Ben Todică - A FI. DE CE SUNT?

 

A FI. DE CE SUNT?

O mărturisire despre libertate, inocență și rostul vieții

Ben Todică

„Libertatea nu se găsește în altă parte decât în tine. Depinde ce dorești să afli de la ea.”

1. Prima aventură

Când am deschis ochii asupra lumii, în Iezer, am auzit un sunet uriaș. M-am urcat pe coșarul cu porumb ca să văd de unde vine. În zare se ridica un acoperiș ruginiu, cu o cruce în vârf.

- Uaaaaa! am exclamat eu, cu fundulețul gol, ieșit din scutece. Satisfăcut de descoperirea mea, am privit lumea de sus. Dar când a venit vremea să cobor, mi s-a făcut frică. Toată ograda, cu porci, găini și rațe, cu casa, grajdul și boii, părea cuprinsă într-un imens balon de cer albastru. Iar mama era acolo, cu joarda pregătită! Mi-am fript pielea în pirostie, am început să plâng și m-am cățărat pe sub acoperiș, plonjând înăuntru, peste știuleții de porumb roșu-auriu, până când a venit mămuța și m-a luat în brațe, ca să nu mă mănânce porcii. Aceasta a fost prima mea aventură și primul meu dar pe pământ, în Iezer, județul Vaslui. De atunci, am simțit că Dumnezeu nu m-a mai lăsat singur. Poate că, de fapt, atunci a început jocul nostru. Eu descopeream lumea, iar El îmi pregătea mereu alte surprize.

Mai târziu, cutreieram dealurile Ciudanoviței, prin poienile cu fân înalt, în bătaia soarelui de amurg. Eram îmbrățișat de miresme, de clopotele caprelor și mieilor, de zumzetul gâzelor, de trilurile păsărilor și de foșnetele misterioase ale șerpilor, uneori chiar ale viperelor cu corn din Caraș-Severin. Nu-mi era frică de nimic. Eram doar emoționat de frumusețea lumii și de energia vocilor naturii. Pluteam. Eram liber și mă simțeam iubit de viață. Ah, ce înseamnă să poți gusta mireasma florilor, să simți tremurul vântului și să privești razele luminii ascunzându-se încet după dealuri! Apoi, târziu, ajungeam acasă și primeam câte o mamă de bătaie pentru că nu-mi făcusem temele pentru a doua zi și îmi rupsesem pantalonii prin spinii pădurii, umblând după afine și fragi. Ce mai conta?

Îmi descărcam fericirea prin plâns. Lacrimile erau un fel de paratrăsnet prin care fulgerele adunate în mine se scurgeau în pământ. După aceea, sufletul îmi era din nou liniștit. Credeam că Dumnezeu îmi ocrotea sufletul.

2. Prietenia și clipa în care am pierdut ceva

Să fiu cuminte însemna să mă joc prin jurul blocului, împreună cu Aurel. Sora lui, Doinița, era în clasa mea. Era frumoasă, silitoare, dar și mândră, prea serioasă ca să ne bage pe noi în seamă. Noi, în schimb, ne chinuiam pe ascuns, în bucătăria lor, să despletim plasa de nailon a mamei sale, din care voiam să ne împletim rombulețe pentru chei. Cu ocazia aceasta, mi-am crestat degetul mic de la mâna stângă și am ajuns acasă plângând. Am mai plâns și când ne-am întors, odată, plini de păduchi, dintr-un grajd de cai de pe lângă casa lui Mihuț. Mamele noastre au început să strige una la alta „păduchioaso!”, fiecare convinsă că odrasla celeilalte îi adusese în casă tezaurul viu al grajdului. Ani întregi am făcut năzbâtii împreună, până când, într-o bună zi, tatăl lui Aurel, care era milițian, a trebuit să plece din Ciudanovița, fiind transferat la Oradea. Nu ne-a arestat nimeni. Glumesc! Dar, pentru noi, efectul a fost aproape la fel de dramatic: prietenul meu trebuia să plece.

Familia mea era mai săracă. Dormeam în paturi de fier, în timp ce ei aveau mobilă de lemn, semn că se aflau ceva mai sus pe scara socială. Dar diferențele acestea nu ne împiedicaseră să împărțim bucuriile copilăriei. Până în ziua despărțirii. Lucrurile erau urcate în camioane, gata de plecare. Eu plângeam după Aurel, iar un vecin de deasupra, un om descurcăreț, care nu-i avea la inimă pe milițieni, a văzut prilejul de a se distra pe seama noastră. M-a îndemnat să strig după prietenul meu cuvinte jignitoare, să alerg după el și să-l lovesc cu pumnul în spate. Și eu, copilul care cu puțin timp înainte plângea de dorul lui, am făcut-o. Aici s-a întâmplat ceva ce aveam să înțeleg abia după mulți ani.

Nu mi-am pierdut doar un prieten. Pentru o clipă, am trădat ceea ce simțeam. Am lăsat răutatea unui adult să se strecoare între doi copii nevinovați. Omul acela poate că a râs în sinea lui. Noi am rămas cu urmările. Multă vreme am purtat în mine rușinea acelei scene. Am simțit că îmi pierdusem inocența, onoarea și demnitatea în fața propriei conștiințe, în fața lui Dumnezeu. Iuda își băgase coada în grădina copilăriei mele.

Astăzi, privind înapoi, înțeleg că vina mea era vina unui copil care nu știa să se apere de influența unui adult. Dar durerea rămâne, pentru că prietenia fusese adevărată, iar gestul meu fusese străin de ea. Poate că atunci am aflat pentru prima dată că răul nu vine întotdeauna cu chipul unui dușman. Uneori vine sub forma unei glume, a unui îndemn sau a unei complicități pe care nu ai maturitatea să o înțelegi. Din acel moment, nu am mai regăsit în aceeași formă sentimentul primei mele libertăți.

3. Libertatea pierdută și libertatea căutată

Restul vieții mele a devenit o succesiune de variațiuni și interpretări asupra libertății. Am început să întâlnesc definiții, reguli, doctrine și concepte care îmi spuneau cum trebuie să trăiesc, ce trebuie să urmăresc și ce ar trebui să numesc fericire. Uneori, aveam impresia că toate acestea mă îndepărtau de gândirea firească și mă transformau într-o mașină. Experiențele copilăriei nu se mai potriveau cu lumea în care intrasem. Acolo, fericirea fusese o poiană, un prieten, un apus și o mână de afine. Dincolo, fericirea devenea un obiectiv, un standard, o comparație cu viața altuia. Am descoperit și o altă realitate: specia umană se luptă cu ea însăși de când există istorie. Oamenii își doresc pacea, dar pregătesc războaie; vorbesc despre iubire, dar construiesc mecanisme ale urii; proclamă libertatea, apoi ridică garduri în jurul ei.

Când îi aud spunând că luptă pentru libertate, că o caută departe sau că se refugiază dintr-un loc în altul pentru a o găsi, mă întreb dacă nu cumva confundă libertatea cu posibilitatea de a alege între mai multe lucruri. Libertatea nu poate fi măsurată numai fizic sau material. Ea are și o dimensiune spirituală, lăuntrică, pe care nicio statistică nu o poate cuprinde. Trăim printre concepte și folosim cuvintele pentru a ne înțelege, dar uneori și pentru a ne manipula unii pe alții. Loialitatea, credința, onoarea, curajul, patriotismul, demnitatea, datoria și jurământul au sensuri profunde, însă interpretarea lor se poate schimba în funcție de epocă, de instituție și de interesul celui care le rostește. Familia și părinții ne transmit alte măsuri ale valorii: iubirea, grija, rușinea de a face rău, bucuria de a ajuta, respectul față de aproapele nostru.

Am crescut într-o societate comunistă în care Dumnezeu era absent din discursul oficial. Dar seara, părinții ne puneau în genunchi, lângă pat, să ne rugăm înainte de culcare. Ziua foloseam limbajul de lemn al școlii. Seara ne întorceam la limba părinților și la rugăciune. Nu simțeam că una trebuia să o distrugă pe cealaltă. Abia mai târziu am început să mă întreb cât de fragilă poate deveni limba atunci când este silită să slujească puterii și cât de ușor pot fi deformate cuvintele prin repetare, frică sau interes. Limba părintească are puteri pe care încă nu le-am înțeles pe deplin. Ea ne poate liniști, ne poate vindeca și ne poate întoarce la un loc din care credeam că am plecat pentru totdeauna.

Poate că primul lucru pe care îl pierde copilul când intră în mecanismul societății este tocmai această legătură dintre inimă și cuvânt. Nu cred că educația trebuie să ne despartă de rațiune sau de lumea modernă. Mă tem însă de educația care dezvoltă inteligența și uită să cultive sufletul; de progresul care ne învață să funcționăm tot mai bine, dar nu ne mai ajută să înțelegem pentru ce trăim.

4. Fericirea oferită la pachet

Ne sunt vândute mereu concepte noi ale fericirii. Ni se spune că vom fi liberi atunci când vom avea tot ce ne dorim. Dar ce se întâmplă după ce obținem toate lucrurile pe care le-am dorit? Uneori apare mulțumirea. Alteori, golul. Alteori, descoperim că dorința nu se termină odată cu împlinirea ei, ci își caută imediat un alt obiect. Poți avea o casă mare și să nu te simți acasă. Poți călători pe toate continentele și să nu te apropii cu adevărat de tine. Poți avea lumea la îndemână și să nu mai știi ce te bucură. Poți chiar să uiți să fii. Nu mai știi cine ești, ce te face viu și ce ai de oferit lumii. Ajungi să te măsori cu succesul altuia, să alergi după obiective pe care nu le-ai ales cu adevărat și să devii produsul dorințelor fabricate în jurul tău. Șmecherul, manipulatorul, omul fără scrupule îți poate vinde orice, inclusiv propria ta imagine despre fericire. Dar libertatea nu se cumpără la pachet. Eu cred că trebuie căutată în noi înșine, în locul acela tainic în care putem sta față în față cu propria conștiință. Nu într-o altă țară, nu pe altă planetă și nici într-o vitrină strălucitoare, ci în noi, acolo unde ne putem întreba fără martori: ce doresc, de fapt, de la viață? Poate că Dumnezeu ne-a așezat pe fiecare într-un loc potrivit pentru începutul călătoriei noastre. Nu înseamnă că trebuie să rămânem acolo pentru totdeauna, ci că nu trebuie să ne disprețuim rădăcinile pentru a ne putea întinde ramurile.

Libertatea cu care ne naștem nu este libertatea de a avea totul. Este și puterea de a recunoaște ce ne este de ajuns, de a spune nu atunci când trebuie și de a nu ne pierde sufletul în schimbul unei recompense. Depinde ce dorim să aflăm despre noi. Sau poate vrem doar păpică, Kent și whisky, fără să ne mai întrebăm cine suntem și încotro mergem.

5. Curajul și onoarea, între două lumi

Curajul și onoarea pe care le-am învățat din România comunistă și din filmele hollywoodiene ale anilor ’50–’70 nu se potrivesc întotdeauna cu sensurile pe care aceste cuvinte le primesc astăzi. Pentru mine, curajul însemna să-mi apăr țara și să fiu pregătit să mă sacrific pentru ea.

Dar ce înseamnă curajul atunci când un soldat este trimis într-o altă țară, departe de casa lui, pentru a participa la un război ale cărui rosturi nu le înțelege pe deplin? Ce înseamnă onoarea când ordinul primit intră în conflict cu ceea ce omul a învățat acasă despre bine și rău? Să intru în casa altcuiva, să-i omor părinții și să-i iau pătura nu ar fi, pentru mine, un act de onoare. Și nu cred că o medalie poate transforma automat o asemenea faptă într-una dreaptă.

Nu scriu acestea pentru a judeca fiecare soldat sau fiecare națiune. Războiul îi poate pune pe oameni în situații cumplite, iar consecințele psihologice ale experiențelor de luptă sunt reale și uneori devastatoare. Mă întreb doar ce se întâmplă în sufletul unui om când valorile învățate acasă intră în contradicție cu acțiunile pe care este obligat să le îndeplinească.

Cum mai poate împăca iubirea de aproapele cu ura cerută de război? Cum poate rămâne întreg atunci când i se cere să facă ceea ce, în viața obișnuită, ar considera o crimă? Poate că una dintre marile tragedii ale omului este tocmai această ruptură dintre conștiință și ordin, dintre ceea ce simte că este drept și ceea ce i se cere să facă. Iar această ruptură nu aparține unei singure armate, unui singur sistem sau unei singure epoci. Este o rană a omenirii.

6. De ce am plecat?

Mulți au părăsit Blocul Comunist pentru a-și căuta libertatea în Occident. Unii au dorit să scape de frică și de constrângeri. Alții au visat la o viață mai bună, la bunăstare și la posibilitatea de a-și împlini dorințele. Nu-i judec. Fiecare om are propria poveste și propriile motive. Eu am plecat din curiozitate. Am vrut să văd ce se afla dincolo de lumea pe care o cunoșteam. Așa cum, în copilărie, mă urcasem pe coșarul cu porumb pentru a descoperi de unde venea sunetul uriaș, am vrut să privesc și deasupra gardului istoriei mele. Ce nivel de civilizație atinsese omenirea în Vest? De ce era capabilă specia umană atunci când avea mai multă libertate, mai multe mijloace și alte posibilități? Aceasta era întrebarea mea.

Am descoperit frumuseți, realizări și oameni extraordinari. Am descoperit și slăbiciuni, păcate, singurătăți și suferințe. Am înțeles că progresul unei societăți nu poate fi măsurat numai prin clădiri, tehnologii, salarii sau oportunități. În spatele fiecărui tablou strălucitor există și un altul, mai puțin prezentat.

Când îi lăudăm pe cei care lucrează în Silicon Valley sau la NASA, când ne întoarcem acasă impresionați de realizările lor și le spunem tuturor cât de bine se trăiește acolo, ar trebui să privim și cealaltă parte a imaginii. Să nu-i uităm pe cei care ajung în închisori, pe cei care nu reușesc să se adapteze, pe cei care dorm pe străzi și pe cei care, în ciuda eforturilor lor, nu-și găsesc locul. Ei fac parte din același tablou al civilizației. Nu pentru a ne bucura de nefericirea lor, ci pentru a înțelege că nicio societate nu poate fi judecată numai după vitrinele ei.

La fel, România nu trebuie măsurată doar prin lipsurile trecutului sau prin eșecurile prezentului. Are răni, dar are și oameni, rădăcini, limbă, memorie și resurse sufletești din care se poate construi. Îmi revine în minte îndemnul lui Tudor Gheorghe: „Construiți pe ce aveți, nu demolați!” Mi se pare un principiu potrivit pentru orice popor și pentru orice om care dorește să o ia de la capăt.

Nu trebuie să ne negăm trecutul pentru a construi viitorul. Nici să idealizăm trecutul pentru a ne apăra identitatea. Trebuie să învățăm să deosebim ceea ce merită păstrat de ceea ce trebuie schimbat.

Am plecat să aflu adevărul despre lume. După atâția ani, nu pot spune că l-am găsit în întregime. Poate că aceasta este una dintre lecțiile cele mai grele ale călătoriei mele: lumea este mult mai complexă decât imaginea pe care ne-o facem despre ea înainte de a o cunoaște.

7. A fi — rostul călătoriei

Experiența vieții ar trebui să ne înalțe spiritual, nu să ne înlănțuie de lucruri. Aceasta este concluzia la care am ajuns. Nu o impun nimănui. Este doar mărturia unui om care a încercat să înțeleagă de ce se află aici. Poate că ar fi trebuit să mă fac pustnic! Să mă retrag din zarva lumii, să ascult vântul și să caut răspunsurile în liniștea pădurii. Dar, dacă aș fi făcut-o, poate că nu aș mai fi cunoscut atâția oameni, nu aș fi plecat în Australia, nu aș fi făcut filme și nu aș fi adunat aceste frânturi de viață. Poate că și neliniștea mea are rostul ei.

Eu cred că răspunsul trebuie căutat personal, fără să-l delegăm în întregime altcuiva. Îl căutăm în noi, în experiențele noastre, în rugăciune, în întâlnirile cu ceilalți. Apoi, dacă descoperim ceva care ne poate ajuta, îl împărtășim cu aproapele nostru. Nu adevărul strigat cu pumnii strânși, ci adevărul oferit ca o pâine. Nu certitudinea care îi umilește pe ceilalți, ci întrebarea care ne face mai atenți la ei. Nu libertatea care ne permite să facem orice, ci libertatea care ne ajută să alegem fără să ne pierdem omenia.

Poate că, după o viață întreagă, nu am aflat răspunsul la întrebarea „De ce sunt?”. Dar am învățat să o pun altfel. Nu doar: de ce exist? Ci: ce fac eu cu darul acestei existențe? Ce las în urma mea? O rană sau o mângâiere? O judecată sau o înțelegere? O amintire care rănește sau una care ajută pe cineva să meargă mai departe?

Am făcut greșeli. Am crezut uneori prea ușor. Am fost naiv. Am căutat răspunsuri în locuri în care am găsit doar alte întrebări. Poate că am risipit timp, putere și daruri pe care nu am știut să le folosesc până la capăt. Dar fiecare om are dreptul la simțiri, la alegeri, la greșeli și chiar la păcate. Are însă și posibilitatea de a se întoarce, de a înțelege, de a cere iertare și de a dărui mai departe.

De aceea, nu vreau ca această mărturie să fie o sentință asupra lumii, ci o invitație la reflecție. Bucurați-vă de ceea ce aveți! Nu vă disprețuiți rădăcinile! Nu vă măsurați viața numai prin ceea ce au obținut alții! Căutați adevărul, dar nu uitați că și omul de lângă voi poartă o poveste pe care nu o cunoașteți. Iar când vă simțiți pierduți, întoarceți-vă, măcar pentru o clipă, în poiana copilăriei. Ascultați clopotele animalelor, foșnetul ierbii și glasul mamei care vă cheamă acasă. Poate că acolo veți regăsi ceva ce lumea nu a reușit să vă vândă și nici să vă ia: uimirea de a fi vii.

Epilog — Rugăciunea unui om care încă întreabă

Doamne, iartă-mă dacă mi-am risipit talanții și nu am înțeles tot ce mi-ai pus înainte! Poate că am căutat prea departe ceea ce se afla aproape. Poate că am vrut să înțeleg lumea înainte de a mă înțelege pe mine. Poate că am confundat uneori drumul cu destinația și libertatea cu fuga. Dar am privit. Am ascultat. Am iubit, am greșit, am plecat, m-am întors în amintire și am încercat să înțeleg.

Iar acum, la vremea recoltei, îmi adun frânturile de viață ca pe niște flori dintr-o grădină trecută prin toate anotimpurile. Nu știu câte dintre ele au crescut din înțelepciune și câte din rătăcire. Nu știu câte vor dăinui. Știu doar că au fost ale mele și că nu vreau să le las să dispară fără mărturie.

Dacă am învățat ceva, aș vrea să împărtășesc. Dacă am greșit, aș vrea să înțeleg. Dacă am rănit, aș vrea să cer iertare. Iar dacă mai am ceva de oferit, aș vrea să nu las mâine ceea ce pot dărui astăzi.

Căci poate că rostul vieții nu este să ajungem să știm totul, ci să devenim, încet, vrednici de darul pe care l-am primit.

A fi. De ce sunt?

Poate că nu am venit pe lume pentru a găsi un răspuns definitiv, ci pentru a învăța să trăiesc întrebarea.

Și pentru a lăsa, la plecare, un buchet de flori celui care vine după mine.

Ben Todică