OCHII
SENINI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Când Domnul priveste cu milostivire la fiii pamântului cu ochii naturii, cu
„ochii” unui timp senin, limpede, deschis, ne simtim cu totii în largul nostru,
usori si veseli. Când atmosfera este curata, aerul ne patrunde binefacator în
suflete si în trupuri; când atmosfera devine rece, umeda, apasatoare, simtim
ceva ca o povara, pe suflet si pe trup, multi ne îmbolnavim, pe multi ne rapune
aleanul si urâtul. Este modul prin care natura influenteaza puternic si
irezistibil starea oamenilor. Si este interesant de observat ca cine este legat
mai putin de poftele si desfatarile vietii, cine nu s-a facut rob pântecelui,
cine este mai cumpatat la mâncare si la bautura, fata de acela natura pare sa
se arate mai binevoitoare, nu-l apasa sau o face într-o mai mica masura decât
în cazul celor deveniti sclavii firii si trupului. O , cât de limpede ni se
arata ca adevarata noastra viata este în Domnul, nu în cele materiale; cât de
clar vedem ca Domnul „lucreaza toate în toti” (1 Corinteni 12, 6). În atmosfera
El este respiratia noastra; în mâncare, ne satura, în bautura, ne ogoieste
setea; El ne îmbraca, ne adaposteste, ne încalzeste si ne linisteste; ne aduce
liniste si în somn; Îl regasim în cuvântul curat, învatatoresc, întelept si
ziditor, în dragostea unora fata de altii. Doamne, Stapâne, Facatorul si
Binefacatorul nostru! Da-ne ca în fiecare clipa a vietii noastre sa ne amintim
de Tine, ca prin Tine „traim si ne miscam si suntem” (Faptele Apostolilor 17,
28), ca viata ne-a fost data de Tine, respiratia, totul! Dar sa tinem minte,
daca în toate cele de care am vorbit pâna acum nu vom tine seama de poruncile
si rânduielile lasate de la Dumnezeu, El ne va fi si pedeapsa noastra.
Pedepsi-ne-va cu atmosfera, cu mâncarea, cu bautura, nu ne vom mai satura, nu
ne vom mai astâmpara setea, ne va face sa ne scârbim de mâncare si de bautura
sau sa ne îmbolnavim de ele. Asa cum se întâmpla când cuiva nu-i mai prieste
mâncarea, când i se uraste de îmbracaminte si de casa, când nu-si mai gaseste
linistea nici în somn, când vorbele lui nu mai au nici o legatura între ele,
când are parte de dragoste nestatornica, chinuitoare si pârjolitoare. Se
vadeste ca pedepsele ne vin chiar din pornirile noastre pacatoase. „Prin ceea
ce pacatuieste cineva, prin aceea se pedepseste” (Întelepciunea lui Solomon 11,
16).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 117-118
ZIUA
-
Sfântul Ioan din Kronstadt -
Ziua este simbolul caracterului trecător al vieţii noastre pământeşti: mai
întâi dimineaţa, apoi vine ziua, în sfârşit, seara, şi atunci când cade
noaptea, ziua toată s-a scurs. Astfel se scurge viaţa, mai întâi copilăria, ca
prima dimineaţă, apoi adolescenţa şi maturitatea ca plinul zilei şi ceasul
amiezii; în sfârşit, bătrâneţea, ca seara căzând, dacă ne-o dă Dumnezeu; după
care, inevitabil, vine moartea.
Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea
întru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 114
ASCUNDEREA
-
Maica Siluana Vlad -
Un alt vrăjmaș este ascunderea, iluzia că putem face orice dacă „nu ne vede
nimeni”. Dacă ne-am da seama că Dumnezeu este prezent și ne vede, cum ne-ar fi
viața? Sau dacă ne-am ascunde faptele bune și am înțelege că bucuria ne vine de
la gestul mărunt și nevăzut de nimeni, dar făcut pentru Domnul? Când mă vede
cineva, pot vorbi foarte frumos, pot face lucruri grozave, pentru că aștept
aplauze. Dar ce fac atunci când sunt singur, când spăl closetul, când spăl și
calc rufe – acela sunt eu, omul adevărat.
Maica Siluana Vlad, Un gând pe zi din
înțelepciunea Maicii Siluana, Ed. Doxologia, Iași , 2022, p. 18 ianuarie.
RĂDĂCINILE
-
Sfântul Sofronie Saharov -
Pentru a zugrăvi mai limpede tabloul căii noastre creştine, asemenea
Părinţilor, vom alege metoda pildei. Când ne uităm la un pom bătrân, de
veacuri, care îşi înalţă coroana până în nori, noi ştim că puterea rădăcinilor
lui care se afundă în adânc trebuie să fie pe măsura dimensiunilor sale. Dacă
rădăcinile lui nu ar pătrunde în întunecatele sânuri ale pământului, poate tot
atât de adânc pe cât este de înaltă coroana; dacă întinderea rădăcinilor sale
şi puterea lor nu ar fi pe măsura volumului şi greutăţii părţii văzute a
copacului, ele nu ar putea nici să îl hrănească, nici să-l ţină în picioare: un
vânt slab l-ar putea doborî. Tot aşa şi în viaţa duhovnicească a omului. Dacă
conştientizăm măreţia chemării noastre în Hristos, cu alte cuvinte, alegerea
noastră în Sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu spre înfiere, iar
aceasta mai înainte de zidirea lumii, atunci de aici noi nu ne vom înălţa în
mândrie, ci cu adevărat ne vom smeri. Mişcarea în jos, în întunericul cel din
afară, este de neapărată trebuinţă nouă tuturor, pentru a ne ţine în adevăratul
duh creştin. Ea se exprimă printr-o necontenită amintire a nimicniciei noastre
dintru început, prin cea mai aspră osândire de sine în toate. Şi cu cât mai
adânc se pogoară omul în osândirea de sine, cu atât mai mult îl înalţă
Dumnezeu. „Zic vouă… că tot cela ce se înalţă pre sine smeri-se-va, iar cel ce
se smereşte pre sine se va înălţa” (Luca 18, 14).
Sfântul Sofronie Saharov, Vom vedea pe
Dumnezeu precum este, traducere de Părintele Rafail Noica, Ed. Sophia,
Bucureşti, 2005, p. 107
VEŞMÂNTUL
SUFLETULUI
-
Sfântul Sofronie Saharov -
A dobândi rugăciunea înseamnă a dobândi veşnicia. Când trupul stă să moară,
strigătul „Iisuse Hristoase” devine veşmântul sufletului; când creierul nu mai
funcţionează şi este greu să ne aducem aminte alte rugăciuni, în lumina
cunoştinţei dumnezeieşti ce purcede din acest Nume, duhul nostru se va înălţa
spre viaţa cea nestricăcioasă.
Sfântul Sofronie Saharov, Rugăciunea –
experienţa Vieţii Veşnice, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis,
Sibiu, 2007, p. 163
LUMEA
E CA FUMUL
-
Sfântul Teofan Zăvorâtul -
Plăcute sunt, lume, vremurile tale şi anii tăi, însă trec ca fumul. Te asemeni
unui vis ce piere, şi zilele tale sunt ca o umbră; seara ta trece repede,
dimineaţa ta nu e îndelungă; ceasurile tale aleargă către sfârşit, care de care
mai repede... Grăbeşte-te, păcătosule, să primeşti iertare până când mai
străluceşte pentru tine lumina zilei.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Psaltire sau
cugetări evlavioase şi rugăciuni, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucureşti, 2011, p. 126
COPACUL
DOBORÂT
-
Sfântul Ilie Cleopa -
Dacă vedem prin pădurile şi codrii cei mari vreun arbore cu mare vechime de
ani, răsturnat la pământ de furtunile vremurilor cele mai puternice decât el,
apoi şi de la acesta să ne învăţăm a nu ne încrede în puterea noastră, nici în
iscusinţa cea de mulţi ani, aducându-ne aminte de cele scrise, că: „Cela ce se
încrede în sine, va cădea cădere jalnică” (Pilde 16, 18). Iar dacă alţi arbori
uriaşi vedem putrezind prin codri şi de multe ori căzuţi la pământ, şi lângă
aceştia zăbovind cu gândirea aşa să zicem: Cum aceşti arbori atâtea sute de ani
trăind şi atâtea vremi sub soare petrecând, acum zac aici putrezind şi pământ
făcându-se, dar eu, care sunt „iarba şi floarea câmpului” (Psalm 102, 15), în
această viaţă prea scurtă, cu cât mai neputincios şi mai repede trecător sunt
în această lume?
Sfântul Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre
minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului şi Huşilor, Roman,
1996, cap. cap. 4: Minunile lui Dumnezeu din lumea arborilor , p. 38-48
PUTINŢELE
SUFLETULUI
-
Sfântul Nectarie al Eghinei -
Orice fiinţă care poate primi de la Dumnezeu ceva deţine şi capacitatea de a
recepta acel lucru şi de a-L înţelege pe Dumnezeu şi Revelaţia Sa dumnezeiască;
omul, neputând primi de nicăieri altundeva ideea de Revelaţie, a primit-o şi o
are de la Dumnezeu, deci este înzestrat cu capacitatea de a recepta, de a-L
înţelege pe Dumnezeu şi este dăruit cu un spirit care intră în relaţie cu
Dumnezeu, Cel Care Se revelează; aşadar, omul nu este o materie neînsufleţită
şi lipsită de intelect, ci o fiinţă cu suflet şi minte, capabilă să primească
Revelaţia dumnezeiască; şi fiind astfel, e necesar să aibă suflet nemuritor, ca
unul ce intră în relaţie cu Dumnezeu, este învăţat şi înţelepţit de El în
vederea desăvârşirii sale, care ar fi inutilă fără nemurire; prin urmare, omul
are suflet nemuritor.
Sfântul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucureşti, 2015, p. 264
LĂMÂIA
-
Sfântul Simeon din Dajbabe -
Precum nu este lămâie fără mireasmă, tot astfel nu este milostenie care să
treacă nerăsplătită. Lămâia trebuie mai întâi să se coacă, iar răsplata trebuie
să-şi aştepte vremea.
Sfântul Simeon din Dajbabe, The Orthodox
Word, nr. 271-72, traducere de Laura Mărcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA,
2010, p. 37-53
LACRIMILE
LUI IISUS LA ÎNVIEREA LUI LAZĂR
-
SF. ANDREI CRITEANUL -
Lazăr, prieten al Domnului
... Că Lazăr Îi era prieten o arată însuși cuvântul:
„Căci iubea Iisus pe Marta și pe sora ei și pe Lazăr” (In. 11: 5). Și cine este
atât de fericit, încât să fie iubit de Hristos, Care este Dragostea Însăși? Dar
ce este de mirare dacă și femeile cele bărbate la cuget sunt iubite de Cel ce a
venit să-i cheme pe toți la El? Dar atât de mare este prisosul dragostei Lui
față de acestea, încât și minunea săvârșită cu fratele lor întrece toate
celelalte minuni prin măreția și noblețea faptei.
„Când a auzit deci că e bolnav, atunci a rămas două
zile în locul în care era”(In. 11, 6). Pentru ce? Căci știa de mai înainte că
numaidecât Lazăr avea să moară. Și, voind să înlăture bănuielile celor care-L
vânau, își amână venirea, ca Lazăr, murind, să fie îngropat și ca nu cuva
cineva să socotească ostentativ și necioplit faptul că, de îndată ce a auzit,
S-a și grăbit spre arătarea minunii.
... După aceea a adăugat: „Lazăr, prietenul nostru, a
adormit”(In. 11: 11). Mi se pare mie că a spus acestea ucenicilor învăluit. Dar
dezvăluirea sensului este clară. Pentru aceea, adăugând și pricina plecării la
Lazăr, zice: „Dar mă duc să-l trezesc”. Nu zice aceasta ca să Se laude. Căci nu
ar fi rostit un cuvânt așa de nelămurit, încât ucenicii nici să nu priceapă
cuvântul. Nu a zis: „Mă duc să-l înviez sau să-l scol pe el din morți”, ci
„să-l trezesc”, ceea ce deocamdată nu dădea nimic de bănuit. Au zis deci
ucenicii: „Doamne, dacă a adormit, se va face bine, gândindu-se la trezirea din
somn. „Dar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbește despre
somn ca odihnă”(In. 11: 12-13).
Smerenia Domnului în fața minunii
Vezi cuvântul învățăturii neiubitor de laudă, încât și
cei ce întrebau, nu puteau să înțeleagă ceea ce spusese din pricina exprimării
smerite? Pentru aceea nici nu i-a uimit, cum S-a arătat făcând adeseori, ca să
le îndrepte cumva nepriceperea lor, când ei nu înțelegeau cele ce le grăia lor.
Totuși, dând la o parte vălul neclarității, Hristos arată clar lucrul și le
zice pe față: „Lazăr a murit”(In. 11, 14). Ca și cum ar fi spus: „Cunoașteți
din descoperire ceea ce se va petrece”. „Mă duc să-L trezesc”. Dar și aceasta
este tot fără iubire de laudă. Căci nu din iubire de cinste, cum i-ar putea
părea cuiva, nici din neputință sau necunoaștere a rostit aceste cuvinte. Ci
le-a arătat pe toate laolaltă: înțelepciunea, preștiința și puterea care Îi
erau cuvenite Lui prin fire. Fiindcă spunea de mai înainte ceea ce avea să se
întâmple, cele viitoare ca și și cum ar fi fost prezente.
„Lazăr a murit. Și mă bucur pentru voi, ca să credeți,
că n-am fost acolo. Dar să mergem la el” (In. 11; 15). Vezi cum se smerește
prin cuvânt? Și prin arătarea treptată a scopului propus, țintește spre
arătarea și dovedirea minunii.. Pentru ce? Ca să credeți că și pe morți Eu pot
să-i înviez ca un Stăpân. „Lazăr a murit”... Ce spui? Nu erai acolo Tu, Cel ce
pretutindenea ești și pe toate le plinești cu dumnezeirea? Nu erai acolo? Ba
da, zice, eram acolo și eram de față. Dar nu cu trupul, ci cu vrednicia dumnezeiască
a slavei.
Lazăr era deja mort, deja cu rău miros, și Iisus a
venit, Hristosul și Dumnezeu, și îi dăruiește viața. Vasul trebuia să se
zdrobească dar apoi vine Olarul. ... Cu cât a trecut mai mult timp de la
îngropare, cu atât mai vrednică de minunare este puterea lui Hristos.
Iisus, povățuitor al Martei și Maria
„Și mulți dintre iudei veniseră la Marta și Maria ca
să le mângâie pentru fratele lor” (In. 11, 18). Și pe bună dreptate. Căci
Betania, fiind aproape de oraș (Ierusalim), era firesc ca cei mai mulți să vină
la ele, din două motive: fie că se bucurau de cuvioșia vieții celor două femei,
căci viața lor era strălucită excelând în virtute, fie din pricina întristării,
totul fiind plin de durere. Fără îndoială că mulțimea celor adunați a
mărturisit minunea care avusese loc, așa că adunarea lor nu era nicidecum întâmplătoare
și fără folos.
„Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în
întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă”... Mai fierbinte era cumva Marta și
mai simplă, având un caracter neprefăcut. Pentru aceea, I-a și ieșit ea cea
dintâi în întâmpinare, ca să arate și mărirea firii Lui și să-I vestească și
moartea prietenului.
„Şi a zis către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici,
fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu,
Dumnezeu îţi va da”. Ai văzut credință? Ai văzut voință neșovăielnică? Vezi cum
credea că El este Dumnezeu și că poate birui moartea și că pe morți îi poate
învia cu putere?
„Va învia fratele tău”. Din pricina neiubirii laudei,
nu a zis: „Eu îl voi învia pe fratele tău”. Spunând „va învia”, l-a lăsat
nedeterminat, punându-i la încercare credința. Pentru aceea și Marta zice:
„Știu că va învia în ziua ce de apoi”.
„Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce
crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în
Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta?”. Iată ce vrea să ne spună. În chip
foarte înțelept și convingător îi mută cugetul femeii la credința cea întru El,
după cum arată și răspunsul ei. Căci ce zice ea? „Da, Doamne. Eu am crezut că
Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume”.
Nu a venit să le mângâie, nici să le convingă că El
este Hristosul. Pentru aceasta ar fi venit și mai înainte.A venit să-l facă
viu, să-l învieze pe frate.
De ce a lăcrimat Iisus?
„A lăcrimat Iisus”... A lăcrimat ca om, nu pentru
Lazăr, ci pentru iudei. Căci pe Lazăr venise să-l învieze... dar pentru iudei,
văzând mai dinainte necredința lor, chiar și după săvârșirii minunii. A
lăcrimat pentru stricăciunea firii noastre și înfățișarea fără frumusețe a
chipului Său, deformat de moarte.
Le spune „Ridicați piatra”. Căci aș fi putut și Eu
Însumi prin cuvânt să rostogolesc piatra, dar v-am lăsat pe voi, ca să
percepeți duhoarea. .. Ca și voi să mărturisiți că voi înșivă ați rostogolit
piatra mormântului...
„Iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis:
Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi,
dar pentru mulţimea care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis”.
Mulțumește Tatălui nu ca și cum ar fi primit ceva de la El. Căci nu a cerut.
„Îți mulțumesc că Mai ascultat, zice”. A spus aceasta pentru iudei, arătând că
a venit de sus și că este Fiul lui Dumnezeu,și Dumnezeu El Însuși, și că
împlinește întotdeauna voia Tatălui, fiind de aceeași voie și fire cu El, și că
om fiind, Se exprima cumva mai omenește, tocmai ca iconomia să nu se considere
închipuire.
„Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre,
vino afară! Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de
pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă”. Nu se mai roagă acum, nici nu
zice: „Părinte, scoală-l pe el.. Să cunoască iudeii că vine ceasul când cei din
morminte vor auzi glasul Fiului Omului, și auzindu-l vor învia.
Vino afară! Învață-i pe toți cum într-o clipă toată
făptura se va însufleți, de îndată ce trâmbița va suna la Învierea de obște.
Vino afară! Răsuflarea i-a revenit în nări, vinele
sunt iar pline de sânge, glasul în gâtlej, în urechi cuvântul, în ochi vederea,
mirosul la locul lui, umbletul după fire..
Poruncește ca iudeii înșiși să îl dezlege pe Lazăr. Ca
și cum le-ar spune: cu mâinile voastre dezlegați-l, ca să fiți martori ai
minunii.
Fii Lazăr!
„Deci mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi
văzuseră ce a făcut Iisus au crezut în El”. Fericit este cel care a făcut un
astfel de negoț, credința, care nu a ieșit din Betania cu mâinile goale, fără
să fi târguit nimic.
Fii Lazăr, dacă vrei, mort pentru lume, mirosind de la
rănile putrede, având tăcerea ca o piatră pecetluind buzele. Dar mai degrabă
fă-te mai întâi prieten al Stăpânului. Ai și tu însuți surori, mai întâi
sufletul, apoi trupul. Împacă-te cu Hristos, pentru ca, atunci când vei adormi,
aceasta să trimită de veste la Iisus, precum Marta și Maria, una cu cuvântul,
alta cu fapta, zicând: „Doamne, iată, cel pe care îl iubești, este bolnav”.
Pentru ca atunci când vei muri desăvârșit lumii, venind Hristos, să te învize
să zică îngerilor Lui: „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă. Dezlegați-l din
legăturile păcatului și să meargă în sânurile lui Avraam, în corturile cele
veșnice, la fericirea cea neîmbătrânitoare a dumnezeiescului sfârșit, pe care
fie ca noi toți să îl dobândim...
(Selecții din cartea „Sfântul Andrei
Criteanul. Omilii la sărbători”)
ŞLEFUIREA
-
Stareţul Gheorghe din Zadonsk -
Într-o zi, stând la pangar, din întâmplare mi-am îndreptat privirea în sus şi
am văzut un cui, care era pe de-a-ntregul ruginit. Lăsându-mi capul în jos, ca
într-adins, văd şi acolo, în podea, chiar lângă picioarele mele, un alt cui, a
cărui „pălărie” era strălucitoare. În clipa aceea am fost străfulgerat de
gândul că, de nu va fi cineva şlefuit întocmai ca şi cuiul acesta, nu va putea
să strălucească întru Împărăţia Cerurilor. Pentru că acela ce stă pe o treaptă
înaltă, adeseori se acoperă cu rugină şi toţi îl văd, dar nimeni nu se poate
atinge de el pentru a-l curăţa, sau nici măcar nu poate nimeni să îi spună, din
pricina înălţimii la care se află, că nu este curat, ci stă doar şi se uită la
dânsul, chiar şi cu preţuire uneori, prin aceasta ascunzând şi mai mult de el
adevărata stare în care se găseşte. Iar cel ce stă pe o treaptă mai joasă e
şters şi îndoit de orişicine, şi cu toate că „pălăria” i se roade puţin, dar în
schimb se face mai strălucitoare şi niciodată nu poate să se acopere cu rugină.
Asemenea şi tu, Gheorghe, îmi ziceam eu mie, trebuie să fii sub picioarele
tuturor, dacă vrei să te umpli de strălucire întru împărăţia Tatălui Ceresc.
Stareţul Gheorghe din Zadonsk, Jurnalul
unui zăvorât, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucureşti, 2013, p. 53-54
RĂDĂCINILE
SMERENIEI
-
Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
Fiind întrebat de ce arborele îşi înfige rădăcinile în pământ cu atât mai adânc
cu cât este mai înalt, Cuviosul Bonifatie a răspuns: „Înălţându-se, se smereşte
şi smerindu-se, se înalţă. Aşa trebuie să faci şi tu, frate în Hristos! Dacă
însuşirile tale intelectuale sau morale, de la fire sau de la har, din afară
sau dinăuntru, te înalţă, cu atât mai mult smereşte-te întotdeauna şi peste
tot. Fără rădăcinile adânci ale smereniei nu vei fi niciodată ferit de cădere”.
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti,
2011, p. 140
RUGĂCIUNEA
CONTINUĂ A INIMII
-
PR. MIRON MIHĂILESCU -
Ce se ascunde în inima omului?
Când vorbim de rugăciunea inimii, despre care se
vorbește în creștinism, ea trebuie să fie neapărat activă la fiecare dintre
noi. Adică, inima încontinuu să se adreseze Tainei de unde își are originea, să
țină legătura cu Izvorul ei. Inima este inițiată de către Cel ce ne-a dat-o,
întrupându-se în ea. Să ținem legătura cu Cel ce ne-a dat-o!
Lucrul acesta l-a mărturisit Mântuitorul că se va
petrece cu viața noastră, când a stat de vorbă cu femeia samarineancă la
fântână și i-a propus să ia Izvor de Viață care va curge încontinuu din inima
ei, și nu va mai avea nevoie de nimic. Pentru că Izvorul Vieții în om este
chiar în inima lui. Acest Izvor este lucrat de Sf. Treime, fiindcă Mântuitorul
a spus: „Tatăl meu până acum lucrează. Aceasta face Tatăl meu încontinuu și Eu
lucrez lucrul lui”. Ce lucrează El? „Încontinuu ne dăruiește viață și Eu duc această
viață de la El la voi, în sensul că eu o preiau în Mine și cu această viață de
la Tatăl în Mine, Mă instalez în voi. Și Mie îmi bate inima în voi. Inima
pornită de Tatăl, Eu o instalez în voi și în voi, bate inima Mea luată în
primire de la Tatăl”.
„Țineți legătura cu Mine!”
Știm că Mântuitorul, pe cruce, a specificat acest
lucru, în ultimă instanță când El a hotărât să-Și dea viața: „În mâinile Tale,
Părinte, îmi dau duhul Meu, viața Mea”. În mâinile Tale... Deci, de unde o am?
Dacă noi ne dăm seama că ne luăm în primire viața noastră de la Dumnezeu,
însemnează că vom fi atenți. Și Mântuitorul accentuează acest lucru: „Fiți
atenți! Să nu pierdeți din vedere că de la Mine aveți viața voastră! Și țineți
legătura cu Mine! Să vă rugați neîncetat, privegheați, fiți atenți toată ziua,
că tot ce vi se întâmplă vouă este o lucrare dumnezeiască de dăruire și de
împreună lucrare cu voi, a propriei voastre vieți”.
Dându-ne seama de prețul vieții noastre, că fără El nu
ne-am trezi din somn, n-ar putea inima noastră să bată și mintea noastră
minunat să gândească dumnezeiește, dacă nu am fi fost de la Izvorul Vieții.
Bateria bucuriei vieții
Mântuitorul mereu a spus: „Fără Mine nu puteți face
nimic”. Am zis de atâtea ori că sufletul nostru este lucrarea dumnezeiască de
dăruire a Vieții și răspunsul nostru de conștientizare a acestui fapt,
răspunsul nostru care se transformă în silință de colaborare cu Cel care ne-a
dat viață, ca noi să lucrăm așa cum ne-a indicat El. Dumnezeu începe lucrul,
noi intrăm în lucrul Lui și continuăm toată ziua cu El. „Fără Mine, nu puteți
fi vii”. Mântuitorul propune ca acest fapt să devină o conștiință vie, continuă,
o batere de inimă a minții noastre.
„Neîncetat, fiți atenți și vă rugați!”, a spus
Mântuitorul. În fiecare clipă, suntem în situația de a ne putea dubla mintea.
Cu o parte vedem ce avem de făcut în ceea ce ne stă în față, iar cu cealaltă
planăm și ne menținem, în faptul că noi suntem împreună lucrători cu Însuși
Izvorul Vieții noastre. Și aceasta ne va aduce bucuria vieții. Încontinuu, ne
vedem lucrând dumnezeiește, „ca Mine. Uitați-vă la Mine, ca Mine să vă
comportați!” zice Mântuitorul. Încontinuu, nu numai o dată. Viața este valabilă
atunci când este continuă. Viața este o continuitate de curgere de taină a ei,
din Izvorul de unde noi ne avem pe noi înșine luați în primire.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 94)
L
U M I N A
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Lumina este izvorul dupa care îmi înseteaza neîncetat sufletul, mai mult decât
dupa orice. Lumina si puritate, sfintenie si omenie – le învat, le iubesc, le
doresc, le caut si le gasesc: în gândul omului curat, în cuvântul tainic al
cerului, în lumina fireasca a soarelui, în tremurul sfios al stelelor, în toate
cele ce nu fac altceva decât sa ne sopteasca despre taina universului, despre
negraita cauza a tuturor, pe care noi, fara sa gresim, o numim Dumnezeu; despre
chipul slavei Sale între oameni, care este Iisus Hristos.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele
Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p.
64
LENTILA
SI FOCUL
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Putem aprinde cu o lentila o bucata de lemn, de hârtie sau de alt material
lesne inflamabil, atunci când asupra obiectului respectiv focalizam într-un
punct razele soarelui, obtinând pe acel obiect un fel de soare în miniatura.
Asa se întâmpla si când ne rugam, sufletul ni se înfierbânta, se învioreaza, se
aprinde de la Soarele Dreptatii, ca sa lucreze asupra inimii cu toata
simplitatea si puterea Sa. O putem „aduce” în acelasi chip acolo si pe Maica
Domnului, îi putem aduce pe Îngeri si pe Sfinti. Icoana lor poate sa apara în
inima, asa cum este, cu toata puterea si sfintenia, pentru ca inima sa ia de la
dânsii cât mai multa si mai deplina lumina, sa se aprinda de prisositoarea lor
iubire ca de la un izvor de foc; vei primi de la dânsii în inima curatie,
sfintenie, bunatate, putere si inima se va purifica de la sine, întarindu-se în
credinta si dragoste si, cu atât mai mult, mai hotarât si mai statornic îti vei
îndrepta inima catre Dumnezeu si catre Sfintii Lui, cu atât se va lumina, se va
curata si se va umple mai mult de viata.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 73.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu