"Fără
Mine nu puteți face nimic!"
Jurnalistică
Preot
Constantin Liviu Cojocărescu
19
Septembrie 2026
Comit un sacrilegiu? Așa s-ar părea, potrivit
cutumelor care s-au înrădăcinat adânc în conștiința acestui popor bimilenar!
Dar mă întreb, păcatele mele, dacă am dreptate? Și dacă aceste cutume nu mai
stau în picioare din cauza vriei furibunde în care și ea, maica neamului
românesc, a intrat laolaltă cu toți ceilalți piloni ce, odată, susțineau cu
atât de multă temeinicie sfânta noastră Românie? Dacă este adevărat și s-a
spălăcit românul în profunzimea lui și din toate punctele de vedere ne-am
metisat? Nu mai avem prea multe din calitățile ce, cândva, ne configurau atât
de frumos pe aceste meleaguri!
Eram frumoși, eram inteligenți, eram deștepți, eram
primitori, eram muncitori, eram patrioți, eram sănătoși, aveam conștiința
lucrului bine alcătuit și, nu în ultimul rând, condescendență față de toate
valorile morale ce se împleteau atât de armonios cu legea Lui Dumnezeu. Fără
prea mult efort, am început a ne perverti emoțional, social, cu ajutorul
nemijlocit al tuturor factorilor decizionali care, sub o atentă baghetă, ne-au
ajutat să sucombăm. Astfel, implicit, am început a ne urâți demontând, bucată
cu bucată, chipul dumnezeirii, structurat odată, parcă, prea frumos în noi. Dar
cred că nu ne-a păsat, ori poate n-am realizat, deoarece această transformare
s-a produs lent, pe nesimțite. Și tot pe nesimțite, și cu pași repezi, dar
atent dirijați, am încetat să ne mai bucurăm de aceeași inteligență nativă, ce
demult convingea seminții să se încline în fața sclipirilor noastre de geniu.
Unde-și avea această inteligență fundamentul? În
faptul că înțelegeam să respectăm acele precepte și cutume, sugerate atât de
frumos prin liderii spirituali, care protejau fructul dragostei între doi
într-o curăție sufletească și trupească aparte. Ne-am robotizat, pauperizând,
efectiv, ceea ce Dumnezeu a așezat prin scânteile Lui: lumină în noi. Odată
intrați la școală, am început a înțelege că trendul nu ne mai încurajează
deșteptăciunea pe care o dobândeam educându-ne și abordând plaja educațională
ce ne era servită. Așadar, am acceptat să ne autizăm, debarasându-ne de afluxul
de cultură generală ce ne oferea, odată, atât de multă stabilitate emoțională.
Am consimțit a ne îngrămădi în intimitatea noastră cu autosuficiență
patologică, de multe ori, considerând că ajunge să defilăm cu siguranță într-un
atare domeniu, neînțelegând interconexiunile pe care acesta le are cu natura
înconjurătoare.
Așadar, inevitabil, frustrările au început să capete
contur în conștiința noastră națională, acutizându-se în fiecare individ și,
totodată, în masă, chircindu-ne obraznic, handicapând, practic, calitatea de a
mai coabita cu semenii dezinvolt.
Așadar, ne-am închis în noi, zăvorând totodată și
porțile caselor, devenind mai tucsuni, mai reci, mai indiferenți la
solicitările semenilor noștri disperați.
Și dacă tot ne-am dezvățat a mai fi empatici, ne-am
poruncit că e suficient, ajunge atât de mult calvar în a ne strădui și pentru
altcineva și iată-ne, fraților, opriți pentru o perioadă probabil lungă de timp
din a noastră dorință de a dobândi, de a ne strădui, de a demonstra că putem și
că inițiala noastră capacitate de muncă este rânduită și pentru cei de lângă
noi.
Ne-a cuprins o lehamite prostească, drăcească aș spune
eu, menită să creioneze indiferența, într-un final, față de propria noastră
viață și conștiință.
Și alte seminții, "pândari ai galaxiei" au
înțeles această tulburare a poporului român și au mușcat cu o efervescență
demnă de carte recordurilor, au început a ne devora pe propriile noastre
pământuri, în ograda noastră, acasă! În acest acasă pe care nu am mai înțeles
că trebuie și se impune să-l apărăm cu prețul vieții, că este imperios necesar
să dăm picătura noastră de jertfă și sânge cu gândul la copiii noștri și la
urmașii lor, așa cum cei dinaintea noastră au înțeles să o facă. Buimaci și
goi, și poate fără un țel, am început a pluti în derivă, nemaințelegându-ne
nici sorgintea, nici rostul și, mai grav, nici locul nostru pe pământ.
Ne-am pustiit! Ne mai rămăsese acolo, în colțul
intimităților noastre sufletești, o fereastră prin care priveam temători,
întrebători și cu speranță către Plămăditorul tuturor. Lehamitea și letargia ce
am cultivat în câteva decenii de inconștiență s-a așezat precum praful pe
această fereastră care ne oferea atât de multă stabilitate emoțională și, de ce
nu, speranță. Nu ne-am străduit, n-am făcut nici cel mai mic efort în a depărta
praful uitării și al inconștienței și vrând nevrând l-am închis pe Dumnezeu afară.
Mult prea afară! Într-un afară friguros, neînțelegând nici de această dată acel
"fără Mine nu puteți face nimic!"
Ne-am lamentat păcălindu-ne că e bine și așa și că,
oricum, acel "moș cu barbă", cum deșănțat ne-a fost prezentat,
(strident în ultima perioadă), e desuet și nu prea mai folosește lumii
civilizate, deci nimănui!
Iată-ne astăzi, pășind nesigur pe o podea putredă,
plină de capcane, către un tărâm necunoscut, care ne indică un mâine nicăieri.
Iată-ne sub cerul liber fără o umbră protectoare, nepregătiți în a face față
toridității cu care natura ne muștruluiește, arzându-ne cotidian!
Iată-ne cu mâinile goale, fără o parâmă de care să ne
ținem în acest periplu și așa efemer pe acest pământ. Iată-ne singuri, lipsiți
de orice urmă de stabilitate emoțională și șansă la un viitor cert pe pământ!
Iată-ne culegând furtuna pe care am prășit-o cu atât de multă dăruire zeci de
ani, udând-o cu vânt, cu indiferență și moarte!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu