Ben Todică - SĂ CREȘTI ÎN TINE

 

SĂ CREȘTI ÎN TINE

Despre Labirint, primul meu film din Australia

 

Există un moment în viața unui om în care ceea ce a învățat de la alții trebuie să înceapă să vorbească prin el. Pentru mine, acel moment a fost Labirint.

Nu am venit în Australia cu o diplomă de cineast în buzunar. Am venit cu memoria cinematografului românesc, cu filmele marilor maeștri în minte, cu câteva premii și medalii câștigate în România și cu o experiență pe care, aici, nu aveam cum să o demonstrez prin acte.

Aveam însă ceva ce nu putea fi trecut într-un dosar de angajare: aveam ochiul format în întunericul sălii de cinematograf.

De copil am stat în primul rând al cinematografului și am privit lumea prin lumina care venea din spatele meu. Înainte să înțeleg ce este arta cinematografică, am înțeles că o imagine poate să te facă să vezi o lume care nu există în fața ta.

Mai târziu, în România anilor ’60 și ’70, am intrat în lumea cineamatorilor și am fost format în seminariile organizate de Uniunea Sindicatelor din România comunistă. Era o școală aparte. Nu era suficient să știi să filmezi. Trebuia să știi și cum să spui ceea ce nu putea fi spus direct.

Întrecerea dintre noi nu era numai tehnică. Era și o întrecere a inteligenței artistice: cine reușea să strecoare un mesaj pe sub nasul Securității folosind povestea, fabula, metafora, simbolul, ironia și acele „șopârle” pe care artiștii, scriitorii și poeții le inventau pentru a spune adevărul fără să-l pronunțe.

Dar exista și o altă competiție. Ne provocam unii pe alții să găsim un limbaj cinematografic propriu. Să filmăm altfel. Să montăm altfel. Să vedem altfel.

Acolo am început să înțeleg că aparatul de filmat poate fi pentru cineast ceea ce este creionul pentru desenator sau pensula pentru pictor. Camera nu doar înregistrează lumea. O interpretează. Și, uneori, o reinventează.

 

Australia

Când am ajuns în Australia, toate acestea existau în mine, dar nu aveam nicio dovadă că existau. Veneam dintr-o familie săracă. Nu aveam bani, relații sau un certificat care să spună: „Acest om este cineast.” Aveam doar dorința de a continua. În România câștigasem premii cu filmele mele, dar premiile rămăseseră în urmă, într-o altă țară și într-o altă viață. Aici trebuia să încep din nou.

Am înțeles că, dacă voiam să intru în lumea filmului australian, trebuia să-mi demonstrez talentul prin ceea ce puteam face, nu prin ceea ce spuneam că știu să fac. Pentru mine, concluzia era simplă: Trebuia să fac un film.

Nu aveam bani pentru o producție. Aveam însă suficient cât să cumpăr un aparat de filmat de 8 mm din piața de vechituri din Dandenong și câteva role de peliculă.

Lucram ca sudor la Philips, pe linia de asamblare a frigiderelor. Din aceeași lume industrială din care îmi câștigam pâinea am recuperat și un casetofon Philips. Ziua lucram cu metalul. Noaptea încercam să lucrez cu lumina. Nu aveam studio. Nu aveam echipă. Nu aveam producător. Nu aveam laboratorul meu.

Aveam o casă, împrejurimile, animalele, oamenii pe care îi întâlneam și aparatul de filmat. Și aveam imaginația. Pentru mine, acestea erau suficiente.

 

Filmul începe înainte de poveste

Îmi amintesc și acum de bucuria aproape copilărească de a găsi obiectele cu care puteam construi lumea filmului.

Am folosit chiar și o copertă de disc de vinil LP, pe care apărea imaginea unei încăperi cu o ușă și un tablou pe perete. Am înlocuit imaginea originală cu cea a câinelui și pisicii gazdelor.

Apoi am început.

Nu aveam încă o poveste în sensul clasic. Aveam fragmente. Imagini. Impulsuri. Întâlniri. O pisică. Un câine. Vacile vecinilor. Cai. Păsări. Pădure. O casă. Uși. Ferestre. Umbre. Lumini. Oameni. Și, undeva în spatele tuturor acestora, eu.

Am început să vânez idei prin locurile în care trăiam. La ferma vecinilor, printre oi și vaci. La crescătoria de porci. Pe drum. În jurul casei. Am urmărit două tinere eleve care își plimbau caii după-amiaza. Am filmat păsări, șopârle, animale și oameni. Nu știam întotdeauna unde mă vor duce aceste imagini. Dar filmul începea să se construiască singur. Dialogul era între mine și Muza Inspirației. Poate că era Universul. Eu doar încercam să fiu atent.

 

Cățelul și pisica

Privind astăzi Labirint, după atâția ani, îmi dau seama că filmul îmi vorbea despre mine mai mult decât credeam atunci. Cățelul a devenit, fără să-mi propun în mod conștient, o imagine a mea. Era curios. Era vulnerabil. Era atras de lume. Dar lumea era mult mai mare decât el.

Pisica, celelalte animale, spațiile necunoscute, pădurea, umbrele, ușile, întunericul și lumina deveneau treptat forțe ale unui univers pe care trebuia să-l înțeleg. Nu le priveam doar ca pe niște elemente ale naturii. Le transformam în personaje. În obstacole. În oglinzi. În întrebări. În Labirint, natura nu este doar decor. Este lumea care îl înconjoară pe omul venit din altă parte. Iar omul trebuie să învețe să se miște prin ea.

De aceea imaginea câinelui care stă în fața unei uși, așteptând, mi se pare astăzi mai importantă decât mi se părea atunci. O ușă este întotdeauna două lucruri: ceea ce lași în urmă și ceea ce nu știi încă ce vei găsi.

Pentru emigrant, fiecare ușă poate fi o naștere. Dar și o despărțire.

 

Labirintul

Abia privind filmul astăzi înțeleg mai limpede de ce i-am spus Labirint.

Un labirint nu este neapărat un loc în care te-ai rătăcit. Poate fi locul în care înveți să te găsești.

Am intrat în Australia cu o anumită imagine despre lume. Venisem din România, dintr-o cultură europeană în care cinematograful avea o puternică tradiție a simbolului, a montajului, a metaforei și a construcției. Și, dintr-odată, eram într-o lume nouă. O lume liberă, vastă, material diferită, dar pe care eu nu o cunoșteam.

Trebuia să învăț să o citesc. Să-i înțeleg oamenii. Să-i înțeleg ritmul. Să-i înțeleg libertatea. Și să mă înțeleg pe mine în interiorul ei.

De aceea Labirint nu este doar un film despre animale. Nu este doar despre Australia. Nu este nici măcar doar despre emigrare. Este despre intrarea unui om într-o lume pe care nu o cunoaște. Și despre transformarea lui.

 

Inocența

Astăzi aș spune că Labirint este povestea unui inocent care intră în lume și este obligat să-și piardă inocența pentru a putea supraviețui. Dar există o condiție. Să nu-și piardă sufletul. Aceasta este, poate, adevărata mea temă.

Când intri într-o lume nouă, trebuie să înveți regulile ei. Trebuie să te adaptezi. Trebuie să te schimbi. Uneori trebuie să renunți la ceea ce ai fost. Dar cât din tine ai voie să pierzi? Unde se termină adaptarea și începe renunțarea la tine? Unde se termină libertatea și începe singurătatea? Unde se termină visul și începe supraviețuirea? Aceste întrebări nu le formulam atunci în cuvinte. Le filmam.

 

Camera ca pensulă

Am început să-mi pictez povestea. Nu aveam mijloacele tehnice ale unei producții profesioniste, așa că am folosit ceea ce aveam. Mișcări rapide de cameră. Schimbări bruște. Cadre scurte. Întuneric. Lumină. Apropieri. Distanțe. Repetiții. Contraste. Montaj. Și muzică.

Montajul devenea uneori aproape opresiv, pentru că încercam să pun în aceeași construcție toate emoțiile pe care le simțeam. Am folosit fragmente de muzică și dialoguri extrase din filme înregistrate pe casete video. Copierea lor pe banda sonoră era o adevărată tortură tehnică. Sistemul de redare și înregistrare trebuia sincronizat cu o precizie aproape absurdă. Trebuia să găsesc exact cuvântul, exact sunetul, exact fragmentul muzical. Nu aveam echipamentul unui studio. Aveam ceea ce îmi puteam permite. Dar tocmai această sărăcie tehnică m-a obligat să inventez.

Astăzi mă gândesc la acele imagini ca la niște lovituri de pensulă. Nu toate sunt perfecte. Unele sunt nervoase. Unele sunt brute. Unele aproape tremură. Dar ele poartă mâna celui care le-a făcut. De aceea, dacă ar trebui să compar Labirint cu un tablou, l-aș compara cu o pictură în care artistul nu încearcă să ascundă gestul pensulei.

Se vede mâna. Se vede lupta. Se vede încercarea. Se vede omul din spatele imaginii.

 

Maeștrii mei

Înainte de Australia, cinematografia lumii îmi construise deja o școală în interior.

M-au însoțit François Truffaut, Oliver Stone, Akira Kurosawa, Serghei Eisenstein, Andrzej Wajda, Serghei Bondarciuk, Masaki Kobayashi, Orson Welles, David Lean, Luchino Visconti, Michelangelo Antonioni, Federico Fellini, Vittorio De Sica, Grigori Cuhrai, Mihail Kalatozov, Piotr Todorovski, Damir Salimov, Luis Buñuel, Ingmar Bergman, Elia Kazan, Miloš Forman, Andrei Tarkovski, Charlie Chaplin, David Lynch, Krzysztof Kieślowski, Paul Cox, Alfred Hitchcock, Steven Spielberg, Stanley Kubrick, Martin Scorsese, Anthony Mann, Roman Polanski, Dario Argento, Sergio Leone și mulți alții.

În România i-am admirat pe Mircea Daneliuc, Elisabeta Bostan, Ion Popescu-Gopo, Sergiu Nicolaescu, Mircea Drăgan și Liviu Ciulei. Nu am încercat să-i imit.

Cel puțin nu în mod conștient.

Am încercat să înțeleg ce caută fiecare în imagine. De la unii am învățat timpul. De la alții, tăcerea. De la alții, montajul. De la alții, compoziția. De la alții, tensiunea. De la alții, absurdul. De la alții, frumusețea. De la alții, puterea unui chip. De la alții, felul în care un spațiu poate deveni personaj.

Dar toate acestea trebuiau, la un moment dat, să înceteze să fie doar lecțiile altora. Trebuiau să treacă prin mine. Așa cum hrana trece prin organism și devine parte din el, imaginile marilor cineaști au trecut prin mine prin osmoză. Și, la un moment dat, trebuia să încerc să văd cu ochii mei.

 

Un film pentru a demonstra că pot vorbi cinematografic

În România aveam deja o identitate de cineast amator. În Australia eram aproape un necunoscut. Așa că Labirint a fost, într-un fel, și o scrisoare de prezentare.

Nu puteam să spun: „Am talent.” Trebuia să-l arăt. Nu puteam spune: „Știu cinematografie.” Trebuia să pun imaginile pe ecran. Nu puteam cere lumii să creadă în mine. Trebuia să-i ofer un motiv.

Labirint a fost acel motiv.

Era filmul pe care îl puteam face cu mâinile mele, cu banii mei, cu timpul meu și cu ceea ce aveam în jur. Nu era filmul pe care l-aș fi făcut dacă aș fi avut bani. Era filmul pe care trebuia să-l fac pentru că nu aveam bani. Și poate tocmai de aceea este atât de personal.

 

Australia mea de început

Privind astăzi imaginile, văd Australia pe care o purtam în mine la început. Nu Australia turistică. Nu Australia din cărți poștale. Nu Australia construită pentru străini. Ci Australia întâlnită de un om care tocmai își pierduse reperele. O casă. O ușă. O curte. Un animal. O pădure. O umbră. O lumină care intră printr-o fereastră. Un om care privește. Un animal care așteaptă. Un spațiu în care ceva se poate întâmpla.

Toate acestea au devenit limbaj. Și, fără să-mi dau seama, am început să filmez nu doar ceea ce vedeam, ci ceea ce simțeam. Australia exterioară devenea Australia mea interioară.

 

Timpul a intrat și el în film

Au trecut decenii. Filmul a îmbătrânit. Pelicula s-a deteriorat, imaginea și-a schimbat textura, iar copia pe care am păstrat-o și am transferat-o pe video poartă astăzi urmele timpului. Dar tocmai aici se află una dintre frumusețile lui.

Labirint nu mai este doar filmul pe care l-am făcut atunci. Este și filmul pe care timpul l-a făcut între timp. Tremurul imaginii, imperfecțiunile, degradarea materialului și distanța dintre ceea ce eram și ceea ce sunt astăzi au devenit parte din el.

Un film despre un om care încearcă să găsească un drum printr-o lume nouă a devenit, după mai bine de patruzeci de ani, și un document despre trecerea timpului. Pelicula a îmbătrânit împreună cu mine. Iar asta mă emoționează. Pentru că memoria nu rămâne niciodată intactă. Și poate că nici nu trebuie. Uneori, tocmai fisurile ei ne permit să vedem mai adânc.

 

De ce este Labirint atât de important pentru mine

Am făcut multe filme după Labirint. Am filmat oameni, locuri, comunități, România, Australia, memoria, moartea, credința, întoarcerea și despărțirea. Dar Labirint rămâne într-un loc aparte. Pentru că este primul meu mare dialog cu lumea în care ajunsesem. Nu l-am făcut privind lumea din afară. L-am făcut din interiorul ei.

Era confuzia mea. Era singurătatea mea. Era dorința mea de libertate. Era frica mea de necunoscut. Era încercarea mea de a supraviețui fără să renunț la ceea ce eram. Și, mai ales, era încercarea mea de a transforma toate acestea în imagine.

Poate că acesta este motivul pentru care îl consider una dintre cele mai răvășitoare experiențe cinematografice ale vieții mele. Nu pentru că este cel mai perfect film pe care l-am făcut. Ci pentru că este unul dintre cele mai adevărate.

 

Să crești în tine

Astăzi, după atâția ani, înțeleg altfel și relația mea cu maeștrii de la care am învățat.

La început îi privești și vrei să ajungi ca ei. Apoi încerci să-i înțelegi. Mai târziu începi să te desprinzi. Și, într-o zi, descoperi că ceea ce ai primit de la ei nu mai este al lor. A devenit parte din tine.

Atunci începe adevărata maturizare. Nu trebuie să-i uiți pe cei care te-au învățat. Dimpotrivă. Trebuie să-i porți cu tine. Dar nu trebuie să rămâi în umbra lor. Trebuie să lași lumina lor să te ajute să-ți descoperi propria lumină. De aceea cred că orice artist trebuie să învețe să facă un lucru foarte greu: să crească în sine.

Nu doar să crească în vârstă. Nu doar să acumuleze tehnică. Nu doar să adune cunoștințe. Ci să lase toate experiențele vieții să se transforme în propriul său limbaj. Poți învăța de la toți. Poți primi de la toți. Poți fi format de toți. Dar vine o clipă când trebuie să filmezi cu ochiul tău. Să auzi cu urechea ta. Să gândești cu mintea ta. Să simți cu sufletul tău.

Pentru că arta nu înseamnă să devii asemenea celor pe care îi admiri. Înseamnă să lași ceea ce ai primit de la ei să crească în tine până când devine, în sfârșit, al tău.

 

Și poate că acesta este adevăratul labirint

Poate că labirintul nu era Australia. Poate că labirintul eram eu. Un om plecat dintr-o lume și ajuns într-o alta. Un om care trebuia să învețe să supraviețuiască fără să uite de ce plecase la drum. Un om care trebuia să se schimbe fără să se piardă. Un om care trebuia să renunțe la inocența copilului, dar nu la curățenia sufletului. Asta am încercat să filmez. Nu știu cât am reușit atunci.

Astăzi însă, privind imaginile, simt că filmul știa uneori despre mine mai mult decât știam eu despre el. Și poate că asta este una dintre minunile artei. Tu crezi că faci filmul. Dar, undeva pe drum, filmul începe să te facă pe tine.

Labirint m-a învățat că nu poți intra într-o lume nouă fără să te schimbi. Dar m-a mai învățat ceva: schimbarea nu trebuie să însemne pierderea sufletului.

Poți să-ți pierzi inocența și să câștigi înțelegerea. Poți să-ți pierzi naivitatea și să câștigi discernământul. Poți să părăsești un loc și să-l porți toată viața în tine. Poți să înveți de la o lume nouă fără să încetezi să fii copilul care privea cândva filmele din primul rând al cinematografului.

Poate că maturitatea nu înseamnă să omori acel copil. Poate că înseamnă să-l iei cu tine. Să-l înveți. Să-l protejezi. Și, într-o zi, să-l lași să țină camera.

Nu trebuie să rămâi copil ca să-ți păstrezi inocența. Trebuie doar să nu lași lumea să-ți ia sufletul.

Asta am încercat să filmez în Labirint.

Și poate că asta înseamnă, până la urmă,

să crești în tine.

Ben Todică

 

„Tu crezi că faci filmul. Dar, undeva pe drum, filmul începe să te facă pe tine.”

Asta este, pentru mine, esența lui Labirint.

ChatGPT

 

Filmul poate fi vizionat aici:

https://www.youtube.com/watch?v=fwOSgmdmfak