Romania – teren de lupta intr-un nou conflict: SUA vs. Germania&Rusia

Bogdan Tiberiu Iacob

Pe măsură ce trec săptămînile de la alegerile prezidențiale, tabloul începe să se limpezească. Din păcate, ce se întrevede odată cu disiparea perdelelor de fum nu e de bun augur pentru România, am înclina să credem. Ba chiar dimpotrivă, fiind tot mai evident că vom deveni un teren de luptă, la nivel geopolitic, încă mai mult decît pînă acum, pentru că ecuația confruntării SUA-Rusia s-a complicat, prin interpunerea Germaniei. (Cu al său Iohannis cu tot).

S-au purtat bătălii grele de imagine, acum nu multe luni, ca să fim convinși că votarea unui etnic german e o reînnodare a tradiței de acum un secol, cînd ne conduceau (bine) Hohenzollernii, că vom fi împinși spre calea lucrului bine făcut, că vom fi managerizați nemțește întru bunăstare economică și nu numai. Că vom vedea alt fel de a face politică șamd.

Și că totul a fost posibil grație unui miracol emotional, revolta sinceră a românilor în fața ticăloșiei guvernului Ponta, care a refuzat diasporei dreptul la vot. Un miracol care a adus un om onest și fără resursele altora la șefia statului. Legenda David vs.Goliath redivivus.

Deja ni se livrează sondaje din care aflăm că 87% dintre români îi adoră pe germani, în timp ce americanii sunt hăt mai jos, în top.

Un tablou de-a dreptul idilic, pe care nu puțini l-au intitulat ”A doua revoluție decembristă”.

A urmat spectacolul grozav al încătușării de către DNA a unor oameni apropiați fostului președinte, care beneficiaseră, pînă acum, de o protecție ”magică”.

Mai apoi au început exagerările, cel mai vizibile în cazul Udrea, care i-au împins pe unii analiști să creadă că, de fapt, se încearcă indirect blocarea unei implicări în politică a lui Băsescu. Una care l-ar încurca pe Iohannis, noua vedetă.

Posibil. Dar dacă e mai mult de atît?

Și dacă în spatele instalării lui Iohannis se ascunde cu totul altceva decît ”emoția colectivă” bla-bla-bla?

Între primele semne de întrebare din media au fost noua echipă de consilieri a lui Iohannis, cu membri suspectați de orientări răsăritene, apoi misterioasa debarcare a lui George Maior, extrem de bine văzut de americani, apoi nominalizarea lui Eduard Hellvig, cu a sa nouă axă București-Berlin-Washington. Mai e și misterioasa îngropare a dosarului EADS.

Apoi, dezvăluirile explozive ale Elenei Udrea privind implicarea serviciilor în campanie, de partea ambilor combatanți de prim rang, dezvăluiri confirmate în bună măsură de fostul șef al SIE, Teodor Meleșcanu și chiar de Traian Băsescu.

Mai avem și ciudata mușamalizare a scandalului votului din diaspora, unde ar fi fost de așteptat măsuri dure, chemări de ambasadori, anchete etc. În loc de asta, nici măcar două vorbe pe subiect la intîlnirea lui Iohannis, ieri, cu membrii diasporei din Germania.

Românii încep să afle, ușor-ușor, că așa zisa revoltă din diaspora a fost, de fapt, minuțios regizată; din gura fostului președinte mai află că serviciile pot face lesne praf un candidat, dacă vor asta; ori că, pentru unii supergrei din servicii, poziționarea față de un anume candidat devenise o chestiune de supraviețuire pe post, vitală cum s-ar spune. Ori că achitarea lui Iohannis în procesul cu ANI s-a făcut la ordin.

Care ar fi firul roșu al întregii povești, cel care să ne lămurească, urmărindu-i traiectoria, o droaie de enigme ale ultimului an și ceva?

În opinia noastră, alegerile prezidențiale au avut ca rezultat tragerea preșului de sub picioarele americane de către proprii aliați germani, în colaborare strînsă cu Moscova. (Nu întîmplător, cei mai importanți protagoniști ai operațiunii, de la Iohannis, Coldea, Kovesi pînă la Blaga, Hellvig ori Atanasiu provin din Ardeal, zona penetrată cel mai profund de interesele și capitalul german).

S-a profitat, poate, de prea marea siguranță a SUA în ce ne privește, de concentrarea CIA pe alte zone de conflict (Orientul Mijlociu, Ucraina etc), acum nici nu mai contează.

O situație care nemulțumește profund Washingtonul, dar care e în imposibilitatea unei reacții prea fățișe, ce ar tensiona și mai mult relația și așa deteriorată cu Berlinul.

Să amintim cîteva elemente, pornind de la hilara teorie a unora că mușamalizarea dosarului EADS – dosar pe care Băsescu îl anunța gata de explozie chiar în campanie – are legătură cu dorința de protejare a lui Vasile Blaga, stîlp al partidului prezidențial în acest moment.

În realitate, e vorba de mult mai mult: are legătură cu imaginea Germaniei.

Anul trecut, relatam că dosarul în cauză a fost lansat într-un moment în care relația SUA-Germania era pe muchie. Merkel denunța vehement faptul că serviciile americane îi interceptaseră convorbirile, nemții expulzînd, la rîndul lor, din țară pe șeful intelligence-ului american, o manevră de o gravitate extremă la acest nivel. La rîndul lor, americanii acuzau Berlinul de relații prea strînse cu Kremlinul, pe fondul invadării Ucrainei, sancționau tăios băncile germane etc.

Concluzia era destul de limpede: dacă CIA o asculta pe Merkel, însemna că aceasta nu prea mai prezintă încredere în ochii marilor aliați.

Dosarul EADS ar fi dus foarte sus în viața politică germană a ultimului deceniu, în condițiile în care Adrian Năstase și al său guvern fuseseră acuzați explicit că, prin el, încercaseră să cumpere bunăvoința cancelariei germane conduse pe atunci de Gerhard Schroder.

Schroder, un mare prieten al rușilor, acuzat chiar de presa germană că a produs alegeri anticipate în 2005 special pentru a le pierde, ceea ce i-a permis să accepte postul de șef la Gazprom – NordStream și să ia startul spre îmbogățire legală.

Dosarul EADS ar fi relevat întregii Europe că înalții oficiali germani nu se dau în lături de la semnarea de contracte oneroase în timp ce reclamă corectitudine absolută din partea politicienilor altor state; se știe, de altfel, că Germania, spre deosebire de SUA, nu are în legislație sancțiuni penale pentru companiile nemțești care dau șpăgi peste hotare, această practică fiind interzisă doar pe propriul teritoriu.

Că politicienii germani iau foarte în serios scandalul respectiv o dovedește și procesul intentat de Gerhard Schroder jurnalistului Vlad Georgescu, cel care a scris despre implicarea sa în scandalul EADS.

Dincolo de acest scandal, în ecuația politică de la noi mai intră și alte dosare. Cu scop precis, am spune.

Poate că terfelirea Elenei Udrea, prezentarea în toată splendoarea a unor fapte penale comise de ea și de alte nume grele susținute de Traian Băsescu e, cum se spune, un mod de a-l ține pe acesta departe de politică. Ar putea fi, însă, mult mai mult.

Ar putea fi dovada publică, mai ales la nivel internațional, a faptului că Washingtonul a susținut, timp de 10 ani, un protector al corupților la șefia României, adică exact moneda de schimb potrivită pentru amorsarea dosarului EADS.

După cum e greu de crezut că a fost o coincidență lansarea la apă a dosarului Mircea Băsescu exact în anul electoral 2014, deși povestea era știută de ani de zile.

Le reamintim celor cu memorie mai slabă că, încă de la începutul lui 2011, un procuror care îl ancheta pe Bercea Mondial avertiza public că ițele duc spre familia prezidențială.

Urmarea? În aceeași zi Laura Kovesi îi retrăgea dosarul, iar omul era tras pe linie moartă. Trei ani de zile, dosarul a fost ținut la naftalină, glonțul nu trebuia risipit aiurea. Evident, cu scandalul arestării fratelui pe cap, bursa acțiunilor electorale ale lui Băsescu s-a prăbușit dramatic, anul trecut, și i-a blocat multe posibile mișcări.

La fel cum o lovitură a fost și încă nelămuritul scandal al pozelor cu Udrea la Paris, făcute în februarie, dar ținute la secret pînă în campanie.

Foarte important de punctat: deși Traian Băsescu a avut meciuri grele cu Ponta, în campanie fiind logică o poziționare solidă de partea adversarului acestuia, nu a fost așa. Susținerea sa pentru Iohannis a fost în cel mai bun caz mimată, ceea ce întărește ipoteza că americanii mizau pe Victor Ponta și nu pe Klaus Iohannis.

La fel cum o întărește și informația că pentru Ponta a ”tras” și șeful SRI, George Maior, cel debarcat din scurt, după alegeri.

Aici intervine un alt moment de mare naivitate – să nu spunem altfel – a unor comentatori, care decretează că Ponta și-a organizat o vizită în SUA în februarie numai pentru a-i îngropa mediatic lui Iohannis o deplasare la Bruxelles.

O teorie care a acoperit o realitate spectaculoasă, aceea că Ponta s-a întîlnit, pe parcursul vizitei, cu șefii CIA și ai Pentagonului. E mai mult decît neuzual ca un președinte ori premier să viziteze asemenea șefi la ei acasă, în general e invers. Doar premierul din Kosovo – zonă fierbinte – a mai avut, în ultima perioadă, o vizită similară la sediul CIA.

Chemarea intempestivă, după alegeri, a lui Ponta la CIA aduce suspect de mult cu necesitatea unei evaluări a pagubelor, pentru că George Maior era un personaj cu responsabilități – se spune - care depășeau chiar spațiul țării noastre. Nu întîmplător, în mandatul său, SRI primise misiunea securizării cibernetice a Ucrainei.

Și tot neîntîmplător, la întoarcere, Ponta a lansat în spațiul public informația că șeful CIA se interesese de soarta lui Maior. (Cam în aceeași perioadă în care filogermana Alina Mungiu saluta, fericită, noua axă București-Berlin și făcea mișto de ”atlantiști”, acei oameni care încă din regimul comunist susțineau alianța cu americanii, o aluzie mai mult decît străvezie la Liviu Maior, tatăl fostului șef al SRI).

Oamenii americanilor nu mai sunt siguri pe poziții, în România, începe epurarea lor din diverse structuri și înlocuirea cu apropiați ai binomului Germania-Rusia. Deja, presa e plină de comentatori care salută – fără argumente clare, deocamdată – noua axă București-Berlin-Washington, care e nițel cam contradictorie în termeni, pentru cine cunoaște.

Faptul că fostul atașat militar al Turciei la Washington, comandorul Esen Șahan – fost șef al serviciului secret al forțelor navale, om cu o poziție grea, deci, în NATO, cu cîțiva ani în urmă și adversar al regimului anti-american al lui Erdogan – e găsit recent împușcat în cap pe o bancă din București, oraș unde stătea liniștit de 10 ani, aproape că nici nu mai se comentează. Deși ar putea reprezenta un semnal destul de tăios în privința oamenilor protejați în această zonă de americani.

În recentul său interviu la B1TV, Băsescu a spus, despre Ucraina, că ”e pierdută”. În mod cert, din perspectiva americană, țară care organizase, acum 10 ani, revoluția portocalie menită să o smulgă din brațele rușilor.

La cum se prezintă lucrurile, nici România nu stă mai bine.

Devine oarecum de înțeles de ce Washingtonul și Londra nu s-au grăbit cu felicitările după alegerea lui Iohannis. (Nu vom împinge speculațiile pînă la a explica, tot astfel, neapariția nici pînă azi a celebrului interviu al lui Iohannis în New York Times, ori închiderea redacției de limbă română a ”Vocii Rusiei” imediat după alegerea acestuia, ca și cum nu ar mai fi necesară de aici încolo. Deși ar fi tentant…)

Care ar fi diferența de viziune, în termeni cît mai simpli, între SUA și Germania vizavi de Rusia? În timp ce SUA e interesată de reducerea la maxim anefastei influențe rusești în orice regiune, Germania urmărește doar protejarea investițiilor germane în spațiul ex-sovietic și menținerea unei relații privilegiate de business cu Kremlinul.

Berlinul a mîrîit zdravăn față de sancțiunile economice la adresa Rusiei, pentru că Volkswagen, Metro, Lufthansa, Adidas, HeidelbergCement ori Siemens, mari companii nemțești care operează în țara lui Tolstoi, aveau direct de pierdut.

Ceea ce ar putea însemna, în viitor, mînă liberă pentru influența rușilor în răsăritul Europei, la schimb cu zbenguială în voie a firmelor nemțești în Rusia.

E de bine, e de rău? Greu de spus ce va aduce viitorul.

Trecutul, însă, a dovedit că atunci cînd rușii își dau mîna cu nemții, Europa sughite zdravăn. Ultima dată, ne-am ales cu un război mondial.

Istorie recentă

Daca e asa, este revoltator, ca atatea altele care ies abia acum la lumina.

La sfârşitul anului 1982, România atingea vârful datoriei externe de 11 miliarde USD, fiind dependentă Fondul Monetar Internaţional, care, în înţelegere cu miliardarul George Soros, despre a cărui implicare în evenimentele din decembrie 1989 voi vorbi ulterior, a planificat, o serie de operaţiuni speculative dezastruoase pentru România.

După aceste operaţiuni speculative, ţara noastră ar fi urmat să intre în blocaj financiar şi încetare de plăţi. Numai că Nicolae Ceauşescu a luat FMI-ul prin surprindere, hotărând după 1985 să facă plata tuturor datoriilor externe înainte de termen, România nemaintrând în capcana tranzacţiilor bursiere întinsă de FMI. Soros reuşind ulterior să dea un „tun” de 1,1 miliarde de lire sterline prin intermediul bursei din Londra. Chiar şi aşa FMI-ul a impus României penalizări pentru plăţi anticipate.

Din cauza FMI-ului dirijat de SUA, care cerea achitarea datoriei României cu o dobândă triplată, mare parte din producţia agricolă şi industrială a ţării a trebuit să ia calea exportului, creând deja cunoscutele cozi la produsele alimentare. Agentul termic a fost raţionalizat şi benzina a fost distribuită pe cartelă. Aşa se face că, începând din 1987, SUA au dezlănţuit o campanie intensă de diabolizare a lui Ceauşescu prin intermediul presei occidentale. Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii au lansat în premieră zvonul fals că Gorbaciov stabilise un înlocuitor al lui Ceauşescu. În martie 1989, când Ceauşescu reuşise să ramburseze integral datoriile, România mai avea în plus 3,7 miliarde USD depuşi în bănci şi creanţe de 7-8 miliarde USD. La această sumă s-ar fi adăugat şi exporturile României din 1989 care au fost de 6 miliarde USD. Arhivele oficiale, coafate în cei 24 de ani scurşi de la revoluţie, nu mai pot justifica azi decât existenţa a 2 miliarde USD. De ce s-au „volatilizat” aceşti bani? N-are rost să mai explic. Cine a făcut-o? Dacă România avea şi după 1989 în serviciile de informaţii şi în Parchete vreun român patriot, am fi aflat până acum.

Există indicii că în noaptea de 14/15 decembrie 1989, de la flotila prezidenţială de la Otopeni ar fi decolat un avion Il-18, care a executat un transport special, cu destinaţia Teheran. Şi că avionul ar fi avut la bord lingouri de aur cântărind 24 t. Într-adevăr, avionul figurează în fişele de evidenţă aeriană că s-a întors gol din Iran, pe 4 ianuarie 1990. Dacă lucrurile sunt reale şi explicaţia poate fi una extrem de simplă. Ceauşescu descoperise încă din 1987 că România avea în propria ogradă toate „comorile” care-i permiteau să nu mai depindă vreodată de FMI şi mai mult decât atât i-ar fi făcut concurenţă acestui organism. Un prim pas fiind acela de a se asocia cu China, Iranul şi Libia, într-o bancă care să acorde împrumuturi cu dobânzi mici, destinate ţărilor în curs de dezvoltare. Banca în cauză se numea BRCE (Banca Română de Comerț Exterior) prin intermediul căreia, întreprinderile de comerț exterior ale României derulaseră operaţiunile de aport valutar special, de pe urma cărora a fost rambursată datoria externă a ţării noastre.

FMI îşi permitea să acorde de câteva decenii împrumuturi, condiţionate de ingerinţele brutale în economia ţărilor creditate, datorită rezervei de 2.996 tone de aur, de care dispunea. Hărţile cu zăcămintele minerale începuseră să fie introduse pe calculator în România, la sediul Întreprinderii de Prospecţiuni şi Foraje „Geofizica” din anul 1971 şi erau permanent actualizate, aşa că Ceauşescu a aflat că din munţii României se extrăseseră până în 1987 circa 2.070 de tone de aur şi că România mai avea 6.000 tone aur, adică de trei ori cât se exploatase până atunci şi care în 2013 a ajuns să valoreze 250 miliarde euro. Numai că pe lângă aur, Ceauşescu ştia că în aceleaşi zăcăminte se află argint şi metalele rare, extrem de valoroase precum arseniu, galiu, germaniu, molibden, titan, vanadium, wolfram etc. Şi conta mult pe acestea întrucât ele sunt evaluate azi la 6.000 !!!!! de miliarde de euro. În acei ani, aplicaţiile de larg consum ale tehnologiei utilizate de americani şi sovietici la programele lor cosmice Apollo şi Soiuz abia începeau să apară pe piaţă. Video playerele/recorderele, camerele de filmare video, calculatoarele şi telefonia mobilă, au la bază microprocesoarele la fabricaţia cărora materia primă sunt metalele rare aflate din abundenţă, alături de aur în zăcămintele din Munţii Apuseni (minele Roşia Montană, Almaş, Baia de Arieş, Bucium, Brad şi Săcărâmb).

După 1990 au apărut o mulţime de producători europeni de telefonie mobilă precum Nokia care au fost nevoiţi să importe aceste metale rare din Africa Centrală şi Australia, deşi România era mai aproape. Boom-ul producţiei la nivel mondial de calculatoare şi telefoane mobile s-a produs după 1990, când în România avusese deja loc scurt-circuitul din decembrie 1989. Chiar şi aşa, Ceauşescu prevăzuse această dezvoltare şi construise împreună cu concernul american Texas Instruments, o întreagă platformă industrială dedicată electronicii, numită IPRS Băneasa, lăsând-o moştenire românilor. Care cu o minimă investiție , ar fi permis României să producă şi să deţină calculatore, telefoane mobile, reţele proprii de internet şi de telefonie. Numai că imediat după 1990, IPRS a fost dezmembrată cu bună ştiinţă pentru a fi transformată în investiţie imobiliară.

Să nu fi ştiut aceste lucruri cel care conduce „de facto” SIE, generalul Silviu Predoiu, absolvent al facultăţii de Geologie care a lucrat ca inginer geolog la ICE Geomin (1984-1985) și la Întreprinderea de Metale Rare din București – IMRB (1985-1990), îndeplinind din 1987 funcţia de CI-st al IMRB?

Să nu fi ştiut aceste lucruri preşedintele-geolog Emil Constantinescu, cel care a avut revelaţia nerentabilităţii mineritului în România, închizând jumătate din exploatările miniere?

Să nu-i fi spus măcar şeful cancelariei sale prezidenţiale, Dorin Marian şi el geolog de meserie?

Să nu fi ştiut nici măcar premierii Teodor Stolojan şi Nicolae Văcăroiu, proveniţi din Consiliul Planificării economice de dinainte de 1989? Şi nici Ion Iliescu fost membru CPEx al PCR? Pe baza estimărilor specialiştilor săi, Ceauşescu şi-a făcut un plan de extracţie masivă până în anul 2040, astfel încât banca pentru investiţii în ţările în curs de dezvoltare, să beneficieze de un flux neîntrerupt de finanţare, acoperit în aur.

Aşadar, Ceauşescu intenţiona ca în decurs de o jumătate de secol să extragă la greu aur şi metale rare româneşti, care să-i asigure un fond anual de cel puţin 8 miliarde USD pe care România să-l ruleze prin intermediul BRCE (care avea ea însăşi un capital de peste 10 miliarde USD), investindu-l în construcţia de obiective economice şi de infrastructură în afara graniţelor, cu proiecte concepute de arhitecţii români, cu mână de lucru constituită din muncitori şi ingineri români şi cu utilaje şi maşini proiectate şi produse în România. Unde? În primul rând în China şi în statele prietene acesteia din Asia de Sud-Est, în Iran şi în statele musulmane aliate acestuia din Africa şi Orientul Apropiat şi pe cont propriu în America de Sud. Adică exact ceea ce face China acum cu Victor Ponta şi Traian Băsescu care stau cu mâna întinsă la cerşit pentru posibile investiţii de 8 miliarde de euro.

Trebuie să recunosc că acest plan, conceput de mintea nu prea şcolită a lui Ceauşescu, un om neobişnuit de patriot pentru poporul lipsit de recunoştinţă, din mijlocul căruia s-a ridicat, era genial. Şi poate fi numit Testamentul lui Ceauşescu. Interesant ar fi să urmărim ce s-a întâmplat cu „comoara” respectivă, după asasinarea lui Ceauşescu. BRCE, care după revoluţie şi-a schimbat numele devenind Bancorex, a ajuns în faliment în 1999, după ce prin ea, Ion Iliescu a miluit cu credite nerambursate sau ilegale zeci de mii de membri ai nomenclaturi postdecembriste, provenită din falşi dizidenţi şi chiar suspecţi de terorismul practicat după Lovitura de Palat din 22 decembrie 1989. Sub privirea guvernatorului BNR. Bancorex a fuzionat prin absorbţie în Banca Comerciala Romana (BCR) şi la privatizarea din 2006 a BCR, guvernatorul BNR împreună cu premierul Tăriceanu a obligat poporul român să plătească suma de 3,75 miliarde euro către Erstebank, din Austria, pentru găurile negre avute de Bancorex. Cum din privatizarea BCR românii au încasat de la austrieci numai 2,25 miliarde euro, ei mai au de plătit acestora încă 1,5 miliarde euro. Dacă prin absurd la conducerea României ar fi nimerit din greşeală vreun om cât de cât patriot ca Ceauşescu şi i-ar fi trăsnit prin cap să aplice Testamentul lui Ceauşescu, i-ar fi fost imposibil, căci îi lipsea una din rotiţele mecanismului conceput de el, banca românească.

Din septembrie 1990 şi până azi, numele celui care a ocupat postul de guvernator al Băncii Naționale a României a fost Mugur Isărescu. Cel care a fost până în decembrie 1989 cercetător la Institutul de Economie Mondială, obținând titlul de doctor în economie, ca urmare a participării la cursuri organizate în SUA. În perioada ianuarie–septembrie 1990, Isărescu a funcţionat ca reprezentant comercial al ambasadei României la Washington. În anul 2002, bursa din Londra, cea mai mare bursă a aurului din lume, a decretat că producţia combinatului Phoenix din Baia Mare (recunoscut pe plan mondial din 1970 ca producător garantat) nu se mai încadrează în standardele internaţionale.

Prin aceasta, România pierdea dreptul la utilizarea poansonului internaţional al BNR, aplicat pe lingourile de aur. Poansonul imprima numărul de ordine, greutatea, concentraţia, denumirea producătorului şi sigla Băncii Naţionale. România a fost astfel interzisă pe lista producătorilor şi exportatorilor de aur, iar BNR avea cel mai potrivit pretext pentru a nu mai face niciodată depozite de lingouri din aurul românesc. Doar o întâmplare a făcut ca într-o conferinţă de presă a PRM să fie prezentat un document secret, datat 25 martie 2002, care demonstra că printr-o stranie coincidenţă, din ordinul guvernatorului BNR, prin aeroportul Otopeni, s-au scos din ţară 20 de tone de lingouri de aur, cu destinaţia Germania. În perioada 2002-2013, din dispoziţia aceluiaşi Mugur Isărescu, două treimi din rezerva de aur lăsată de Ceauşescu României, adică 61,2 tone, au ajuns să fie depozitate în bănci din afara graniţelor, lipsind astfel România de a doua rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu.

Pentru a desăvârşi opera de blocare a accesului românilor la propriul aur şi metale rare, la propunerea ministrului Industriilor, Radu Berceanu licenţa de exploatare a aurului şi metalelor rare nr. 47/1999, este acordată prin HG 458/1999 (ale cărei prevederi sunt şi azi secrete) companiei private străine Roşia Montană Gold Corporation, avându-l ca paravan pe Vasile Frank Timiş. De atunci, statul român nu a mai scos nici un gram de aur din propriile mine, în timp ce Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (ANRM) a acordat la încă opt 8 firme străine licenţe de explorare şi exploatare pentru aurul şi metalele rare româneşti din Apuseni. Fix pe zăcămintele din hărţile geologice realizate pe vremea lui Ceauşescu. Legea minelor, a fost modificată astfel, încât România să primească din partea companiilor străine care exploatează resursele sale subterane, o redevenţă de doar 4% din tot ce se extrage, în timp ce în Africa de Sud redevenţa pentru aur este de 20%. Aşadar şi ultima rotiţă a mecanismului conceput de Ceauşescu pentru supravieţuirea României a fost deja vândută.

Iata cum se face istoria…..

Interviuri RO KU (XXI) – CFC cu Vasilica Grigoraș

Născută în satul Robeasca, Judeţul Buzău. Absolventă a Facultăţii de Filosofie, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi.

Cărţi publicate: Fragmente de spiritualitate românească, Bucureşti, Edit. Oscar Print, 2001; Petre Iosub – Un destin exemplar, Vaslui, Edit. Thalia, 2008; ediţia a doua 2011; Anghel Rugină – Omul şi savantul, Vaslui, Edit. Thalia, 2011 (coautor); Raze de soare pentru Sara : versuri pentru copii, Vaslui, Edit. Thalia, 2012; a doua ediţie, Bucureşti, Edit. Oscar Print, 2012; Aşa vreau eu: povestiri pentru copii, Bucureşti, Edit. Oscar Print, 2012; Reflecţii filosofice: Convorbiri cu prof. dr. Petre Iosub, Vaslui, Edit. Thalia, 2015;Odă prieteniei: Jurnal de călătorie în Noua Zeelandă, Bucureşti, Oscar Print, 2015.

În decursul timpului am colaborat la mai multe publicaţii periodice din ţară şi din străinătate, pe suport hârtie şi în format electronic.

1. Cum te-ai apropiat de acest gen de poezie? De câtă vreme scrii haiku? 

Am citit prima oară haiku după anii ’90, când au apărut cărţi cu micropoeme nipone pe piaţa editorială din România şi în biblioteci. De la început am îndrăgit haiku-ul şi l-am considerat a fi ”esenţă tare în sticlă mică”. Unele chiar mă fascinau, lectura lor îmi dădea o stare de spirit pozitivă, interesantă. Tot citind şi recitind, la un moment dat, mi-am zis: ce-ar fi să încerc să şi scriu? Acest lucru s-a întâmplat în anul 2012, la frageda vârstă de 16 ani (a se citi ca în japoneza tradiţională, de la dreapta la stânga). A fost curiozitate, poate copilărească, o joacă, o provocare, un pariu cu mine însămi… sau toate la un loc. Dacă la prima vedere, a scrie haiku pare ceva simplu, pot spune că nu este deloc aşa (cel puţin pentru mine). Cred că pentru a scrie haiku, pe lângă inspiraţie sunt necesare: percepţie, observaţie, imaginaţie şi reprezentare, meditaţie, precum şi efort. Trebuie să-ţi mobilizezi întreaga fiinţă: simţurile, sufletul, mintea. Mai cred că este nevoie de echilibru între analiza şi sinteza unor fapte, fenomene, întâmplări, imagini… Este nevoie să încerci să vezi toate faţetele acestora, să le despici în aşa fel şi-n aşa măsură încât să sesizezi esenţa, însă să ai şi forţa şi capacitatea de a sintetiza totul în tiparul versuri/silabe, pe care îl cunoaştem, fără însă a povesti, a dezvălui, a spune totul. Zicerea este doar o aluzie, un apropo, scena fiind compusă/recompusă de cititor. Uneori, scrierea unui haiku poate veni spontan, să curgă precum un flux de inspiraţie, alteori poate fi un proces lent, asemenea realizării unei sculpuri. Întâi schiţezi proiectul, ridici piloni de rezistenţă, încărcând spaţiul dintre ei cu mult mai mult material decât este nevoie, apoi începi să ciopleşti, să şlefuieşti, să cizelezi, adaugi lumină şi culoare până îi dai forma care te mulţumeşte.

Apropierea de haiku a fost treptată, bâjbâind uneori printre cele 3 versuri şi 17 silabe, hălăduind printre imagini şi trăiri, trecând de la veridic la metaforă (neacceptată în haiku, dar tentant de folosit) şi invers. Încă mă mai confrunt cu aceste lucruri, însă întotdeauna am fost o şcolăriţă dornică de a învăţa şi cunoaşte mai mult, aşa că voi persevera.

Şi, ca să mai şi glumim, mă tot gândesc dacă să cred sau nu în reîncarnare! Am aflat că, într-o viaţă anterioară m-am născut în Nordul Japoniei, în jurul anului 1575. Aş putea zice că de-acolo mi se trage aplecarea spre lirica niponă!!

2. Cine/ce te-a ajutat să-i înțelegi mai bine regulile?

Ca în multe lucruri din viaţă, şi în creaţia de haiku am început ca autodidact. O mare bucurie a fost pentru mine descoperirea celor patru concursuri de haiku (la cele trei: CSH, RK şi CH, adaug şi Haiku la fotografie, exprimându-mi regretul că nu mai funcţionează). Astfel am regăsit o bună şi dragă prietenă din tinereţe, poeta vasluiancă, Ana Urmă. Îi sunt profund recunoscătoare şi îi mulţumesc pentru toate discuţiile avute pe tema haiku şi încurajările ei. O admir sincer şi o felicit pentru tot ceea ce scrie, ca şi pe mulţi alţi autori. Nu dau nume, tocmai din respect pentru toţi.

De asemenea, lectura poemelor şi a materialelor despre haiku m-au făcut să înţeleg mai bine ce este un haiku, dar şi ce nu este un haiku. De un real folos mi-au fost, îmi sunt şi, cu certitudine îmi vor fi comentariile pertinente ale mentorului mişcării de haiku din România, Corneliu Traian Atanasiu, respectat şi preţuit de noi toţi. Unele comentarii mi-au confirmat că sunt pe drumul cel bun, altele mi-au dat a înţelege că mai am multe de învăţat. Pentru toate, sincere mulţumiri!

3. Ai urmat nişte modele care ţi s-au părut demne de luat în seamă? Te-a ghidat cineva?

Am povestit mai sus despre întâlnirea cu Ana şi ajutorul ei, însă n-aş putea spune că am avut sau am urmărit anumite modele. În creaţie, modelele, uneori încurcă. Aici e vorba de inspiraţie, de puterea de sugestie şi imaginaţie, de trăiri şi experienţe personale. Chiar şi în concursul Club Haiku, unde se cere imitarea unui poem este nevoie de a pune o amprentă personală asupra poemului, de a-i da parfumul care crezi că te reprezintă şi, în final să fie un cu totul alt haiku decât cel propus spre exemplu. Mai pot aminti şi faptul că am citit haiku-uri ale multor autori, am urmărit autorii care s-au remarcat în concursurile româneşti şi internaţionale, le-am apreciat reuşita şi, firesc, îmi doresc să pot să scriu şi eu haiku-uri cât mai adevărate.

4. Ce alt gen de poezie mai abordezi?

Când am devenit bunică am simţit nevoia să scriu versuri pentru copii şi mă bucur. Poezia pentru copii te ”teleportează” în locurile şi timpurile cele mai apropiate de suflet, cele mai frumoase din viaţă. Te ajută să retrăieşti crâmpeie din copilărie, să mai visezi nevinovat, să te mai crezi a fi zmeu, să mai zbori cu aripi şi fără de aripi… Asemenea sentimente le retrăiesc uneori şi atunci când scriu poezie niponă: haiku, senryu, tanka, haibun. Ar fi minunat dacă cineva ar avea iniţiativa să ne provoace la o competiţie de poeme tanka în limba română. Aş afla cam pe unde mă aflu şi în postura de autoare de tanka şi, sunt convinsă că mulţi dintre noi am avea de învăţat.

Ce părere ai despre lirica japoneză comparativ cu cea occidentală?

În ciuda tuturor diferenţelor de civilizaţie, filosofie, religie… între Extremul Orient (Japonia…) şiOccident, asistăm la o tendinţă din ce în ce mai tenace de universalizare a culturii, a literaturii, implicit a poeziei. În acest sens, este evident faptul că haiku-ul a devenit universal. Se scrie haiku în întreaga lume, pe toate meridianele şi continentele, în toate limbile. Este un mod de comunicare a culturilor şi nu este nimic rău în acest lucru atât timp cât fiecare îşi păstrează specificul ţării, al poporului respectiv. Importat de alte popoare, haiku-ul original nipon îşi pierde din strălucire, împrumutând din patina limbii în care este scris şi a culturii neamului căruia îi aparţine autorul. Departe de mine gândul de a nu remarca şi aprecia frumuseţea şi expresivitatea haiku-ului scris în alte limbi, cu atât mai mult în limba română. Ca o paralelă, cred că nimeni în această lume nu poate să scrie o doină mai frumoasă ca a noastră, fie şi numai datorită faptului că doar limba română are în lexic cuvântul dor.

Dacă mă refer la poezia niponă şi cea românească aş putea spune că au deosebiri fundamentale care vin din istoria şi viaţa profundă a celor două popoare, însă au şi asemănări. Aş menţiona doar câteva aspecte. Atât în poezia japoneză cât şi în cea română, temele principale sunt iubirea şi natura. În ambele poezii se foloseşte o limbă care a fost întotdeauna aceea a inimii. E drept, cu invazii mai mult decât nepotrivite în anumite perioade, mult mai accentuate în prezent. Despre român se spune că s-a născut poet, în Japonia este cunoscut faptul că orice persoană ştie în orice moment să improvizeze un haiku.

5. Ai obținut premiul III la concursul ROMANIAN KUKAI cu un poem reușit

candelă vie-

un licurici prin rouă

sub crucea mamei

Ne poți spune ce/cine anume te-a inspirat, cum ai reuşit să scrii un haiku atât de bun?

Da, este un haiku de suflet, ştiu foarte bine ce-am vrut să spun, am vie imaginea din poem, voi încerca să şi explic. Copilă fiind, îmi plăcea să merg cu mama la cimitir în anumite zile în care se tămâiau mormintele. Conform unor credinţe sau supersiţii, mergeam cu noaptea în cap, când abia începea să se crape de ziuă. Odată, am văzut că sclipea ceva lângă crucea unui mormânt. Întrebând-o pe mama ce este, mi-a spus că este un licurici, pe care l-a trimis Doamne-Doamne să lumineze mormântul mătuşii. Întâmplarea şi imaginea au rămas în tolba mea de amintiri, alături de multe altele (păpuşile din pănuşi, ulcica gătită cu cireşe la moşii de vară, cloşca cu puii pe prispa proaspăt lipită, mielul din tindă…). Acum ceva timp, am simţit nevoia să scriu un haibun, în memoria scumpei mele măicuţe, intitulat: Mama şi mirarea copilăriei, postat pe blogul meu Grădina cu lecturi 

https://gradinaculecturi.wordpress.com/2015/02/03/vasilica-grigoras-mama-si-mirarea-copilariei-haibun/ 

Cu această ocazie, printre alte haiku-uri, l-am scris şi pe acesta.

Fiind mai la distanţă de locurile natale, merg mai rar sau în fugă la mormintele părinţilor. Mă gândesc că, poate sclipirea unor licurici mai luminează măcar din când în când locul în care odihnesc somnul de veci ai mei părinţi. Dumnezeu să-i odihnească!

6. Ce valoare au pentru tine premiile obținute în acest domeniu?

Cum e şi firesc, premiile mă bucură şi mă motivează să merg înainte. Însă, nu scriu neaparat pentru premii. Scriu pentru că asta îmi doresc să fac, scriu pentru că îmi place ce citesc pe site-urile autorilor de haiku şi mă bucur că sunt şi eu printre ei. E frumos şi interesant concursul în sine. Sunt o adeptă a concursurilor, a confruntărilor bazate pe fairplay, sentiment învăţat din perioada liceului, fiind sportivă de performanţă, jucătoare de baschet. Este frumos să câştigi, însă a învăţa să recunoşti că şi alţii au merite, că uneori pot fi mai buni decât tine este o valoare de necontestat care, din păcate, astăzi este pe cale de dispariţie sau rara avis. În acest sens, poate nu e rău să atragem cât mai mulţi copii şi tineri în rândurile autorilor de haiku. Am văzut câteva iniţiative în acest sens, şi-i felicit sincer pe iniţiatori, mentori, formatori şi, nu în ultimul rând pe autori.

7. Ce înseamnă pentru tine participarea la  concursurile de haiku de pe RO KU?

Scrierea de haiku şi participarea la concursuri înseamnă o „ţinere în priză” a spiritului şi minţii. Astfel, îmi asigur o parte din hrana spirituală, urmez un „tratament de întreţinere” cât se poate de natural, la îndemână şi fără nicio cheltuială. Fără teama de a exagera, pot spune că mi-am reconfigurat stilul de viaţă, am dat culoare anilor de pensie, am descoperit noi izvoare de energie pozitivă şi de bună dispoziţie, iar publicarea haiku-urilor, chiar şi numai în mediul virtual este o bucurie, o împlinire, şi, de ce nu o fomă de generozitate, oferind şi altora ceea ce-mi trece prin minte. Este o oportunitate ideală de a-mi petrece o parte din vremelnicia acestei vieţi, de a socializa şi relaţiona, de a-mi abate mintea de la tot ceea ce se întâmplă urât în aceste vremuri în ţară şi în întreaga lume. Cu puţină atenţie, scriind aceste micropoeme încerc să-mi schimb cumva modul de a gândi, să văd viaţa dintr-o perspectivă mai luminoasă, să am o atitudine plină de iubire faţă de mine, faţă de ceilalţi, faţă de Divinitate şi creaţia Sa.

8. Ce rol joacă în ceea ce scrii viaţa ta personală şi activitatea profesională? Te ajută sau te încurcă?

Din punct de vedere profesional am fost privilegiată de viaţă. Din cei patruzeci de ani de muncă, câţiva am fost dascăl, iar în cea mai mare parte bibliotecar. Domenii care permit şi facilitează informarea şi formarea, cunoaşterea şi creaţia. Am parcurs perioade în care m-am aplecat spre toate acestea, însă au fost şi vremuri în care preocupările pentru familie, copii, nepoţi au fost priorităţi şi, e bine că a fost aşa, acum mă bucur de roade. O împletire a acestora chiar este o soluţie bună, poate nu uşoară, de a trece peste încercări, probleme, neajunsuri. Se spune că o problemă are cel puţin o soluţie sau, alţii spun că nu există probleme, ci doar soluţii. Ei, scriind câteva haiku-uri sau alt gen de poezie, putem alunga o stare de spirit proastă care nu foloseşte nimănui şi putem atrage lucruri frumoase în viaţă.

9. Poți numi trei poeme haiku de-ale autorilor români şi/sau străini care îți plac în mod deosebit și pe care ai fi vrut să le scrii tu însuți?

Ce întrebare grea! Tare dificil acest lucru! Sunt atât de multe poeme extrem de frumoase, geniale chiar. Şi la unele concursuri îmi este greu să votez, dar acum, şi mai şi. Dacă asta este regula jocului, voi încerca.

pelerinul porneşte

deşirând mătăniile-

ploaie de iarnă

(Masaoka Shiki)

soare în amurg-

aninată de pleoape

ultima rază

(Ana Urmă)

vechea troiţă –

vântul I-aşează pe răni

petale de prun

(Cezar Florin Ciobîcă)

10. Ai publicat vreo carte de haiku? Ce proiecte ai pe viitor?

Nu am publicat un volum de autor. Sunt inclusă în Antologia Chemarea cocorilor, Anul VII de concurs, Romanian Kukai.

Printre fişiere din calculator stau cuminţi şi aşteaptă câte un volum de haiku, senryu, tanka şi haibun. Nu ştiu când le voi publica, însă ştiu că pentru toate există un moment oportun. Doamne ajută!

Preluat de pe: http://romaniankukai.blogspot.ro/2015/08/interviuri-ro-kuxxi-cfc-cu-vasilica.html