ALEXANDRU VLAD
Ţara cu un singur scriitor
Se spune mereu despre scriitori că ar fi o specie dificilă,
că ar avea defecte pe care măcar de le-ar folosi ca să conceapă personaje negative,
dar fac mai degrabă uz de acestea în conflictele dintre ei. Conflictele pot
avea un caracter plural, adică orice organizaţie de breaslă se împarte curând
în două sau trei partide, fiecare visând să aibă alt statut şi alţi lideri, sau
iau forma unor rivalităţi nominale care pot să se întindă pe întreaga viaţă. Că
ei sunt ei înşişi abia la masa descris, sau când călătoresc. Iar scriitorii ar
fi din firea lor nişte călători. De înţeles, adică cei care călătoresc tot
timpul cu imaginaţia, de ce n-ar fi, când se iveşte prilejul, gata să se ducă
la aeroport? Şi s-ar putea călătoriile să-i fascineze mai mult decât pe oamenii
de rând. Şi asta nu e greu de demonstrat – dacă până la marea noastră revoluţie
scrisul le-a ţinut loc de călătorii, după acea revoluţie călătoriile au ţinut
cel mai adesea loc de scris. O călătorie ar fi ca o carte pentru care nu
trebuie să munceşti – nici s-o scrii, nici s-o citeşti. Se desfăşoară de la
sine. Pentru Paul Theroux fiecare capitol e un tren. În ţara noastră există
scriitori mulţi, ceea ce am considerat întotdeauna a fi un lucru bun, dovadă
prezenţa masivă la ultimul târg de carte de la Paris. Dar într-o ţară nu prea departe
de noi, cu un regim politic încă incert, un fel de tranziţie perpetuă, ştim cu
toţii că există un singur scriitor. Prilej de mirare o vreme, apoi de
amuzament, şi până la urmă de reflecţie. N-aş fi scris despre asta dacă până la
urmă nu s-ar fi întâmplat să-şi amintească şi de mine cineva de la centru, să mă
scoată din ascunzişul meu şi să mă trimită, în cadrul unui program în care şi-au
unit eforturile mai multe instituţii culturale şi câţiva sponsori, nu alt undeva
ci tocmai în această ţară cu un singur scriitor. Nu s-o fi găsit la repezeală nici
un alt amator. Confraţii ţin în general să facă parte din delegaţiile breslei
atunci când se fac vizite în China, sau cel mai adesea în mult jinduita Franţă.
Şi iată că astfel tocmai mie mi-a fost dat să ajung în ţara cu un singur scriitor.
Toţi ştiau despre acest scriitor, unicul din ţara lui, şi i se jinduia probabil
condiţia privilegiată, numai eu, naivul, nu înţelegeam de ce, aşa stând
lucrurile, nimeni nu se prea înghesuia să viziteze acea ţară şi, dacă se putea,
să-l întâlnească fie şi numai pentru câteva minute, în prezenţa ambasadorului
ţării noastre. E de la sine înţeles că acel scriitor era unul faimos în ţara
lui şi candida, propus din partea Academiei naţionale, în fiecare an la premiul
Nobel. O fi călătorit şi el, dar m-am interesat – nu fusese niciodată la noi.
Alegea, ca şi confraţii noştri, destinaţiile mai atrăgătoare, poate aceleaşi.
Ai noştri nu s-au dus acolo, ba că ţara ar fi una de lumea a treia, ba că abia
scăpasem noi înşine de un asemenea regim şi că acel individ era prea în
graţiile guvernului său şi deci nu prezenta interes. Îi invidiau tirajele, dar
nu se prea înghesuiseră să-l citească, cu atât mai puţin să-l contacteze. Nu că
ţara aceasta, balcanică şi cu ieşire la mare, n-ar fi avut potenţial turistic,
dar nu prea avea infrastructură. Se mai spunea că imediat ce soseai erai dat pe
mâna unui ghid foarte îndatoritor, dar din privirile căruia nu mai aveai cum să
scapi. Mai mult ca sigur funcţionar al puternicelor servicii secrete naţionale.
Or, noi tocmai de asta scăpasem şi nimeni nu prea voia să-şi amintească de
acele vremuri. Deşi, printre lucrurile bune, se zvonea că o tipografie specială
lucra numai pentru el. Fiind singurul, a trebuit să se manifeste în toate
genurile: poezie (în tinereţe), proză scurtă şi apoi roman (la maturitate),
publicistică (permanent), şi teatru (asta mai ales în ultima vreme). Unii
credeau că era firesc aşa, fiind el autorul naţional, alţii opinau că ajunsese
să fie singurul tocmai pentru că avuse această capacitate. Însă, stând strâmb şi
judecând drept, nu se putea reproşa că un singur scriitor ar fi fost o formă
fără fond. I se juca o piesă, i se ecraniza un roman. Poeziile sale erau în manualele
şcolare şi se recitau la serbările câmpeneşti. Avea astfel un statut de
invidiat. I se sugerase însă că până când nu se împlinea prioritatea asta cu Nobelul
să scrie cu predilecţie romane. Pentru că ţara avea totuşi o problemă: nu luase
încă Eurovisionul şi premiul Nobel. Era primit la Preşedinţie de câte ori avea
chef, pentru că ţara cu un singur scriitor avea şi un singur preşedinte, un
singur prim-ministru, cărora li se părea firesc să aibă un singur scriitor, pe
care se întreceau să-l trateze cu toată deferenţa şi cu toate privilegiile.
Preşedintele avea consilierii, primul ministru avea cabinetul, dar scriitorul
era singur de tot. Era unic. Se fotografiau cu el pentru presă, apăreau uneori
şi la televiziune cu el, mai ales în campanii electorale. Ţara nu era mare şi
ştiţi dumneavoastră: ţară mică, drapele multe şi statui mari. Cândva se va
afla, într-o piaţă centrală, şi statuia sa. Deocamdată avea la Biblioteca
Naţională o masă rezervată pe numele său şi un raft pe care se aflau doar
operele sale. Exista propunerea ca scriitorul să intre în patrimonial UNESCO,
s-a făcut şi o cerere în acest sens, dar răspunsul a venit în limba engleză şi
preciza că forul internaţional în cauză avea în vedere, prin statut, doar
edificii, monumente şi parcuri istorice. Mai puţin persoane. Ştiam că o Uniune
a Scriitorilor Profesionişti nu aveau, ar fi fost inutil. Scriitorul participa
totuşi uneori, foarte rar, la şedinţe ale Uniunii Scriitorilor Amatori (care nu
erau chiar scriitori), asta aşa mai mult din plictiseală şi ca să se asigure că
statutul lui nu era primejduit, nu se ridica nici un altul până la nivelul lui.
Nu neapărat să-i ia locul, dar să se ajungă în situaţia nedorită ca ţara să aibă
doi scriitori. Sigur, mulţi din aceşti amatori cârteau că exista un singur
scriitor recunoscut, îl invidiau pentru drumurile (dese, li se părea lor) în
străinătate şi ar fi vrut fiecare să-i ia locul, nu neapărat să fie mai mulţi.
Ţara nu era bogată, politica guvernului era una de austeritate şi nu s-ar fi
putut bucura o liotă de scriitori de aceleaşi privilegii. Şi nici populaţia nu
ar fi ştiut cum să-şi împartă timpul delectură şi admiraţia. Am fost condus la
biroul lui, în clădirea care nu atrăgea prin nimic atenţia, dar care mai mult
ca sigur avea să fie cândva casă memorială. Peste tot zăceau stive de cărţi,
inclusiv pe casa scărilor. „Ai fost norocos că m-ai găsit acasă”, îmi spuse el
după ce îmi strânse mâna şi-mi făcu semn să mă aşez pe canapea. Pentru
însoţitorul meu special aduse un taburet din bucătărie. „Fiind singurul
scriitor”, continuă el, „sunt atât de des invitat în străinătate încât, sincer
să fiu, abia mai fac faţă. Uneori abia apuc să-mi schimb rufăria între un voiaj
şi altul. Dacă la voi călătoriile şi bursele stârnesc invidie şi contestări din
partea confraţilor, la mine nu se pune problema”. „Critici aveţi mai mulţi?” am
întrebat eu. „Da. Dar toţi scriu despre mine. De aia se şi numesc ei critici. Uneori
stau la rând ca să poată publica o cronică în cele câteva reviste.” „Deci şi
reviste aveţi mai multe?” „Da, mai multe.” „Atunci despre ce scriu ele?… Înafară
de …” „ Despre clasici, despre literatura străină. La noi se publică multe traduceri.
Se face şi multă literatură comparată. Avem o editură specializată şi eu sunt
consilierul acestei edituri.” „Aveţi şi un ministru al culturii?” am vrut să
ştiu. Nu aveau un ministru, dar un secretar de stat şi o comisie parlamentară
se ocupau de asta. Foarte ocupaţi, mai mult ca sigur, mi-am spus eu. „Cultura,
în cazul acesta cultura scrisă, ne costă mai puţin. Şi, dacă ar fi mai mulţi,
mai mult ca sigur ne-am certa între noi, ne-am împărţi în grupuri şi grupuleţe,
am veni cu vreo teorie a generaţiilor, şi alte alea”. Ah, cât de bine ştiam eu toate
acestea! „Unul singur nu are cu cine să se certe, să polemizeze”. Am băut
cafea, am discutat tot felul de lucruri. Mi-am dat seama că nu avea sens să-l
întreb de ce nu rămăsese undeva în miraculosul Occident, profitând de libertatea
de călătorie. Arfifost chiar o prostie. Dacă avea totuşi unele constrângeri? Nu
avea voie să folosească pseudonime, de altfel n-ar fi avut nici un motiv so facă,
toată lumea acceptând că aveau un singur scriitor. Apoi scăzu puţin vocea şi
însoţitorul meu special se preface interesat de tablourile de pe pereţi, în
exclusivitate peisaje. „Responsabilitatea e mare. Sunt condamnat să iau Nobelul
pentru ţara mea, când ne va veni rândul. Anul trecut l-a luat un egiptean,
adică acesta vine tot mai aproape, cum s-ar spune. Dar ascultă-mă pe mine, nu
că aş fi un pesimist, dar Nobelul acesta ar fi şi un dezastru. Din clipa aceea
voi fi dus din oraş în oraş, la târgurile internaţionale de carte, la congrese,
şi nimeni nu va mai investi nimic în cultură, nici un scriitor nu va mai avea
statutul meu. Obiectivul odată îndeplinit (aşa se exprimau autorităţile) nu ne
va mai rămâne decât Eurovisionul”. Spunea el ceva. Mai puţine, problemele pot
părea tocmai din cauza asta mai serioase, mai grave, după cum un singur scriitor
e mult mai important decât atunci când trebuie să împartă gloria cu alţii. Doar
că apăreau responsabilităţi, care altfel s-ar mai fi disipat în comunitate.
Întors acasă, unii confraţi m-au întrebat, nu fără ironie, cum a fost, cum e să
ai dea face cu singurul scriitor omologat al unei naţiuni. Unii nici nu
observaseră că am lipsit. Le-am bălmăjit ceva despre teribilele frumuseţi
naturale ale acelei ţări pe care ei o ocoliseră, despre ospitalitatea oamenilor
de rând şi despre generozitatea autorităţilor. Cât despre scriitorul în cauză,
am dat din umeri şi am spus că era unul ca oricare. Şi totuşi am ţinut ceva
secret, a fost ceva despre care n-am scos o vorbă. Cum să le fi spus că nu doar
că el era singurul scriitor al ţării lui, dar în săptămânile cât am stat acolo
am fost eu însumi considerat singurul scriitor român în viaţă? M-am abţinut, ca
să nu stârnesc prea multă gelozie. N-ar fi avut la ce să-mi folosească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu