Ben
Todică - un portret al demnității românești, un patrimoniu pentru viitor
Cronică de
artă
Maria Diana Popescu
Cronică
10
Octombrie 2026
„Labirint” - poem cinematografic și act de
rezistență spirituală
Fără îndoială, Ben Todică este un arhitect al
memoriei, al salvării clipei de la anonimat, o personalitate rară, de o
probitate morală și o tenacitate culturală exemplară, care a transformat actul
creației cinematografice într-un crez existențial. De-a lungul timpului, Ben
Todică și-a desenat singur cartografia, transformînd distanțele planetare în
simple linii de dialog cultural, fiind astăzi vocea Patriei Române dincolo de
oceane, dar și alchimia unei Opere fără Frontiere. De aceea poate fi socotit un
constructor de punți spirituale între România și Australia. În panoplia
contemporană a diasporei românești, Ben Todică reprezintă un astfel de
destin-far. Cineast, scriitor de o profundă sensibilitate, jurnalist și
vizionar al undelor radio, el nu a ales calea străinătății ca pe o rupere
definitivă de matcă, ci ca pe o misiune sacră - aceea de a zidi, pe pămîntul
fierbinte al Australiei, o prelungire vie, demnă și vibrantă a spiritului
românesc. Emigrat în Australia în anul 1979, Ben Todică nu a luat cu sine doar
un bagaj de amintiri, ci însăși esența sensibilității est-europene, pe care a
refuzat s-o lase strivită de angrenajele reci ale unei realități industriale
străine. Ben Todică a demonstrat că adevăratul artist nu-și caută scuze în
precaritatea mijloacelor, ci își transformă destinul în metaforă. Stabilirea sa
la Melbourne în 1980, în urma trecerii frauduloase a graniței pe la sîrbi în
1979 și a unui an petrecut într-un lagăr de refugiați din Italia (loc unde l-a
zărit pe filosoful Emil Cioran), deschide un capitol amplu de formare
universitară în Australia. Deși este nevoit să muncească din greu pe plan
economic, Ben Todică Todică își dedică timpul liber educației de elită.
Vom vorbi însă despre metamorfoza scurtmetrajului
„Labirint”, ca poem cinematografic și act de rezistență spirituală, gîndindu-mă
că numai cineva care a trăit în amîndouă lumile - Est și Vest - poate pătrunde
cu adevărat într-un asemenea tablou sau poem cinematografic. „Labirintˮ este
povestea unui tînăr de 26 de ani care, hotărît să-și schimbe destinul, a ajuns
în Australia. Din toată sărăcia refugiatului - financiară, relațională și
lingvistică, Ben Todică reușește să impresioneze industria cinematografică
pentru a-și găsi un loc în ea. Nu avea aproape nimic. Avea o cameră de filmat,
experiența acumulată în România, inteligența și imaginația. Cînd Ben Todică a
emigrat și a avut la dispoziție doar resurse tehnice limitate, această „școală
a supraviețuirii artistice” i-a oferit cel mai mare avantaj. Lipsa resurselor
nu l-a blocat, i-a activat creativitatea.
Scurtmetrajul „Labirint” nu este doar un exercițiu de
stil, se relevă ca un monument al rezistenței spirituale. Pentru a pătrunde cu
adevărat în acest tablou sau poem cinematografic, este necesară optica rară a
celui care a trăit ruptura profundă dintre două lumi radical diferite: Estul
totalitar, cu subtextul său cultural dens, și Vestul capitalist, cu
pragmatismul său arid. Filmul este, în esență, autoportretul sfîșietor, dar
triumfător, al tînărului cineast de 26 de ani care, plecat în căutarea libertății,
s-a trezit aruncat într-o triplă sărăcie: financiară, relațională și
lingvistică. Din acest vid social, înarmat cu o cameră de filmat rudimentară,
cu inteligența, imaginația sa nativă și geniul tehnic acumulat în România, Ben
Todică a folosit aparatul ca pe o pensulă, memoria ca materie primă și
experiența ca paletă de culori, dînd naștere unei opere care refuză
documentarismul plat în favoarea magicului. Importanța operei sale depășește
granițele unui continent, arătînd că un român își poartă spiritualitatea ca pe
o armură oriunde l-ar duce pașii.
Rădăcinile estetice ale scurtmetrajului „Labirint” se
află în laboratoarele restrictive ale cinematografiei de amatori din România
comunistă (precum cinecluburile din Banat unde Ben Todică și-a exersat
meșteșugul). Astfel, scurtmetrajul devine o punte directă între subsolurile
tehnice ale Banatului comunist și cinematografia diasporei, demonstrînd că
restricțiile de ieri i-au format cineastului Ben Todcă rigoarea și poezia
vizuală de azi. Într-un sistem totalitar unde realismul socialist era impus ca
normă și ideologia de partid veghea fiecare cadru, artiștii erau obligați să
dezvolte un mod subversiv și codificat de comunicare. Ben Todică a deprins în
țară arta de a plasa acele celebre mesaje ascunse sub text, inserții subtile
destinate spectatorului atent, capabile să fenteze vigilența cenzurii. Atunci
cînd a trecut frontiera iugoslavă și a ajuns în Australia, Ben Todică a adus cu
el această unică „armă” conceptuală. Într-o industrie cinematografică
australiană dominată de spații largi, timp dilatat și o abordare directă,
aproape naturalistă a peisajului, cineastul român Ben Todică refuză narațiunea
lineară. El aplică aceeași tehnică a sugestiei: în loc să filmeze direct
dificultățile adaptării, el le codifică. Deși în Australia cenzura politică nu
mai exista, constrîngerile economice și izolarea culturală cereau un tip
similar de rezistență. Astfel, mesajul codificat devine instrument de
supraviețuire identitară; metafora nu mai ascunde un adevăr politic interzis,
ci protejează un adevăr spiritual intim de riscul de a fi dizolvat în
anonimatul noului continent.
Aflat la capătul lumii și lipsit de conexiuni în
industria de film locală, Ben Todică redefinește actul filmării printr-o formă
de minimalism. Folosind acea cameră rudimentară, artistul renunță la pretenția
de a concura cu marile studiouri și alege calea cinematografiei subiective.
Materia primă nu este realitatea obiectivă a Melbourne-ului, ci memoria
afectivă a cineastului. Ben Todică nu filmează doar ceea ce vede în jur, el
caută corespondențe vizuale cu lumea pe care a lăsat-o în urmă. Astfel filmul
devine un poem istoric și spiritual în care precaritatea materială este învinsă
prin bogăția imaginației.
Ce găsim, de fapt, în „Labirintˮ? Un peisaj sonor
divers: zgomot mecanic, țipete, animale domestice, tăcerea și natura ca motoare
ale angoasei. Eliminînd orice iluzie a unui dialog articulat de tip Hollywood
(ale cărui false transcrieri de algoritmi nu fac decît să distorsioneze
puritatea operei), banda sonoră din „Labirint” se distinge ca un colaj
avangardist, o partitură a realității imediate, construită din sunete
ambientale organice și zgomote industriale. Suprapunerile de zgomote
repetitive, cu accente metalice și industriale, evocă direct mediul opresiv al
uzinei și al muncii manuale istovitoare. Aceste inserții sonore macină liniștea
spectatorului, reproducînd dinamic alienarea migrantului transformat în
extensie a mașinăriei de producție. Ele reprezintă ritmul artificial, dictat de
logica economică a Lumii Noi. În contrapondere cu haosul mecanic, apare tăcerea
contemplativă ca izolare: momentele de tăcere bruscă din scurtmetraj nu aduc
confort, ele amplifică sentimentul de vid relațional și lingvistic. Tăcerea
este spațiul în care personajul se ciocnește de propria singurătate și de
imposibilitatea de a comunica în propria limbă. Ea devine o barieră invizibilă,
la fel de densă ca zidurile unui labirint fizic.
Sunetele naturii, rîul care curge zgomotos, fîșîitul
vegetației australiene și prezența animalelor domestice duc filmul într-o sferă
mitică. Țipătul devine un refuz al mecanizării, o eliberare cathartică și
singurul mod în care eului îi mai este permis să își exprime revolta împotriva
pierderii inocenței. Fără logistica unui studio profesionist, Ben Todică
recurge la o geografie domestică imediată, convertind elementele din jur în
arhetipuri psihologice și proiecții ale supraviețuirii. Lupta dintre cîine și
pisică reprezintă nucleul alegoric al filmului. Cîinele simbolizează forța
brută a noului sistem, autoritatea teritorială care impune regulile spațiului
australian. În contrapondere, pisica întruchipează emigrantul însuși:
flexibilă, intrată pe un teritoriu străin, nevoită să își folosească
instinctele primare de apărare pentru a nu fi nimicită. Lupta lor nu este una
domestică, ci o reprezentare la scară redusă a șocului cultural, conflictul
dintre asimilarea forțată și conservarea cu dinții a individualității.
Prezența pasivă a vacilor trimite la ideea de masă
inertă, la acceptarea docilă a captivității în schimbul hranei. Ele reprezintă
colectivitatea care s-a adaptat strict la nivel biologic, dar care a renunțat
la aspirațiile spirituale. În viziunea regizorului Ben Todică, acesta este
avertismentul vizual al degradării umane în lipsa libertății de creație.
Granulația densă a imaginii, instabilitatea benzii și micile imperfecțiuni
fizice ale peliculei funcționează ca un filtru al memoriei. Imaginea nu este una
clinică sau documentară, ci una profund subiectivă, transpunînd vizual starea
de izolare a autorului. Cineastul a ales în mod intenționat să nu elimine
complet micile imperfecțiuni, arsurile de lumină sau granulația specifice
formatului original, care lasă impresia unui film lucrat „artizanal”. Culorile
saturate, specifice emulsiei epocii, accentuează contrastul dintre memoria
cinematografică europeană a regizorului (caracterizată de nuanțe dense, umbre
și interioare) și lumina orbitoare, invazivă, a continentului australian.
Stilul abordat de Ben Todică plasează opera într-un dialog subtil cu
cinematografia experimentală europeană a anilor '60 și '70 (utilizarea
jump-cut-urilor, asocierile disonante dintre sunet și imagine și refuzul unei
narațiuni cauză-efect), distanțîndu-se structural de formalismul documentar
clasic din Australia acelei epoci. Ben Todică folosește tehnici de avangardă
specifice filmului de eseu și cinematografiei non-narative pentru a transpune
spectatorul într-o stare de introspecție și confuzie controlată. În loc să
folosească tranziții line sau continuitatea clasică de la Hollywood, cineastul
fragmentează timpul prin tăieturi bruște în cadrul aceleiași acțiuni sau
poziții a camerei. Acest lucru accentuează starea de dezorientare, anxietate și
rupere de realitate, potrivită pentru metafora unui „labirint”. Coloana sonoră
nu este una ilustrativă (nu dublează fidel ceea ce se vede pe ecran). Ben
Todică folosește adesea un montaj sonor asincron sau disonant - unde zgomotele,
muzica sau fragmentele audio contrazic ori creează un contrast puternic cu
imaginile rulate pe peliculă. Acest procedeu obligă privitorul să caute un sens
dincolo de textul vizual imediat. „Labirintˮ nu are o structură clasică
cu introducere, cuprins și răsturnare de situație bazată pe acțiuni logice ale
personajelor. Filmul refuză firul epic tradițional în favoarea unei structuri
asociative, poetice și fragmentate. Succesiunea scenelor este ghidată de stări
emoționale, de simboluri și de fluxul conștiinței, nu de regulile cauzalității.
Să vorbim și despre polifonia limbajului din
„Labirintˮ, despre dialogurile în engleză ca agresiune și alienare. Contrar
structurilor narative clasice din cinematografia australiană a epocii,
inserțiile dialogale în limba engleză au rolul de a construi un mediu sonor
ostil, opresiv și de-a dreptul alienant. Textura audio devine o deconstrucție
brutală a mitului prosperității vestice. Pentru emigrantul Ben, Lumea Nouă se
traduce inițial printr-o asamblare mecanică repetitivă (reproducînd experiența
autorului la fabrica Philips), o simplă extensie a benzii de producție.
Interacțiunile verbale subliniază starea de marginalizare profundă. Limba
engleză nu funcționează ca instrument de comunicare, ci ca o barieră auditivă,
un instrument de coerciție și un zgomot de fond care destabilizează psihicul
protagonistului. Mesajul filosofic din Labirint gravitează în jurul unei
teme centrale: călătoria unui spirit inocent într-o lume care încearcă în mod
constant să-l fragmenteze să-l uniformizeze. În țesătura sonoră complexă și
claustrofobică din Labirint, Ben Todică folosește unele replici în limba
engleză care funcționează ca declanșatori ai anxietății. Acestea nu vin din
zona unui dialog natural, ci sînt frînturi auditive ce amplifică ruptura
culturală și mecanicizarea existenței. Într-un mediu capitalist sau industrial
nou, emigrantul nu este privit ca o ființă umană cu un ritm biologic normal, ci
ca o extensie a unei mașinării. Sentimentul de neputință în fața unei viteze
absurde de producție induce o claustrofobie mentală - labirintul nu mai este doar
spațial, el devine un program de lucru opresiv din care nu poți evada.
Tensiunea crește atunci cînd această presiune inumană este condusă de o
autoritate oarbă sau incompetentă. Supraveghetorul devine un simbol al puterii
arbitrare. El nu ghidează, doar execută ordine de „speed-up” (accelerare),
accentuînd sentimentul de nedreptate și alienare. Personajul se trezește
strivit între cerințele absurde ale sistemului și incompetența celor care îl
controlează.
Coliziunile verbale în engleză subliniază că individul
nu mai are un nume, ci este doar o rotiță într-un angrenaj: subliniază
contrastul dintre căutarea libertății spirituale și realitatea brutală,
prozaică, a adaptării la o lume guvernată exclusiv de randament și control
instituțional. Comenzile repetitive și imperative arată cum noul spațiu
lingvistic își impune autoritatea în mod tăios, fără nicio nuanță de empatie
umană. În plan secundar, se aud și frînturi din conversații corporatiste sau
financiare reci, redate sacadat, ca niște ecouri disonante care bombardează
mintea protagonistului și îi adîncesc sentimentul de izolare. Intrarea în
labirint echivalează cu intrarea înntr-o lume nouă. Regizorul sugerează că
societatea modernă funcționează ca un mecanism de șlefuire brutală: pentru a
supraviețui în exterior, ești forțat să îți pierzi parțial inocența, să
înțelegi regulile jocului și să porți măști. Miza filosofică nu este însă
evitarea lumii, ci traversarea ei fără a-ți pierde nucleul divin, adică sufletul.
Astfel, Ben Todică construiește o demarcație clară între labirintul exterior și
cel interior. Labirintul exterior este zgomotos, haotic, dominat de bariere de
limbaj, reguli și structuri rigide (simbolizat de constrîngerile pe care viața
de zi cu zi, inclusiv statutul de emigrant, le impune individului). Labirintul
interior rămîne spațiul memoriei și al reflexiei regizorului Ben Todică. Aici,
rătăcirea are un scop inițiatic. Fiecare fundătură sau drum greșit din interior
este de fapt o lecție auto-reflexivă. Spre deosebire de mitul clasic al lui
Tezeu, unde ieșirea din labirint se face cu ajutorul unui fir exterior (firul
Ariadnei), la Ben Todică salvarea vine din interior. Firul Ariadnei este
propria conștiință. Eliberarea spiritului se produce în momentul în care
încetează să mai caute validarea sau sensul în zgomotul și structurile rigide
ale lumii exterioare și își acceptă propria identitate și pace interioară. În
esență, filmul este un eseu vizual despre rezistența spirituală. Mesajul lui
este profund optimist în tragismul său: deși lumea te va forța să intri în
labirinturile ei birocratice, sociale și culturale, drumul spre libertate este
mereu deschis atîta timp cît reușești să crești în tine și să îți păstrezi
reperele morale și afective.
Țipătul prezent pe alocuri este unul de revoltă
împotriva mecanizării, un efort disperat al eului de a sparge pereții
invizibili ai labirintului pentru a-și salva sufletul. Importanța filmului
rezidă în capacitatea sa de a surprinde o estetică a hibridizării: regizorul
ciocnește în mod genial ritmul dinamic, dens și simbolic al școlii europene de
film cu spațiul dilatat, uriaș și adesea opresiv al peisajului australian. Prin
granulația sa caldă, prin montajul fragmentat și utilizarea curajoasă a unui
bestiar domestic ca sistem de arhetipuri, „Labirint” depășește granițele unui
simplu film de autor. El devine un document istoric și psihologic brut, o
mărturie vie, palpabilă, a modului în care arta analogică poate cartografia
cele mai adînci abisuri ale izolării umane. Prin intermediul acestui labirint
vizual și sonor, Ben Todică transmite publicului un mesaj profund umanist, o
confesiune universal-valabilă pentru oricine a cunoscut vreodată sentimentul
înstrăinării, prețul libertății și supraviețuirea sufletului. Ben Todică ne
comunică faptul că adaptarea într-o lume nouă cere sacrificii imense. Putem
pierde pămîntul natal, limba maternă, reperele sociale și chiar inocența
primară; există însă o graniță sacră peste care niciun om nu trebuie să treacă:
pierderea propriului suflet și depersonalizarea. Într-un secol al vitezei și
mecanizării, unde individul riscă să devină o simplă piesă într-o mașinărie
globală (sugerată de ritmul obsedant al uzinei și strigătele din film), Ben
Todică ne îndeamnă să ne apărăm visul cu încăpățînare divină. Mesajul
testamentar al operei sale este strigătul împotriva uitării și a efemerității.
Cineastul ne reamintește că avem datoria morală de a nu lăsa clipa să moară
fără martor, de a ne asuma propriul destin și de a lăsa o urmă de lumină pe
pelicula timpului, indiferent cît de ostil sau de fierbinte ar fi „labirintul”
în care ne aflăm. Ben Todică rămîne, prin opera sa un model de demnitate
artistică, un creator care a demonstrat că distanțele geografice pălesc în fața
punților spirituale pe care doar cinematografia de substanță le poate zidi.
Dacă peliculele sale timpurii din România (precum „Visul” sau „Perseverența”)
reprezentau inocența și descoperirea meșteșugului, „Labirint” este opera
maturității forțate, unde camera de filmat devine o armă de autoapărare a
spiritului. Ben Todică reușește să-și îndeplinească crezul artistic suprem:
acela de a nu lăsa clipa să moară fără martor. „Labirint” se impune ca un
obiect de studiu de o profundă densitate simbolică. Departe de a fi un simplu
exercițiu de montaj de amator, opera funcționează ca o alegorie cinematică a
dezrădăcinării și a fragmentării identitare.
Analizat retrospectiv, „Labirint” nu a fost doar o
eliberare artistică de moment, ci o veritabilă matrice structurală a întregii
cariere de succes pe care Ben Todică avea să o clădească ulterior în radioul și
televiziunea comunitară din Melbourne. Pentru că, de la „Labirintulˮ izolării,
Ben Todică trece cu măiestrie la arhitectura Radio-TV din Melbourne. Căutările
tehnice și estetice din acest scurtmetraj analogic au prefigurat direct
mecanismele sale de expresie jurnalistică și comunitară. Dacă în „Labirint”
sunetele ambientale și zgomotul exterior reprezentau o barieră opresivă și un
simbol al izolării, activitatea ulterioară a lui Ben Todică în undele radio din
Melbourne reprezintă o inversare a acestui raport de forțe. Regizorul Ben
Todică devine vocea diasporei. El a înțeles că, pentru a nu-și pierde sufletul,
spațiul mediatic australian trebuia colonizat spiritual cu propria limbă și
cultură. Astfel, experiența gestionării sunetului fragmentat și a
instrumentelor audio rudimentare din faza de refugiat s-a metamorfozat în
meșteșugul de broadcaster și realizator radio de succes. Vocea sa nu mai era un
țipăt solitar în labirint, ci un far identitar pentru întreaga comunitate
românească a postului etnic 3ZZZ (92.3 FM).
Trecerea ulterioară către producția de televiziune
independentă în Australia a păstrat intact crezul din „Labirint”: refuzul de a
lăsa clipa să moară fără martor. Sutele de materiale video, interviuri și
emisiuni culturale realizate de Ben Todică de-a lungul deceniilor în Melbourne
(la postul comunitar C31 și MCTC Inc.) funcționează exact ca montajul său de
început: un colaj organic menit să fixeze istoria trăită. Studiul imaginii ca
pensulă a evoluat de la formatul precar Super 8 mm la producții TV complexe,
însă substanța a rămas aceeași: utilizarea uneltelor media nu ca simple
mijloace de divertisment comercial, ci ca instrumente de conectare umană și
duplex cultural între România natală și noul continent.
În concluzie, scurtmetrajul „Labirint” este o operă
unică tocmai pentru că refuză să privească lumea din afară; el este filmat din
interiorul traumei și al speranței. Trecut prin filtrul timpului, după mai bine
de patru decenii, filmul a încetat să mai fie o simplă succesiune de imagini în
mișcare, s-a preschimbat într-un tablou permanent. Este tabloul unui tînăr
entuziast, sosit de la capătul lumii, care a fost gata să-și dea sufletul pe
altarul artei pentru a fi văzut, înțeles și iubit.
Prin această operă de măiestrie Ben Todică și-a
definit destinul: cel al unui creator pentru care filmul, radioul și
televiziunea nu au fost meserii diferite, ci aceeași lungă căutare spirituală.
Dacă filmul a fost pensula cu care Ben Todică și-a pictat stările interioare,
activitatea sa în cadrul postului de radio de limbă română din Melbourne
reprezintă, fără îndoială, opera sa comunitară de căpătîi. Postul de Radio din
Melbourne este amvonul spiritual al limbii române. Înființat într-un spațiu
multicultural vast, acest program radio a încetat demult să fie un simplu
buletin informativ. A devenit o adevărată biserică a cuvîntului pentru mii de
români stabiliți în Australia.
Prin microfonul de la Melbourne, Ben Todică a realizat
o minune cotidiană: a îmblînzit polifonia adesea ostilă a unei limbi străine și
a adus în casele emigranților căldura graiului matern. Timp de decenii,
emisiunile sale au funcționat ca o terapie împotriva dorului de casă, ca un
spațiu de dezbatere, de promovare a valorilor naționale și de solidaritate
socială. Prin intermediul undelor radio, el nu doar că a păstrat vie limba
română în rîndul noilor generații născute la antipozi, dar a transformat o comunitate
dispersată într-o familie unită prin cultură. Radiofonia lui Ben Todică este
jurnalism de înaltă clasă combinat cu un patriotism curat, profund, lipsit de
stridențe patriotarde. Opera sa nu caută faima facilă, ci conservarea
identității. Sutele de materiale video, interviurile cu personalități ale
exilului, documentarele sociale și eseurile sale literare (precum volumul „O
nouă lume”) formează o arhivă vie. Ele adună la un loc lacrimile, dorul, dar și
triumful adaptării românilor din emisfera sudică. Într-un secol al
fragmentării, Ben Todică a rămas un artist total, care a înțeles că imaginea,
cuvîntul scris și sunetul sînt arme de apărare împotriva alienării globale.
Activitatea lui Ben Todică este de fapt un tablou al demnității românești, un
patrimoniu pentru viitor, eseurile video sub semnătura sa rămîn un tezaur de
avangardă. Ele oferă cercetătorilor, istoricilor și tinerilor artiști o
mărturisire directă, necosmetizată, despre prețul libertății și valoarea
inestimabilă a rădăcinilor. A vorbi laudativ despre Ben Todică înseamnă, de
fapt, a recunoaște victoria spiritului asupra materiei. Prin filmele sale, prin
vocea sa caldă de la radio și prin generozitatea operei sale, Ben Todică a
demonstrat că acasă nu este un loc geografic, ci o stare de spirit pe care o
porți în suflet și o dăruiești lumii. El rămîne un model de demnitate, un
artist complet și, mai presus de toate, un neobosit martor al nemuririi
spiritului românesc sub cerul emisferei sudice. În constelația personalităților
remarcabile ale diasporei românești, Ben Todică se distinge ca un polimat al
spațiului audiovizual, un creator a cărui traiectorie profesională îmbină
rigoarea tehnică de excepție cu o efervescență artistică permanentă. Cu o
carieră ce sfidează granițele geografice și convențiile rigide ale unei singure
bresle, Ben Todică reprezintă prototipul jurnalistului total și al cineastului
complet, capabil să penduleze cu aceeași strălucire între arta imaginii,
ingineria sunetului, literatura de expresie profundă și jurnalismul comunitar
de impact. Portretul profesional al lui Ben Todică este cel al unui învingător.
El este omul care n-a permis greutăților integrării într-o societate străină
să-i mutileze vocația și spiritul. Prin studiu continuu, de la tehnicianul de
film din București la expertul multimedia șlefuit de universitățile din
Melbourne și maeștrii de la Hollywood, Ben Todică și-a transformat viața într-o
operă de artă. El rămîne un model strălucit de excelență profesională, un
creator pentru care tehnica cinematografică și pasiunea fierbinte s-au unit
pentru a asigura un singur lucru: nemurirea culturii române sub cerul emisferei
sudice.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu