VIOI SI VESEL - Sfantul Ioan din
Kronstadt
Rugaciunea,
întocmai ca aerul pentru trup, da vigoare si prospetime sufletului. Te simti în
ea mai vioi si mai vesel, ca si cum ai fi facut o plimbare la aer curat, mai
vioi si mai proaspat atât fizic, cât si spiritual.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 451
TREBUIE SĂ LUĂM EXEMPLU DE LA PĂSĂRI,
CARE ÎL SLĂVESC NEÎNCETAT PE DUMNEZEU!
Slavă Domnului, există încă păsări… au bucuria
vieții, iar noi avem tot ce vrei și ce nu vrei, și niciodată nu suntem
mulțumiți. Ele nu-și fac griji, nu își umplu hambarele cu grâu, nu fac nimic,
și totuși Dumnezeu le hrănește. Ronțăie acolo o crenguță mică, găsesc pe undeva
adăpost, dorm. Și mulțumesc lui Dumnezeu. Iar noi, nu. Păsările Îl slăvesc
neîncetat pe Dumnezeu. Încep dis-de-dimineață, la ceasul al treilea, și până la
ceasul al nouălea nu se mai opresc. La ceasul al nouălea se potolesc puțin,
abia apoi pleacă să caute mâncare, căci trebuie să-i hrănească pe cei mici…
Apoi iarăși cântă. Pe ele nimeni nu le mână să cânte. Doar cântă. Dacă le
ascultă cineva sau nu, ele tot cântă… Iar noi – încruntați, cu nasul pe sus. Nu
avem chef de cântat, nu avem chef de nimic. Trebuie să luăm exemplu de la
păsări!
Starețul Tadei de la Vitovnița Extras
din ”Cum îți sunt gândurile așa îți este și viața”, Ed. Predania, București,
2010, pag. 114
RĂZBOIUL PERMANENT
Lumea se aseamănă unei desfrânate care,
cu pofta frumuseţii ei, îi atrage pe cei ce o văd să o dorească. Cel care-i
prins şi încâlcit cu dorul de lume, fie şi în parte, nu poate să scape din
mâinile ei, până ce nu-l despoaie de viaţă. Iar când îl goleşte de toate, îl dă
afară din casă în ziua morţii; şi atunci o cunoaşte omul că a fost înşelătoare
şi amăgitoare. De vrea cineva să iasă din lumea aceasta şi să îi vadă cursele,
să se depărteze de ea şi atunci va avea puterea să îi vadă urâţenia.
În ce chip taie omul obişnuinţa de mai
înainte şi se deprinde să trăiască în lipsă şi nevoinţă? Trupul nu poate să
trăiască fără cele care-i sunt de neapărată trebuinţă, însă mintea îl împiedică
de la răsfăţ şi moleşeală, atât cât este cu putinţă, când e departe de cele
care pricinuiesc moleşeala. Fiindcă atunci când vede pricinile răsfăţului şi
ale moleşelii, se trezeşte în el poftă înfocată şi fie se întoarce iarăşi la
ele, fie are de luptat în războaie crâncene. Pentru aceasta şi Mântuitorul nostru
i-a poruncit celui care vrea să-i urmeze să se dezgolească mai întâi, să arunce
de la el pricinile moleşelii şi astfel să-l urmeze. De altminteri El însuşi,
atunci când a început să se lupte cu diavolul, l-a războit în pustiu prea
uscat. Şi Pavel ne îndeamnă să ieşim din cetate, ridicând Crucea lui Hristos,
atunci când spune: Să ieşim împreună cu Hristos, şi să luăm ocara Lui. Căci El
a pătimit în afara cetăţii. Fiindcă atunci când omul se desprinde de lume şi de
cele ale ei, uită grabnic de obiceiul lui de mai înainte şi nu se osteneşte
multă vreme întru amintirea lor. În lupta aceasta ajută foarte mult ca în
chilia monahului să domnească nevoia şi lipsa, pentru ca ea să fie golită şi
deşertată de orice ar mişca într-însul pofta odihnei. Atunci când pricinile
moleşelii sunt departe de om, acesta e lipsit de primejdia războiului îndoit:
lăuntric (prin gânduri) şi din afară (prin simţuri). Astfel, omul care-i
departe de cele ce duc la desfătare biruieşte fără osteneală, spre deosebire de
cel care are aproape ceea ce-i stârneşte pofta. Omul e luptat în toate
mădularele trupului. De aceea e dator să se păzească şi să împuţineze războiul
împotriva lui.
Fragment din cartea EVERGHETINOS –
Ediția întâi 2007 Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 13 – Editura
„Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007
Sursa: Pr. Alexandru Stanciulescu Barda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu