unico”).
5.
Noua Zeelandă și Danemarca
28. Protocolul de la Kyoto la
Convenția-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, 11 decembrie
1997.
29. Scoop (Noua Zeelandă), „Govt pulls
plug on greenhouse gas research”, septembrie 2003:
https://m.scoop.co.nz/stories/PA0309/S00291.htm
30. NBC News, „Gassy cows and pigs will
face a carbon tax in Denmark — a world first”, iunie 2024:
https://www.nbcnews.com/science/environment/cows-pigs-carbon-tax-methane-denmark-rcna159019
6.
România
31. Decretul nr. 1.086 din 31 decembrie
1966.
32. Decretul nr. 770 din 1 octombrie 1966
(interzicerea avorturilor).
33. Legea nr. 1/1977.
34. Decretul nr. 409 din 26 decembrie
1985.
35. Legea nr. 32/1991 privind impozitul pe
salarii.
7.
Rusia
36. Hughes, Lindsey, Russia in the Age of
Peter the Great, Yale University Press, New Haven, 1998.
37. Anisimov, Evgenii V., The Reforms of
Peter the Great: Progress through Coercion in Russia, M. E. Sharpe, Armonk,
1993.
8.
Spania
38. Ley 2/2016, de 30 de marzo, del
impuesto sobre estancias turísticas en las Illes Balears.
9.
SUA
39. North Carolina General Statutes,
Chapter 105, Article 2D – Unauthorized Substances Taxes.
40. Internal Revenue Service, Publication
525: Taxable and Nontaxable Income.
41. Department of Revenue of Montana v.
Kurth Ranch, 511 U.S. 767 (1994).
10.
Imperiul Otoman
42. Türk Dil Kurumu, Güncel Türkçe Sözlük
(Dicționarul limbii turce actuale), articolul „diş kirası”.
11.
Țările de Jos
43. van Campen, J. W. C., „Van haarpoeder
en belasting” (Despre pudra de păr și impozit), Maandblad van Oud-Utrecht,
1967.
44. Rijksoverheid (Guvernul Țărilor de
Jos), „De Franse bezetting en een algemeen belastingstelsel” (Ocupația franceză
și un sistem fiscal general), material didactic privind istoria impozitelor:
https://www.rijksoverheid.nl/onderwerpen/prinsjesdag/lesmateriaal/geschiedenis-belastingen/de-franse-bezetting-en-een-algemeen-belastingstelsel
45. Binnenlands Bestuur, „Hoe Nederland
aan de fiets ging” (Cum a ajuns Olanda la bicicletă):
https://www.binnenlandsbestuur.nl/ruimte-en-milieu/hoe-nederland-aan-de-fiets-ging
46. Dutch Genealogy, „Fietsen”
(Bicicletele; taxa pe biciclete și plăcuța fiscală):
https://www.dutchgenealogy.nl/fiets/
47. Museum De Lakenhal (Leiden), plăcuțele
fiscale „Rijwielbelasting 1935–1936” și „Rijwielbelasting 1937–1938”:
https://www.lakenhal.nl/en/collection/10641
III. Surse pentru citate
48. Franklin, Benjamin, Scrisoare către
Jean-Baptiste Le Roy, 13 noiembrie 1789.
49. Platon, Republica, cartea I, 343d.
50. Lao Zi, Tao Te Ching, cap. 75.
51. Biblia, Pildele lui Solomon 11:22 și
17:28.
52. Smith, Sydney, recenzie în The
Edinburgh Review, ianuarie 1820.
53. Wilkinson, William, An Account of the
Principalities of Wallachia and Moldavia, Londra, 1820 (trad. franceză: Tableau
historique, géographique et politique de la Moldavie et de la Valachie, Paris,
1821).
54. Rousseau, Jean-Jacques, Confesiuni,
cartea a VI-a (originea frazei atribuite Mariei Antoaneta).
55. Shaw, George Bernard, Cezar și
Cleopatra, 1898, actul II.
56. Helvering v. Gregory, 69 F.2d 809 (2d
Cir. 1934), opinia judecătorului Learned Hand.
57. Compania General de Tabacos de
Filipinas v. Collector of Internal Revenue, 275 U.S. 87 (1927), opinia
judecătorului Oliver Wendell Holmes.
58. Goethe, Johann Wolfgang von, Maxime și
reflecții.
59. Schiller, Friedrich, Fecioara din
Orléans, actul III, scena 6.
60. Cipolla, Carlo M., Legile fundamentale
ale prostiei umane (în vol. Allegro ma non troppo, Il Mulino, Bologna, 1988).
61. Ghica, Vasile, aforisme.
62. Butulescu, Valeriu, aforisme.
63. Budoi, George, epigrama „Răzbunarea
prostului”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu