Marin IFRIM - Jurnal de clasa a II-a CFR si clasa I-a USR…

Jurnal de clasa a II-a CFR si clasa I-a USR…

Luni 23 aprilie 2018. Trebuie să ajung la București, la alegerile fostului și viitorului meu șef de ”filială”, un Horia Gârbea care, în timp literar, mi-a dedicat mai multe cafele (cronici) umplute cu beton armat. E Horia. Am primit de la el mesaje. L-am asigurat că voi fi prezent la alegeri, Și am fost prezent. Vorba lui Petre Stoica, ”un potop de simpatii”. Cu excepția diplomatică a reginei Passionaria Stoicescu, am pupat femei ca la bal. Cu voia mea insistentă. În sală, la o așa ședință, ca pe vremea imperiului roman, am stat lângă cele mai mari figuri figurate ale literatrurii actuale. Mă refer la ultima sută de ani literari: Ion Gheorghe, Passionaria Stoicescu, Liviu Ioan Stoiciu ș.a. Nu mai vorbesc despre Nicolae Manolescu, pe care, sincer să fiu, nu-l mai văzusem de vreun sfert de secol. Prezența și calmul său, discursul impecabil, mi-au modificat unele percepții vizavi de Uniunea Scriitorilor din România. Într-o sală specială, de teatru, au fost prezenți peste 200 de scriitori, majoritatea în pragul senectuții, eu, Dumitru Ion Dincă și râmniceanul Constantin Marafet, dar și distinsa poetă Victoria Milescu fiind ”juniorii” Filialei București – Poezie. Nu m-aș fi dus la aceste alegeri dacă nu primeam mesajele magistrului Gârbea, ca să nu mai zic de insistențele ”Paraschivei” mele, Irina de la ”Cartelul metaforelor”. Trenul spre București a fost arhiplin. Timp de două ore am stat în picioare și am ajuns la locul faptei deja obosit. Marafet a renunțat la locul său special – el fiind ceferist supercalificat, posesor de permis de călătorii gratuite – , și a stat lângă mine, în picioare, până am ajuns în Capitală. Am discutat mult, mi-a făcut plăcere să îl ascult, m-am făcut și eu explicat și explicabil cât am putut de bine. Irina îmi tot zicea mereu că ”Marafet e un om bun”. De multe ori sunt nevoit să recunosc că are dreptate mai multă decât are. Nenea Mitică (Dincă) plecase cu alt tren. Ne-am înțeles prin telefoane. Sunt membru al USR exact de 20 de ani, însă niciodată nu m-am considerat scriitor. Acum, în preajma ”cremei” Filialei Gârbea, am avut revelația minții românului de pe urmă. Sunt (și eu) un scriitor. Se pare că alții mă cunosc mai bine decât mă cunosc eu. Chestia asta mi-o spune zilnic ”Paraschiva”. Am ajuns în sala Teatrului Dramaturgilor Români, parcă asta e denumirea, la fix. Am dat mâna cu Horia Gârbea. De pamplezir. Oricum, dracul nu e chiar așa de negru. Mi-a făcut, după trei ore de ședință, o impresie mai bună decât impresia circulată în lumea literelor literabile. M-a șocat discreția unor critici literari, felul în care se strecurau printre ceilalți, nu cumva să fie văzuți. Știu ei de ce. L-am întâlnit aici și pe venerabilul poet și prof. univ. Nicolae Matcaș, pentru mine acest domn reprezentând un reper moral instant! Cu acest prilej, am aflat că Filiala București – Poezie are 297 de membri, dacă am reținut bine, adică a coborât pe locul doi, după Filiala Cluj! S-a dat citire unei liste cu poeții plecați. Vreo 25 de nume cunoscute. Moment de reculegere. A doua zi m-a sunat marele poet Ion Gheorghe și mi-a completat imaginea a ceea ce am observat cu ochii mei. Ion Gheorghe trebuia să fie critic literar, cu spiritul său sagace ar fi făcut apă minerală din bălțile scrisului celorlalți. Mi-a recitat și un fel de poem, din care citez aproximativ, doar măduva osului: ”Între Maiorescu și Macovescu stă Manolescu. Oare cum, în picioare sau jos?”. Un discurs bun, deh, retorica parlamentară, a avut Varujan Vosganian. Au vorbit toți pretendenții la fotoliul de președinte al USR, căci, cu această ocazie, membrii Filialei de Poezie au votat și pentru următorul, trecutul sau viitorul președinte al breslei. Cinci pe listă, doar unul netăiat cu pixul pe orizontală. Am votat cu conștiința împăcată. Cei cinci candidați au avut discursuri pro domo suficient de convingătoare. De la Vărul Jan Vosganian, dar și de la domnul Manolescu, am înțeles că USR nu este un sindicat, ci o instituție particulară a minții. Așa să fie! S-a vorbit în clar și despre cele vreo sută și ceva de procese în care USR este implicată. Am înțeles cât am putut. Uniunea nu se va dezintegra nici dacă i s-ar pune pe cale de consecință un fel de ”răpire din Serai”. Am aflat că unii fac ștampile false și vor să intre în contul USR, ca la mama lor acasă, ca la ușa cortului și contului bancar. Eu nu pot decât să-mi fac semnul crucii. Mi-a fost imposibil să mă plictisesc. Cu Daniel Bănulescu în sală, în scaunul dinaintea mea, cu Bogdan Ghiu prin preajmă, nu am luat niciun cuvânt de cuvântare deși tare mult aș fi vrut să gavaresc și eu. Din când în când, doar Dincă mai striga ceva din scaunul de lângă mine. La un moment dat i s-a adresat, tare, la propriu, lui Vosganian, cerându-i ca, măcar pensionarii să plătească jumătate din cotizație, cum se proceda pe vremea când Vosganian era ministru la Finanțe și vice la USR. Ce aș fi avut de spus? Multe! Le voi scrie în cele două reviste pe care le am pe conștiință: ”Cartelul metaforelor” și ”Caietele de la Țintești”. M-am întors de la București un pic mai întărit în ideea coeziunii breslei. Nu poți pune căruța înaintea boilor, cum se spune-n popor. Nu m-am dus la aceste alegeri sperând în minuni extraterestre. Mi-am apărat interesele mele individuale doar cu prezența și cu votul meu necovârșitor. Dinspre domnii Gârbea, Manolescu (și Alex Ștefănescu, criticul ”profesionist”) nu am primit niciodată semne de bunăvoință sau măcar de îngăduință. Nu sunt un cerșetor de simpatii, însă am în minte hârtia de turnesol a discernământului. Nu mă interesează conflictele literare decât atunci când cred și simt că trebuie să fiu în legitimă apărare. Cea mai frumoasă promisiune a conducerii USR (a fost foarte prezent la ședință și vicele Gabriel Chifu), constă în faptul că am fost asigurați că nu ni se va întâmpla nimic rău dacă vom fluiera în biserica literelor, în sufletul alfabetului, în urechile Comisiei de Monitorizare, o comisie care ar trebui desființată. Asta aș fi vrut să spun încă de la început. Aș fi vorbit și despre lucruri ceva mai mărunte, cum ar fi atitudinea de călău calificat a lui Mircea Mihăieș față de tânărul poet Claudiu Komartin. Un asasinat literar mai urât decât acesta nu am mai văzut. E vorba despre un text publicat recent chiar în ”România Literară”! Komartin face parte dintre cei care contestă actuala USR. Nu e bine deloc. Dar nici nu e sfârșit de lume. De-aș fi în locul domnului Nicolae Manolescu aș pune degetul pe tastatura telefonului și l-aș invita pe Komartin la o mică și simplă discuție. Nu trebuie să ne facem rău singuri. În România nu avem decât vreo 2600 de scriitori. Nu am reținut cifra exactă. Oricum, suntem puțini. La ce bun această măcelărire între un Komartin educat și un barbar cu maceta între dinți de porțelan, cum e acest Mircea Mihăieș? Aparțin acestei bresle din întâmplare. Nu mă bag dar îmi dau cu părerea. Nu e o părere de rău. E ca și cum aș privi stelele în miezul zilei, când ele nu există pentru ochii noștri pământeni. La bună vedere, fraților buni sau vitregi. Vorba regretatului poet Dan David: ”Eu vă iubesc pe toți”!

Marin IFRIM

http://armoniiculturale.ro/2018/04/25/marin-ifrim-jurnal-de-clasa-a-ii-a-cfr-si-clasa-i-usr/