Niște vorbe despre un nume de referință,... un „cărăşean de neuitat”, prof. Constantin Falcă

 

Constantin Falcă

Întâlnirile mele cu d-l prof. univ. dr. Constantin Falcă sunt o adevărată sărbătoare (sau, parafrazând pe I. F. Panduru, un fel de „Sărbătoare târzie”, ... desigur la vârsta noastră mă refer), o zi de duminică (chiar dacă niciuna nu s-a nimerit în Ziua Domnului).

Profesorul Constantin Falcă - unul dintre fiii de frunce ai Răcăşdiei (dacă aş adăuga curriculum vitae al dumnealui ar ieşi o carte, ... a câta oară ?!) este un om de OMENIE şi MODESTIE.

Trudeşte, acum singur, fiindcă prof. P. Ciurea a coborât din arcă şi a urcat într-o stea de unde priveghează la „cărăşenii de neuitat, dar şi la ai săi, cei din satul de pe firicelul de apă, cândva cu raci mulţi, pentru a scoate la lumină alte medalioane din saga Căraşului.

E o muncă grea, aşa cum grele erau, pe vremuri cositul, săpatul, aratul, culesul, seceratul şi tot ce ţinea d^'ale ţăranului.

Rădăcinile profesorului sunt înfipte în lumea satului, acolo unde s-a născut veşnicia şi nu vrea să le uite, chiar dacă lumea universitară i-a deschis noi orizonturi.

Răcășdia

Răcășdia - Munții Aninei

Răcășdia - Școala Generală

Răcășdia - moara

Răcășdia - Monumentul Eroilor

Răcășdia - exponate muzeu

La sat pentru a fi în frunce trebuie să conjugi, pe rupte, verbul „a munci”, iar cei lenoşi, chiar dacă „Ana Pauker şi cu Dej au băgat frică-n burgheji ...”, au rămas tot la coadă, aşteptând mana cerească (... lumina de la Răsărit vreo 50 de ani, apoi ajutoarele celor de peste Ocean, ... care n-au prea fost ...).

La oraş pentru a răzbi la şcolile cele mari, copilul de paor a schimbat „sapa-n condei şi brazda-n călimară ... ” (Ce frumos glăsuia autorul „Cuvintelor potrivite”, T. Arghezi !).

Ţăranul este răbdător (uneori, „mi-ai pus pe umeri cât ai vrut, ... şi m-ai scuipat şi m-ai bătut ... şi slugă eu ţi-am fost! ...”) şi ştie că timpul nu este totdeauna „răbdător cu oamenii”. „Nu sunt vremurile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi”, (de la cronicarul M. Costin, cetire!).

Şi în lumea universitară urcuşul este greu. Studii, cărţi, materiale, inovaţii – toate se fac cu trudă, cu pasiune, cu pricepere.

Ogorul ţăranului („muncit şi-n rugăciune”) de cele mai multe ori, dă roade bogate, ca şi munca intelectualului.

„Cărăşenii de neuitat” ai lui Constantin Falcă au crescut (în număr de medalioane, cca 2000; în număr de pagini şi imagini; în calitate) şi au adus bucurii celor care i-au adunat între coperţile cărţilor peste 20 de volume).

Oamenii de bine au scris frumos despre cărţile semnalate – CĂRŢI NECESARE şi, sigur, vor mai urma referinţe. Din fericire, în scris nimeni „n-a dat cu piatra”. Aşa, pe la un pahar de vorbă, cică unii „pestriţi la maţe” au mai cârâit, lăudându-se cu ce ar fi putut ei să facă ... (Dar, n-ai făcut-o, maestre!)

Profesorul Constantin Falcă merge înainte. Mitropolitul Banatului, NICOLAE i-a spus că nu a rămas singur. Dumnezeu îl va ajuta să-şi continue călătoria cu ARCA CĂRĂŞENILOR.

Binecuvântarea mitropolitului este vântul bun din pupa corăbiei de neuitat.

Racășdia - Biserica Ortodoxa „Adormirea Maicii Domnului”

Deşi nu are o specialitate filologică, medicul veterinar, prof. dr. Constantin Falcă ştie să facă o carte, asemeni ţăranului care şi-a cultivat ogorul şi şi-a îngrijit vitele, fără studii de specialitate, de agronomie şi zootehnie.

Aflat într – o permanentă documentare, bucuros de informaţiile primite, ori revenind la unele medalioane (dacă informaţia s-a îmbogăţit), Constantin Falcă a realizat o carte (oricând poate deveni DICŢIONAR ENCICLOPEDIC) care, mai în glumă, mai în serios, îi va umbri cărţile ştiinţifice, pe teme de medicină veterinară.

Mai nou profesorul pune mult suflet pentru foaia Jurnal de Răcăşdia, ajunsă în al şaptelea an, nr. 6 (60). Doreşte să o crească şi-n număr de pagini şi-n calitate.

Comuna cu statutul de „cea mai frumoasă” şi „cea mai bogată”, de pe Valea Caraşului, merită şi o revistă cu eticheta „cea mai bună”. Constantin Falcă şi răcăşdenii vor reuşi, chiar dacă lumea de azi „pute a indiferenţă, a politică, ... a bani”.

Primăria îl va înţelege, iar de negee, Jurnalul de Răcăşdia, va avea „ţoale noi”. Aşa se cade de rugă! Fie să fie!

Primăria Răcășdia

În pusta bănăţeană, la Comloșu Mare (o altă mare, frumoasă şi bogată aşezare bănăţeană), un grup de oameni dornici de frumos reuşesc să ducă mai departe făclia înaintaşilor de la Suflet nou. Acolo se face o foaie care ajunge cam peste tot în ţară şi lumea cea mare.

Cea de la Răcăşdia ar putea să-i calce pe urme, fiindcă şi aici au fost şi sunt oameni de valoare. „La graniţa de sud-vest, oameni” (titlul unui roman aflat manuscris al lui R. Fabian), la Răcăşdia se poate face o revistă despre care cei mici se vor mândri în viitorul apropiat şi cel îndepărtat.

Constantin Falcă, un om de mare modestie; ... aruncaţi-vă privirea în caseta „colegiului de redacţie” şi veţi vedea numele său „printre alţii”; ascultaţi-l vorbind despre P. Ciurea şi doamna sa ...; urmăriţi-l „cerşind” materiale de peste tot (uneori acestea sunt promise, dar ... vorbele nu se traduc în fapte ...); încurajaţi-l şi sprijiniţi-l ...

Prof. Ioan – Nicolae Cenda, Oravița

La întâlnirea cu Dumnezeu şi cu Eminescu

În memoria scriitorului cărăşan Ion Colojoară

La începutul acestei săptămâni a plecat să strălucească în propria posteritate Ion Colojoară, harnicul condeier din generaţia postbelică a scriitorilor ţărani din Banatul istoric. În urmă cu mulţi ani, în prima mea locuinţă din Oraviţa, oraşul în care mă adusese o repartiţie guvernamentală, am primit vizita lui Ion Bălica şi Ion Boţoc din Greoni, Gheorghe Bălan şi Miu-Epure Buna din Ticvaniul Mic, Ion Frumosu din Ciuchici, Iosif Chirilă din Slatina Nera, Ion Colojoară din Vrani, oameni ai satului cărăşan îndrăgostiţi de cultură, câţiva dintre ei prezenţi cu creaţii în versuri şi proză şi în presa literară interbelică. Ei purtau mesajul Adei Cruceanu către mine, ideea fiind aceea ca, din două în două duminici, pe lună, să îngădui grupării inconfundabile de la Cenaclul „Paul Târbăţiu” al Condeierilor Ţărani din Caraş-Severin, un spaţiu pentru activităţi la sediul Cenaclului „Accente” de la Liceul Agroindustrial Oraviţa şi să-mi ofer priceperea pentru coordonarea unor şedinţe tematice. Lucru pe care, desigur, l-am făcut cu dragoste pentru oamenii aceştia şi pentru satul românesc. Au urmat, în răgazul dintre evenimenţialul propus de acel faimos cenaclu, invitaţii din partea acestor prieteni mai vârstnici în habitatul lor, prilejuri care mi-au îngăduit, încă de pe atunci, să cunosc îndeaproape mentalitatea rurală din Banatul Montan.

Un lider al acelei insolite delegaţii la mine acasă, când am simţit o bucurie imensă în ochii şi în vorbele părinţilor mei Elena şi Anton, era atunci Ion Colojoară, cel care mă ştia din relaţia lui cu profesorul Francisc Lazslo, fiul unui învăţător din Vrani care, la rându-i, mă cunoştea din anii studenţiei mele clujene. Omul strălucea prin pasiunea pentru subiectele istoriei naţionale, printr-un patriotism mult peste cota banalizărilor vremii. Nu uit cum îmi procura, ca şi ceilalţi, carte şi presă veche, la preţuri mici de la bătrâni colecţionari, documente pe care, la vremea comuniştilor, nu ştiam cum le voi fructifica în studiile mele. Adesea mă găzduia la câte un sfârşit de săptămână la prieteni sau rude din satul lui, Vrani, unde pictam, scriam, compuneam muzică folk, proiectam evenimenţialu cultural orăviţean, muzele mele, ca de obicei, concurându-se una pe cealaltă. Marea dorinţă a lui Ion Colojoară era să-mi aflu o fată în Vrani, să fiu şi mai legat de localitate, lucru care nu s-a întâmplat.

Omul a avut din partea Celui de Sus multe încercări în biografia sa, copilăria şi adolescenţa fiindu-i marcate de anii deportării în Bărăgan. A şi lăsat o carte de memorii scriind despre câte a îndurat el, surioara lui Gheorghina, familia lor, încercarea lor mărturisind despre marea suferinţă colectivă a spiritului bănăţean înjosit de comuniştii vânduţi Moscovei. Dar, cum se-ntâmplă cu marile caractere, Ion Colojoară a trecut peste dificultăţi, peste grijile vieţii cu fruntea sus, calm şi demn, refugiul fiinţei sale în scris, în literatură, ca un dar de la Dumnezeu, ocrotindu-i în continuare parcursul destinului. După 1990, a avut şansa de a-şi publica volumele de poezie şi proză, de a colabora la reviste prestigioase ale provinciei, fiind unul din participanţii constanţi la activitatea literară a genului, la festivalul Mariei Mândroane, de la Timişoara, al Gabrielei Şerban, de la Bocşa Montană, la cenaclurile orăviţene, la acela al lui Codruţ Anca de la Grădinari de Caraş, prietenul nostru Ion Colojoară fiind fericit când am concretizat acolo Muzeul Ţăranului Cărăşan, activitate la care am fost sprijiniţi şi de preotul Vichentie Molin. În ziua în care s-a stins, era aşteptat la Muzeul Satului Bănăţean, la o nouă întâlnire a condeierilor ţărani. Dar Ion Colojoară a plecat, fiind sâmbătă, 15 iunie, la marea sa întâlnire, ca un veritabil mărturisitor, cu gândul şi slova, în paradisul culturii universale, cu Dumnezeu şi cu Eminescu.

Ionel Bota

„O, Românie tristă și însingurată”, Vaslui, Editura Thalia, 2013, de Petre Iosub

Cunoscut ca o personalitate distinctă, cu o vastă cultură românească şi universală, şi în acelaşi timp, creator de cultură şi educator incontestabil al multor generaţii de tineri, iubitor al gliei şi neamului, prof. dr. Petre Iosub simte că mai are multe de spus şi făcut pentru binele României. Şi pentru a-şi împlini misiunea divină pe acest pământ românesc drag, cum ar putea mai bine să procedeze decât apelând la ceea ce îi este mai la îndemână, harul şi darul scrisului.

Autor al mai multor volume din varii domenii, filosofie, publicistică, poezie, mai adaugă operei sale o carte intitulată deosebit de sugestiv şi dureros în aceeaşi măsură, “O, Românie tristă şi însingurată”, Editura Thalia, 2013.

Cartea impresionează prin analiza riguroasă a societăţii vremurilor pe care le trăim. Metoda de analiză este incizia, operaţia adâncă în carnea vie a societăţii contemporane. Instrumentul ales în acest scop este busturiul raţiunii profunde, mânuit de o minte ascuţită, trează şi vigilentă. 

Profesorul Iosub,  porneşte în demersul sau de la observaţia atentă şi meticuloasă a stării de fapt din România. Are o atitudine echidistantă faţă de fenomenele manifestate relatând faptele în mod realist, cu o logică şi coerenţă a  argumentelor îmbatabilă. În acelaşi timp apelează la umorul sobru, trist, sarcastic, “face haz de necaz” asemenea românului hâtru, răbdător, dar neînduplecat atunci când îi sunt sugrumate valorile fundamentale cu care s-a născut şi crescut şi se transformă în “fiară”.

Prezintă un tablou veridic al societăţii româneşti în contextul globalizării, starea naţiunii române în degringoladă, datorată atât unor cauze interne, cât şi externe, dezvăluind astfel, cu tristeţe, amărăciune şi revoltă tarele societăţii postdecembriste. Cu acelaşi spirit critic se apleacă asupra Europei “zguduită de ambiţii individuale şi  cu repercusiuni dintre cele mai triste pentru România”. De asemenea, realizează o analiză pertinentă a contextului internaţional actual, punând cu dibăcie pana scrisului pe rănile cele mai dureroase ale umanităţii, pe malformaţiile întregului sistem mondial, pe sistemul bine organizat cu planuri diabolice de supremaţie a celor puţini şi bogaţi, numindu-i “pungaşi”,  asupra altora, mulţi şi săraci, luându-le din “ograda proprie până şi ultimele rămăşiţe de speranţă de viaţă prin înfometare, îmbolnăvire, analfabetizare”.

Pentru a prezenta adevărata imagine a României de astăzi, P. Iosub, reia ideea lui Mircea Eliade despre “lichelismul politic”: “tragedia şi paradoxul unui moment istoric în care predomină politica – este că oricine poate ajunge puternic, că nu mai există ierarhia valorilor şi a forţelor creative” (Profetism românesc, România în eternitate, Editura Roza Vânturilor, 1990, p. 134). Dezvoltând această idee, autorul notează: “Acest lichelism, infiltrat în instituţii fundamentale, devine însuşi statul şi şubrezeşte vitalitatea de apărare a societăţii, supusă mereu abuzurilor, şi reduce, prin sufocare şi secătuire, potenţialul şi capacităţile creative ale oamenilor. Totul se desfăşoară haotic şi dintr-un anume ordin. Se pierde perspectiva istorică şi astfel se instalează o dictatură ordinară, care va suprima până şi libertatea intimă de a visa frumos”. (“O, Românie tristă şi însingurată”, p. 13)

Scriitorul atrage serios atenţia asupra mai multor pericole care pot avea repercusiuni dintre cele mai triste pentru România, printre care şi cel al natalităţii în regresie mai mult decât vizibilă, care se datorează după opinia domniei sale pierderii “valorilor creştine şi schimbării aproape barbare produse în viziunile şi atitudinile asupra vieţii şi familiei”. (p. 116)

Identificând “gunoaiele societăţii româneşti”, responsabile de starea jalnică din ţară  semnalează oroarea de cultură a acestora: “Probabil există o preocupare a derbedeilor portocalii pentru a singulariza într-un anumit fel în faţa posterităţii prin oroarea faţă de cultură şi de sănătate a oamenilor!” (p. 85)

“În acest context încărcat de mizerie-prostie, minciună, sfidare, cât mai multă sfidare, - e şi firesc să asistăm la un amplu proces de deghizare a nonvalorilor în valori, de excomunicare a iteligenţei şi bunei credinţe din sala de spectacole a bâlciului politic, jenant şi oneros, triumfalist şi agresiv, găunos şi ţipător” p. 96

Tabloul general al societăţii româneşti bolnave mai este reliefat şi prin întrebări bine meşteşugite, dar deloc retorice: “Or, ce înseamnă a urî raţiunea, a urî ştiinţa şi cunoaşterea, a desfiinţa şcoli, spitale, centre de cercetare agricolă, industrială, fundamentală? Ce înseamnă să îţi izgoneşti specialiştii peste hotare şi să pui în fruntea unor instituţii fundamentale clonele tale?” Răspunde domnia sa: “Înseamnă să urăşti din  rărunchi finţa umană, să-i eradichezi sămânţa (fertilitatea), să laşi foamei şi hazardului sute de mii de copii şi bolnavi. Mai înseamnă să vrei să pui mai repede capăt culturii şi istoriei neamului românesc şi să te retragi în barca ta în alt colţ de lume ca un laş lacom şi plin de sine.” Consideră că cei care conduc astăzi destinele acestei ţări sunt aprigi duşmani ai românului ca fiinţă umană şi ai României ca naţiune de sine stătătoare cu adânci rădăcini în istorie. Pe de altă parte, slugile laşe şi incompetente au ajuns să meargă în genunchi pentru diverse ciolane de ros de către ei, familiile lor şi acoliţii lor politici în faţa străinătăţii, dând la troc viitorul ţării şi al locuitorilor acesteia. Astfel, am ajuns în situaţia în care liniştea şi progresul României  este la cheremul străinătăţii, “vântul de vest şi cel din est” clatină nu numai coroanele neamului ci şi rădăcinile acestuia. Ori “ramurile” întineresc, se împrospătează, dar odată dezrădăcinat un popor, este ruinat, este condamnat la dispariţie.

            În opinia autorului, este limpede că puterea unor state este mobilul actului criminal de sufocare, de distrugere a economiilor altor ţări, însă cozile de topor sunt în ţară, nulităţi care au ajuns în fruntea statului prin mituire, şantaj, bolnavi de cele mai multe ori de maladia hoţiei, trădării, beţiei şi ghiftuielii.

            Persiflează clasa politică comparând-o cu un “pod imens plin cu lilieci, care acţionează pe întuneric. După ce ajung la putere, migrează spre peşteri pentru a hiberna la rece. De fapt sunt captivi într-o pânză de păianjen, cu numele de ŞANTAJ“. 

            Conturează portrete morale hidoase ale unor personaje ajunse în diferite posturi de decizie fără a da nume, dar descrierea este atât de fidelă şi sugestivă încât, nu numai cititorul avizat ci un procent remarcabil dintre români pot înţelege, intui cu uşurinţă cine se află în spatele caricaturii literare creionate de prof. Iosub.

            Din păcate, ceea ce se întâmplă în România postdecembristă nu este un fenomen simplu şi nici singular în istoria poporului român. În decursul vremurilor au alternat episoade de înălţare şi decădere, de înflorire şi ruginire a naţiunii noastre. Deşi, cu inima-i suferindă pentru ţară şi neam, Petre Iosub “are încă speranţe în privinţa vocaţiei morale a poporului român, un popor creat lovit în istorie, umilit adesea de ai săi, dar capabil din când în când de mari răbufniri justiţiare”, afirmă scriitorul Teodor Pracsiu

            Îşi exprimă încrederea, asemenea marelui savant român Anghel Rugină cu care a avut o prodigioasă şi prestigioasă colaborare în a pune bazele renumitului Colegiu economic  “Anghel Rugină” din Vaslui, că în această Românie, “tristă şi însingurată” ,,miracolul economic se va împlini atâta vreme cât va exista libertate şi o conştiinţă de Român.” (Anghel Rugină)

            Cartea este excepţional scrisă, nu poţi să o laşi din mână până nu o termini. Şi asta datorită stilului curat si atractiv de a nara fapte, evenimente, stări de lucruri. De asemenea, trebuie remarcat şi faptul că autorul volumului este purtătorul de cuvânt şi simţire al fiecăruia dintre noi, al poporului român. Îl felicităm pe domnul profesor doctor Petre Iosub pentru acest strigăt de revoltă înălţat spre inima şi mintea românilor şi sperăm că va contribui la conştientizarea a ceea ce trăim şi la trezirea de atitudini din partea a cât mai mulţi confraţi români. 

Să dea bunul Dumnezeu să avem printre noi mulţi asemenea domniei sale, iar domnului PROFESOR îi urăm multă sănătate, putere şi inspiraţie pentru cât mai multe lucrări valoroase.

Vasilica Grigoraş