Nicolae Dima - Lideri şi… dizidenţi

 

Lideri şi… dizidenţi

Jurnalistică

Prof. Dr. Nicolae Dima, SUA

19 Septembrie 2026

 

Conform enciclopediilor, liderii autentici se conturează prin anumite trăsături înnăscute şi ulterior cultivate; se impun de cele mai multe ori în împrejurări deosebite, de exemplu crize sociale; îşi asigură sprijinul unui grup de susţinători; şi ulterior dobândesc funcţii oficiale prin care se menţin în poziţii de conducere. Definiţia este empirică şi nu face deosebirea între lideri buni şi lideri malefici şi nici între natura societăţilor care produc asemenea indivizi. Şi totuşi istoria e plină de lideri pozitivi: eroi, martiri, sfinţi… pe de o parte şi lideri psihopaţi or satanizaţi pe de alta. Lumea şi-i aminteşte cu oroare pe cei răi, pentru că aşa cum susţinea Machiavelli, oamenii uită binele pe care îl fac conducătorii, dar nu uita suferinţele cauzate de lideri psihopaţi.

De fapt, totul începe cu Geneza - Facerea lumii - şi noi creştinii, credem în binele sădit de Dumnezeu în fiecare dintre noi. Divinitatea ne-a creat să evoluăm spre lumina cerească, iar faptele bune pe care le facem sunt naturale şi le reţinem mai puţin, pentru că fac parte din menirea noastră pe Terra. Faptele rele încep însă cu Lucifer, care într-un acces de gelozie s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a vrut să-I ia locul. Noi oamenii, ne amintim deci purtările abominabile pentru că acestea sunt contra naturii şi contra misiunii omului. Şi de la Geneză şi până azi, lupta se poartă în conştiinţa fiecăruia dintre noi. Iar noi, evoluăm după modul în care ne aliniem între bine şi rău. Prin acţiunile noastre evoluăm spre lumină şi divinitate, or ne prăbuşim în întuneric, alături de diavol. În acest scurt eseu mă voi concentra pe liderii malefici, care ar trebui eliminaţi, şi pe metoda diavolului de a „fabrica” lideri cu aspect benign care să-i facă însă jocul.

Secolul trecut a cunoscut din abundenţă genul de lideri malefici: Lenin, Stalin, Hitler, Mao, şi de ce nu, Ceauşescu; toţi intra în aceiaşi categorie. Toţi au sacrificat poporul şi societatea pentru a-şi impune nebunia din capul lor şi a rămâne la putere. Şi au făcut-o, chipurile, în numele binelui şi al unor scopuri nobile. Doamne fereşte de asemenea bine! Unul din filozofii de frunte al secolului al 19-lea a fost lordul Bertrand Russell, care simpatiza cu oamenii de rând şi nutrea o oarecare simpatie pentru intenţiile aparent umanitare ale tânărului stat Sovietic. Russell a avut o întâlnire cu Lenin, întâlnire în care liderul sovietic se plângea că el are cele mai bune intenţii faţă de ţărani şi le doreşte fericirea, iar ei îi resping planul lui de a-i face fericiţi. Se ştie bine ce fericire a adus ulterior colectivizarea şi viaţa la colhoz.

Lenin a fost un lider malefic, dar autentic. El s-a impus prin anumite trăsături proprii într-o conjunctură istorică favorabilă şi s-a menţinut la putere prin teroare. În cazul României, şi Ceauşescu a fost în felul lui un lider; dar a ajuns la putere exclusiv datorită unor circumstanţe favorabile şi fără calităţi proprii. Şi când circumstanţele s-au schimbat, individul s-a prăbuşit ca un castel de nisip, iar securitatea care îi asigura poziţia, a dispărut precum ghiata pusă la fiert.

În prezent se ştie bine cum au ajuns la putere asemenea indivizi şi se cunosc şi dezastrele rămase în urma lor. Sociologii şi politologii din occident se întreabă cum pot fi evitate asemenea situaţii? Răspunsul lor pare simplu: se pot evita prin societăţi democrate bazate pe alegeri libere, dar ce faci atunci când asemenea alegeri sunt cumpărate, manipulate sau anulate? Apropos, nici o aluzie la România!? Ţara noastră e un adevărat exemplu de democraţie… democraţie originală. De altă parte, statele autoritare, ca Rusia şi China, menţin faţada unor alegeri libere, dar cetăţenii pot vota doar pentru cei „aleşi” deja de partidele de la putere. Şi revin la România, unde statul comunist şi apoi cel postcomunist s-a adaptat la moda vremii.

În perioada post-stalinistă, şi în special în ultimele două decenii ale fostei Uniuni Sovietice, populaţia a început să prindă curaj, să critice sistemul şi să ceară schimbări sociale şi politice. Începuseră să apară chiar şi manifestări scrise şi transmise clandestin de la om la om; un fel de circulare necenzurate, prin care oamenii îşi exprimau doleanţele. Unele materiale erau simple scrisori or declaraţii, dar altele erau adevărate piese literare şi chiar romane. Aşa a apărut iniţial cartea Arhipelagul Gulag de Alexandr Solzhenitsyn pentru care a primit premiul Nobel. Treptat, fenomenul a fost numit dizidență şi s-a extins şi în alte ţări est europene.

Apariţia fenomenului a dus însă la două efecte neaşteptate: Occidentul a înţeles că promovând noul fenomen al dizidenței în ţările estice, putea slăbi statele comuniste. Conducătorii comunişti şi securitatea au înţeles însă şi ei că pot pregăti dizidenţi artificiali, pe care să-i dirijeze în interesul lor. Astfel, un fenomen de rezistenţă sinceră, a fost transformat într-un sistem de manipulare. Şi la acest fenomen au asistat şi chiar au contribuit şi unii intelectuali din generaţia mea.

Se ştie foarte bine că unii dizidenţi români şi-au manifestat sincer nemulţumirea, dar mulţi dintre ei făcuseră parte anterior chiar din sistemul pe care au ajuns să-l denunţe. Unii fuseseră poeţi de curte; alţii fuseseră scriitori frustraţi, căzuţi în dizgraţie; puţini au fost totuşi sinceri şi curajoşi. Dintre aceştia din urmă, personal l-am cunoscut bine pe Paul Goma.

Am auzit prima oară de Goma după ce a publicat în occident romanul Ostinato şi nu mi-a venit să cred că aşa ceva era posibil în România controlată strict de Securitate. Şi îmi amintesc cum la o întâlnire cu câţiva lideri ai exilului românesc, care a avut loc în apartamentul familiei Brutus Coste din New York, d-na Coste a insistat să ne citească un capitol din cartea lui Goma. Acelaşi grup de exilaţi l-am adus ulterior în vizită pe autor în America şi în timp ce se afla la Washington, l-am găzduit în apartamentul meu. Goma a fost un dizident autentic şi un lider de opinie curajos. Poate singurul!

Un caz notoriu a fost şi părintele Gheorghe Calciu, pe care exilul românesc l-a adus deasemenea în Statele Unite. Spre deosebire de Goma, părintele Calciu nu era un dizident; era un opozant autentic şi constant al comunismului din ţară şi executase 20 de ani de închisoare. Ulterior şi după multe intervenţii, i s-a permis să părăsească România ceauşistă şi s-a stabilit în statul Virginia de lângă Washington DC, unde a devenit pastorul bisericii noastre. Alte cazuri au fost însă mult mai puţin clare şi au ridicat semne de întrebare.

În 1975 mi s-a oferit un post de redactor la postul de radio Vocea Americii. Tocmai îmi susţinusem doctoratul şi eram profesor la universitatea George Paterson din New Jersey. Mi-a fost foarte greu să renunţ la profesorat, meserie pe care o ador şi pentru care eram bine pregătit, dar m-a atras ideea unei legături nemijlocite cu ascultătorii din ţară. Nu ştiu nici acum, după 51 de ani, şi probabil nu voi şti niciodată, dacă a fost o alegere bună sau una neinspirată, dar trecutul nu mai poate fi schimbat. M-am mutat deci la Washington, unde din profesor, am devenit jurnalist. Şi aici încep surprizele.

La scurt timp după ce am ajuns în capitala Americii, în toamna anului 1975 or primăvara lui 1976, am primit un telefon de la o persoană pe care nu o cunoscusem, dar de care ştiam. Se numea Mihai Botez, era matematician şi primise o bursă de studii în Statele Unite. Obţinuse telefonul meu de la Nicu Miulescu, unchiul lui Mircea Gere, fost coleg la Facultatea de Geografie şi unul dintre cei mai buni prieteni ai mei. Miulescu, inginer pensionar, era pasionat de istorie şi antropologie şi avusesem multe discuţii plăcute şi deschise cu el. Se însurase târziu şi nu avea copii, dar soţia lui, pe care deasemenea o cunoscusem, avea un fiu care devenise matematician, Mihai Botez, care vroia să mă cunoască.

L-am invitat pe Botez la un mic restaurant chinezesc de pe Connecticut Avenue şi am avut o discuţie amicală. Mi-a spus că primise o bursă de studii la centrul Kennan, din cadrul cunoscutului Institut Smithsonian şi urma să rămână circa şase luni la Washington. Ar fi trebuit să fiu mai suspicios, deoarece institutul cu pricina e atrăgător şi impresionant pe dinafară, dar este şi mai „interesant pe dinăuntru.” Altfel, l-am primit bine, deoarece venise cu recomandări şi între altele mi-a mai spus că era nemulţumit de regimul din ţară. A mai adăugat că avea şi alţi prieteni nemulţumiţi şi că, citez, „unii dintre noi am intrat în partid ca să încercăm să schimbăm regimul, dar în schimb ne-a schimbat regimul pe noi…”

Ne-am despărţit amical după prima întâlnire, și am rămas în contact şi ne-am revăzut. De data aceasta, l-am vizitat la Institut, unde mi-a sugerat să-i iau un interviu pentru Vocea Americii şi, pe un ton calm şi obişnuit, mi-a cerut să-l pun în contact cu CIA. Pe moment nu m-a surprins cererea lui, pentrucă unii dintre „bursierii” veniţi din ţară cereau azil şi dreptul de a rămâne în America. Şi fără să-mi dau seama, am intrat într-un joc în care este evident că am fost folosit să fac… jocurile altora.

Nu voi intra în toate amănuntele, pe care de altfel le-am descris mai pe larg în cartea-interviu La Cumpăna Mileniilor, dar au urmat unele scenete ciudate. Cu timpul, am înţeles că Botez venise la Washington cu o misiune precisă. Apoi, s-a întors la Bucureşti cu o altă misiune la fel de precisă… anume, să devină dizident. În acest sens, a fost preluat de radio Europa Liberă şi transformat într-un mare dizident şi mare matematician. După ce a devenit bine cunoscut în ţară, securitatea l-a pedepsit chipurile exilându-l din Bucureşti la Tulcea, unde şi-a continuat „munca dizidentă”. În acea perioadă, i-am trimis printr-un diplomat american un borcan de cafea braziliană şi mai târziu a confirmat că a primit-o. Şi tot în aceeaşi perioadă, a primit permisiunea să participe la o întrunire pentru apărarea drepturilor omului, ţinută în Spania. De data aceasta, mă aşteptam să rămână în Occident, dar nu a rămas. S-a întors din nou în ţară, numai că după câţiva ani i s-a permis să revină în America, unde i s-a acordat dreptul de reşedinţă şi s-a stabilit în California. Cam tot atunci, un prieten de la Europa Liberă, îmi spunea şi el nedumerit: Noi l-am aşteptat ca pe un matematician de talie internaţională şi aici e preocupat doar de politică… Stranii coincidenţe!

A survenit apoi „revoluţiunea” din 89 şi Botez s-a întors din nou în ţară. În continuare şi la scurt timp după acele evenimente, Iliescu l-a numit ambasador la Organizaţia Naţiunilor Unite şi ulterior, ambasador la Washington, DC, unde ne-am reîntâlnit. Şi este interesant de reţinut că iniţial Botez s-a făcut că nu mă cunoaşte, dar şi eu m-am prefăcut că suntem prieteni. Şi epopeea amicului Botez a continuat. La un moment dat, a fost rechemat la Bucureşti şi la scurt timp şi în mod inopinat, a murit. Ştia probabil prea multe!? Oricum, se pare că aşa se fac, se prefac şi se desfac liderii în lumea de azi.

Să revin însă la România acestor zile. M-au întrebat mai mulţi cunoscuţi dacă nu mi se pare curios cum au ajuns de notorietate publică, unele persoane puţin cunoscute? Sincer să fiu, nu ştiu cum să răspund. Unele persoane au caractere de lideri şi se impun singure. Altele sunt prefabricate şi gomflate din culise şi nu pot fi judecate decât după faptele lor. Cât despre Nicușor, nu l-am cunoscut. Sistemul l-a prins din mers şi de nicăieri şi l-a propulsat la preşedenţia ţării, ca să poată susţine că alegerile au fost libere şi democrate. Democraţia originală…de care ne vorbea Iliescu!