NEIERTĂTOR
Surender Bhutani – Liana Nicolae –
Mos Nelutzu – Radu Sergiu Ruba – Veronica Angelescu – George Anca
~*~
SURENDER BHUTANI
To My Son
Holding my contented son in the arms
I realised the beauty of
irresponsible years
evaluating my actions and words I
felt like saying:...
I have nothing else to add to the
present context
A flicker emerges on the horizon of
awareness
one does not feel disconnected with
meditation
rather one realises there are other
worlds at play
and that one has one's own sense of
irony
which is combined with resolved
contradictions
Intrigued by immaturity it is no
longer possible
to wash clean of all memories of the
past
let the present find its own rhythm
there is sufficient space to walk
or to begin life in the city with my
son
*
LIANA
NICOLAE
Geniul somnului
Geniul
somnului nu-i mai diferit decât geniul morții. Amândouă au aripi. Ființa devine
un geamăt necontenit, întrecând tot ce poate suporta un suflet de om, mintea se
tulbură, avem senzația că ne arde creierul gata să plesnească. Atunci am dori
să se despice pământul, nenorocirile întunecând toate presupunerile.
În fiecare
suflet mocnește speranța, strigătele înconjură lumea, trebuia să se-ntâmple
ceva, o minune, o lumină îi va opri pe muritori iar o voce va opri bătaia inimilor.
Nu există nici trădări, nici schimbări, nici despărțire dar când va trece
tinerețea, frumusețea, iar trupurile se vor ofili, va rămâne doar dragostea,
pentru că sufletele nu trec, amorul propriu este zgândărit și trezește invidie.
Pentru voi,
copii, încep zorii vieții; pentru noi soarele a apus și întunericul ne va
învălui, poate că am trăit cum am vrut și vom muri cum ne place. Când vom goli
ultima cupă vine timpul să plecăm, să ne odihnim, să ne așezăm în seninătate
cum am trăit, adică virtuos. Doar melancolia și neputința sunt prietenii triști
ai bătrâneții.
Viața e o
mare comoară, eu am luat din ea cele mai prețioase bijuterii. Dar sunt și
lucruuri pe care nu le mai pot suporta; atunci când ea apare ca o imensă orgie
sângeroasă a unor măscărici; primele îndatoriri pe pământ sunt arta și gloria.
Entuziasmul și nebunia mulțimii aprind anarhia iar în ziua de triumf, lumea
întreagă și-a pierdut deja mințile. Așa va trece tiranul lumii, ca viforul, ca
incendiul, ca furtuna, ca molima sau războiul... Qvo vadis, Domine?!
Mă-ntreb ce
e timpul. Când vorbesc cu mine știu ce este dar dacă măntreabă cineva, nu
reușesc să explic; credeam că-nțelegeam, dar acum nu mai știu, sunt
neputincioasă.
Am
nenumărate posibilități de rezolvare, folosindu-mă de întâmplare. Cred că trăim
între timpuri, ne trec multe prin cap, nu vedem pericolele, suntem prea
cutezători, deseori progresul duce de-a dreptul în prăpastie. Suntem obsedați
de soluții dar când le găsim vrem să le nimicim numaidecât. Dorim să dovedim că
într-un punct, opiniile gânditorilor sunt alături cu drumul, cwfilozofia lor
putea dovedi orice, chiar și contrariul. Nu luăm în nume de rău prezicerile
neîmplinite ale astrologiei, ci timpul însuși, care descoperă aceste greșeli și
despre el n-ar trebui să vorbim.
Ni se pare
că n-a trecut nici un timp sau poate au trecut secole sau ar fi putut fi zile,
secunde sau ani, chiar dacă ar fi mai multe răspunsuri fiecare poate fi corect.
Ajungem la concluzia că economia excesivă nu duce la aplecarea caracterului și
la înăsprirea sufletului, spre zgârcenie. Și așa este.
Cum mă vor
privi oamenii? Toate li se vor părea străine. Acest lucru mă zăpăcește, încerc
să mă liniștesc întrucât totul trebuie să fie o amăgire a simțurilor, dar nimic
nu se modificase. Totul se afla în ordine. Ceea ce mi se părea străin venea din
alterarea dezvăluită a sufletului, apărută în somn, câteva secunde, ca un
coșmar, din cauze fiziologice, banale.
In viață,
poate se-ntâmplă exact așa cum ne propunem și imediat, ne prăbușim sau
cunoaștem pe cineva, sau avem un accident iar karma noastră se-ndreaptă într-o
nouă direcție, care se dovedește a fi benefică. Prin sincronicitate ne trezim,
ne-mplinim fiind stăpâniți de aceeași armonie în suflet. Organismul nostru are
puteri autovindecătoare.
Fiecare avem
trei vindecători pricepuți și de nădejde, trei haruri divine: medicul interior,
harul trupului și psihologul interior, harul psihicului , care ne vindecă
emoțional, este preotul nostru interior, harul sufletului, ghidul spiritului ne
aduce bucuria de a fi sănătoși.
Avem
capacități limitate de a explica întâmplarea, avem credința că ceva lucrează în
permanență pentru a ne transforma. Să însoțim iubirea și lumina din această
lume, chiar dacă coincidența semnificativă și nu întâmplarea reprezintă forța
ce guvernează experiența și întreaga istorie umană, marcând destinul colectiv
și personal.
Intr-adevăr,
apar intervenții conștiente ale eului, ale harului divin, o clipă de unitate
între psihologie și spiritutal, univers și minte, tu și eu,Q0i și totul din
jurul nostru. Surpriza pe care o simțim atunci când ceva neplănuit, nedorit, ne
lovește, el lucrează simbolic sau direct prin intuiții, vise sau premoniții.
Între astrologii și vise există foarte multe analogii.
Am simțit
rugăciunea muntelui, cum vocea lui mi se adresa mie, îmi cerea să o aud,
găsindu-mi în ea chiar propria-mi voce. Mă voi vindeca prin același lucru,
acela care-mi face rău, prin legea similitutidunii. Am învățat că realitățile
vieții sunt: boala, bătrânețea și moartea, iar calea, înțelepciunea este moderația,
calea de mijloc, ea ne indică destinul. El apare sub forma unui vis, răspunzând
unei întrebări în stare de veghe sau a unui vis prevestind viitorul sau
realitatea unei lumi spirituale.
Mereu mi se
arată o imagine, o punere în scenă a propriei mele vieți. Ce forță de dincolo
încearcă să mă atingă, ce provocare mi se oferă de mă sperie, ce mă atrage,
spre ce lucruri sunt pregătită să mă-ndrept sau să renunț? Oare mă aflu în
impas? Intâmplătoarea mea întâlnire a fost o manifestare a divinului, o relație
de viață. Cunoaștem, din întâmplare, exact acei oameni care ne ajută să trezim
cee ce este somnolent în fiecare, să credem în „chimia", care apare între
noi și altcineva, din care poate rezultă o poveste sau o finalitate; amintirea
aceasta, într-o zi va fi de mare ajutor.
Trăim cu
rănile noastre, care sunt porți către viața care ne lipsește. Să nu zăbovim pre
mult sau prea puțin într-o relație, dacă nu merge. Să nu-l chinuim pe celălalt.
Increderea este totdeauna un partener neprețuit, ea se află ascunsă în sufletul
meu iar amintirea vine pe neașteptate, când avem nevoie de ea.. Mă gândesc că
doar femeile frumoase se răzbună; cele urâte, niciodată, este de ajuns să li se
spună, (celor urâte), o singură dată „te iubesc” și nu mai scapi de ele toată
viața.
Nu sunt o
entitate izolată, fac parte din individualizarea universului, din divinitatea
transcendentă, am un câmp gravitațional, interior, un duh al înțelepciunii, cu
puteri vindecătoare. Sinele și eul trăiesc în mine ca o biruință a iluzorului,
devin din ce în ce mai funcțională, în fiecare zi întregul meu psihic este
sănătos, o resursă de izvor spiritual, prin înțelepciune, iubire necondiționată
și putere de vindecare miraculoasă. Datoria mea este să le eliberez.
Uneori
conștient, alteori inconștient, frica mă abandonează atât în mod personal cât
și cosmic, purtându-mi amintirile și întreaga moștenire spirituală în
personalitatea din mine însămi. Să-ncercăm să-i vindecăm pe ceilalți, prin
primirea luminii cu ajutorul eului nostru și cu ajutorul sinelui nostru, prin
starea noastră de acceptare a-nțelepciunii.
Suntem
transparenți, chiar și corpurile și lucrurile își pierd duritatea iar sarcina
noastră este aceea de a ne așeza pe o axă, de a găsi un echilibru al
totalității între eul nostru cât și potențialul sinelui. Dacă ne-am pierde
controlul și identitatea, am rămâne într-o grandioasă stare de frică și de
izolare. Să ne-ndeplinim scopul nostru uman pe parcursul vieții, precum un foc
de tabără pe nisipul Saharei. Să ne luminăm pe noi și lumea noastră!
Să ne-arătăm
fiecare cuvânt, faptă și gând, să deținem controlul pe nesimțite, fără nici o
cruțare, să nu funcționăm cu jumătăți de măsură și să ne blocăm în interiorul
eului, să-ndepărtăm vălul de iluzii într-o bunătate nediscriminabilă.
Când eram
adolescentă, simțeam un instinct de întoarcere către totalitate, să devin din
ce mai funcțională față de persoana mea, să-nțeleg partea mea ascunsă, adică
umbra pozitivă, lumina celui necunoscut, recuperându-mi corpul ca instrument
util și legitim, în aventura vieții.
Insectele
sunt perfecte așa cum sunt, fără vreun efort. Eul nu este perfect. Pentru a fi
ceea ce sunt și cine sunt, eu am trudit, am muncit, când nedreptățită,
furioasă, agresivă, am greșit sau am fost învinsă, fără a participa la
competiție. Pentru a nu pierde controlul sau locul la care aveam dreptul, îmi
sacrificam chiar propria mea pace interioară și odihna.
Nu păstrez
ranchiună toată viața, chiar dacă eul meu rămâne furios, fac față condițiilor
existenței, sunt conștientă că este posibil să nu obțin totdeauna ceea ce
doresc. Sunt atunci indignată și furioasă, tristețea de a nu fi iubită cum
doream, mă face, paradoxal, să devin mult mai plăcută, încerc să nu-mi mai
impun punctul de vedere, să nu controlez sau să manipulez, renunț la a mai
pretinde, îmi recunosc greșelile și le repar.
M-am
obișnuit și accept că nu totdeauna câștig sau înving, că pot accepta refuzuri,
răspund pentru comportamentul meu și pentru situații dificile, îi iert, iubesc
și îi respect pe ceilalți. Nu pedepsesc, nu rănesc pe nimeni, renunț la planuri
de răzbunare, voi fi mai devotată, voi dezvălui și descoperi sinele meu
indestructibil. Așa e viața mea! !
In miezul
sufletului meu cresc limite sănătoase, accept uimitoarea puterii, a faptului că
în viața mea oamenii potriviți au apărut tocmai la locul și la momentul
potrivit. Și-mpreună am îndepărtat gardienii libertății mele; ce evenimente
ne-au adus împreună?
Am trăit un
șir de pierderi, o serie de oportunități mă-ncurajează să ne implicăm. Ele m-au
invitat să insist sau să renunț, să nu stau departe prin neimplicare. Ceva
sănătos se zbate în mine, el propune întotdeauna o alternativă vindecătoare,
prin dileme și imagini, oricât de răvășitoare ar fi bătăile pe care le voi
purta.
*
MOS
NELUTZU
Mizez pe răbdarea de a citi până la
capăt
Profit de
democraţia oferită de faceboox şi postez aici un, din păcate prea scurt citat
din materialul apărut în România literară nr. 16-17/6 aprilie 2018, intitulat „Încercarea de a fi român”, semnat de
Irina Petraş, critic literar, eseistă şi traducătoare, preşedintă a filialei
Cluj a Uniunii Scriitorilor din România.
Iată:
...
„[…] Românii
nu se pot lăuda, din păcate, cu o bună gestionare a propriului trecut. Glasul
lor nu se aude căci nu se rosteşte răspicat. O lungă istorie hărţuită dinspre
toate punctele cardinale şi neprielnică unei aşezate aşezări în rândul lumii a
condus la o situare temătoare faţă de incontestabilele argumente proprii.
Anul 1989
aducea libertatea, dar nu şi libera, ferma asumare a identităţii. Dimpotrivă, a
lăsat loc „ruşinii de a fi român”, a stârnit necugetate puneri la zid ale unor
mari personalităţi ale culturii române. În căutare de senzaţional aducător de
rating, se scot la iveală ori se inventează detalii scandaloase, se mută accentul
de pe valoarea Operei pe „păcatele” autorului ei. Descifrarea în „spaţiul
mioritic” a orizonturilor care fac parte din „fiinţa şi substanţa noastră”,
tratată de Blaga, a căzut în derizoriu. „Mioritic” numeşte azi tot ce este
neînchegat, ticăloşit, jalnic. Trăim suspendaţi, ironizăm orice referire la
români şi românesc. Să vorbeşti despre limba română ori despre specific
românesc înseamnă să-ţi tragi eticheta de „naţionalist”. Într-o ţară veche, dar
care abia de 100 de ani a reuşit să se aşeze în graniţele fireşti, ISTORIA,
iată, nu mai merită să fie învăţată. Clipa face jocurile în indiferenţa
sinucigaşă generalizată. Se elimină tot ce a pus temelie fiinţei noastre
naţionale. Nici măcar limba română nu rămâne neatinsă în acest proces de
auto-subminare identitară. Nu ne mai aducem aminte de un Antonio Bonfini –
secretar al lui Matei Corvin – care se minuna că „Înecat sub valul de barbari,
coloniile romane din Dacia mai exală limba romană şi, ca să nu o părăsească
nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât
pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii”.
Am auzit pe
diverse canale de televiziune un vers dintr-un cântec vechi. El sună aşa: „Ţara
noastră-i ţara noastră”. Mă urmăreşte simplitatea solemnă a acestei definiţii
aparent tautologice. I-aş adăuga o alta: „Limba noastră-i limba noastră”. Sunt
enunţuri simple şi fundamentale. Nimic de negociat aici. Nu fală goală cer ele
şi nici nu pot fi motiv de ruşine. Naţionalitatea noastră e un dat, suntem
români graţie limbii în care nea-am născut şi cu care am crescut. O calitate de
asumat cu demnitate, cu fermitate, cu răspundere. […]”
Materialul
ar trebui citat în întregime, însă cum conducerea revistei nu a considerat să-l
posteze, alături de materialele importante, în arhiva sa digitală, am fost
nevoit să-l dactilografiez eu, pentru că mă identific cu ideile vehiculare de
autoare.
*
RADU SERGIU RUBA
Vasile Voiculescu și Zahei Orbu
Naţiunea şi
cultura română ar fi trebuit să comemoreze, cu simţul bine cumpănit al
tragicului, 55 de ani de la trecerea de linia orizontului, la 26 aprilie 1963,
a scriitorului şi medicului Vasile Voiculescu. Deţin, despre acest om, o
informaţie care, din pricina cvasi-etanşeităţii mediului orbilor, nu circulă
decât pe aceste coordonate, fiind prea puţin cunoscută în lumea largă. Tot eu
am promovat-o cu ajutorul lui Marius Oprea şi, mai recent, a lui Alex
Ştefănescu intervievat de mine pe neaşteptate la Radio România Actualităţi.
Redau în continuare articolul publicat pe tema indicată de titlu în revista braille
Litera Noastră, mensual al Asociaţiei Nevăzătorilor.
De
fizionomia orbilor, de ţinuta lor în mers şi în poziţii statice, s-a arătat
preocupat medicul şi scriitorul Vasile Voiculescu. Obişnuia să vină în curtea
Vetrei Luminoase, să se aşeze într-un colţ şi, neştiut de cei ce-l interesau,
să-i urmărească pe interni plimbându-se, rezemaţi de stâlpi ori de ziduri,
stând aşezaţi, conversând ori, singuratici, plictisindu-se. Avea pentru aceste
răstimpuri de contemplare aprobarea conducerii instituţiei. Informaţia o am de
la regretatul profesor Nicolae Ionescu (1921-2014), monograful aşezământului,
iar eu, la rându-mi, am transmis-o mai departe, drept care Marius Oprea, care
s-a ocupat mult de dosarul de urmărire şi detenţie al lui Vasile Voiculescu, a
inclus sursele, adică numele domnului Ionescu şi al meu, în cartea sa
"Ultima călătorie a lui Zahei", ed. Humanitas, 2008. Aşa cum Zahei,
eroul unuia din cele mai puternice romane din literatura română şi nu numai, a
ajuns să treacă prin ocnă prin asumarea cavalerească a unei crime ce nu era a
sa, la fel şi creatorul său Vasile Voiculescu a străbătut temniţa comunistă
pentru o culpă ce putea fi a oricăruia dintre noi: cititul cărţilor alături de
prieteni şi rugăciunea înălţată către Maica Domnului în grupul Rugul Aprins. A
mai fost acuzat de comunişti că a susţinut în scris şi prin emisiuni radio
războiul împotriva Uniunii Sovietice şi că a compus, fără a o publica, poezie
mistică, adică ostilă poporului, sub regimul de democraţie populară. Poeme de
ale sale de aceeaşi factură apăruseră liber în volume publicate în răstimpul
interbelic.
Soarta lui
Voiculescu se împleteşte surprinzător şi greu credibil cu cea a personajului
său imaginat pe baza observaţiilor din Vatra Luminoasă. Se ştie că scriitorul
era de profesie medic internist şi igienist. În timpul primului război, retras
cu armata şi administraţia în Moldova unde i-a tratat fără teamă pe bolnavi,
s-a molipsit de la aceştia de tifos exantematic, de febră tifoidă şi de icter.
A scăpat ca prin minune, reluându-şi munca. După întregirea României, a fost
responsabil cu serviciile sanitare în sectorul Iii Albastru unde se găsea Vatra
Luminoasă şi în sectorul IV Verde din Bucureşti. Ca scriitor şi jurnalist cultural, a întemeiat şi
susţinut ani de zile "Revista literară radio", realizând la postul
naţional numeroase alte emisiuni precum "Sfatul medicului" şi cele
destinate soldaţilor români de pe frontul de răsărit. După al doilea război,
viaţa sa s-a restrâns tot mai mult spre orizonturi private. S-a pensionat de la
radio după ce se retrăsese şi din activitatea medicală. În 1946, soţia sa
Maria, aproape oarbă de la un glaucom dobândit în anii '30, a murit în urma
unui atac cerebral. Vasile Voiculescu s-a însingurat tot mai mult.
În 1948, pe
baza observaţiilor făcute la Vatra Luminoasă (aici mărturia profesorului
Nicolae Ionescu este esenţială pentru istoria literaturii române), a început să
scrie romanul "Zahei orbul", aşternând pe hârtie, doar aparent
ciudat, cu prioritate, ultimul capitol, după cum afirmă Alex Ştefănescu şi
Roxana Sorescu, în temeiul unor documente atent cercetate. A încheiat cartea în
1957. Curios este că acest scriitor a dat cele trei capodopere ale măiestriei
sale după vârsta de 65 de ani, în plin regim de interdicţie a liberei expresii
literare. E ca şi cum fundătura sertarului i-ar fi deschis orizonturi
neobişnuite de revelaţie. Pe lângă Zahei, este vorba de majoritatea nuvelelor
şi de inegalabilul volum "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare.
Traducere imaginară". Acesta este titlul definitiv al cărţii cu cele 90 de
sonete. Autorul visa să compună 154 asemenea lui Shakespeare. Nu a izbutit,
fiindcă la 5 august 1958 a fost arestat. Ultimul sonet datează din noaptea de
20-21 iulie acel an. Capodoperele sale au apărut toate postum, începând cu anul
1964. Dar înainte de apariţia lor, V. Voiculescu a parcurs Drumul Calvarului.
Arestat la vârsta de 74 de ani şi eliberat după patru ani printr-un act de
graţiere pentru deţinuţii foarte bolnavi care aglomerau inutil genunile
detenţiei, doctorul ce salvase sute de vieţi de români şi de ruşi pe pământul
asediat al Moldovei, a ieşit din ocnele comuniste bolnav de tuberculoză a
coloanei vertebrale, morbul lui Pott, dătător de dureri greu suportabile.
Practic, fiul său Radu l-a adus acasă pe braţe. A mai trăit, aproape paralizat,
până la 26 aprilie 1963. S-ar fi prăpădit mai devreme, dar a fost hrănit cu
forţa sub supraveghere medicală, după refuzul său de a se mai alimenta şi după
alte tentative de a-şi curma zilele. La condamnare, primise cinci ani de
temniţă grea şi cinci ani degradare civică, cu confiscarea totală a averii şi
300 lei cheltuieli de judecată.
Există
talent artistic şi există inteligenţă artistică. În general, ele fuzionează şi
se susţin una pe alta în toate capodoperele. Dar nu toţi scriitorii sau
muzicienii care au talent se bucură din partea Domnului şi de inteligenţă. Cel
mai la îndemână exemplu este Bacovia, unde talentul e cu carul, iar
inteligenţa, cea artistică, nu cea de toată ziua, e rarefiată de-a binelea. Se
întâlneşte şi fenomenul invers, inteligenţă şi cultură cu carul, talent iok.
Este cazul poetului şi teoreticianului francez Paul Valery, iar la noi, în
materie de poezie, al lui George Călinescu ale cărui versificaţii frizează
penibilul, cu atât mai mult cu cât el chiar se lua în serios. Ei bine, la
Vasile Voiculescu, în construirea personajului Zahei orbul, avem un exemplu de
strălucită inteligenţă artistică. Medic fiind, o fi întâlnit în viaţă orbi, dar
şi-a dat seama că prezenţa lor individuală nu e definitorie şi că ei trebuie
văzuţi în relaţionarea lor la ceilalţi, la obştea lor, la văzători, la mediul
cunoscut unde sunt cât de cât independenţi în deplasare şi în ansamblul
opţiunilor. Astfel a reuşit să pună ochiul şi pe diversitatea orbilor,
nelunecând în clişeul în care se îneacă şi intelectuali contemporani cum că
toţi orbii trebuie să fie la fel, să gândească şi să-şi reprezinte lumea sub o
singură schemă. Aici, în curtea Vetrei Luminoase, poate şi în sălile de clasă,
în ateliere, a înţeles el că pentru a construi un personaj care să fie orb şi a
cărui cecitate să aibă semnificaţie metafizică, acesta nu are voie să apară de
la început ca victimă. În jurul unei victime nu poate creşte multă floare şi
iarbă, nu se dezvoltă dintr-un astfel de personaj decât o viaţă precară. Iar un
personaj, ca să adune în jurul său energia din care creşte un roman, trebuie să
aibă viaţă în el asemenea lui Don Quijote, lui Faust, lui Gulliver, Cicikov,
Vautrin, asemenea fraţilor Karamazov, a Emmei Bovary şi Annei Karenina,
asemenea Maestrului şi Margaretei, a doctorului Bardamu din "Călătorie la
capătul nopţii", a lui Ion din Rebreanu, a Elei din Ultima noapte de
dragoste şi a lui Ştefan Gheorghidiu din Prima noapte de război, a Cătălinei
din Luceafărul, pentru că, acolo, ea este cea care-l atrage şi-l mută din cer
pe Hyperion, nu invers.
Voiculescu
îl concepe pe Zahei ca fiind un uriaş ce orbeşte la 25 de ani, mai precis, este
orbit la această vârstă şi care aduce cu sine un trecut deocheat de bătăuş şi
de chefliu de pomină, un anarhist al energiei lui tinereşti fără oprelişti.
Numai astfel, cu forţa lui fizică, cu experienţa de viaţă variată şi radicală,
cu inteligenţa lui nativă devenită înţelepciune după orbire, Zahei are ce să le
ofere celorlalţi, numai astfel nu ajunge el o legumă de pe urma atentatului
asupra sa. Iar energia fizică ce nu-i îngăduie pasivitatea, înţelepciunea
dobândită, cavalerismul îl determină să accepte ocna în locul ucigaşului
ibovnicei sale. Literatura română nu cunoaşte un alt caz al asumării vinei în
deplină conştiinţă a nevinovăţiei şi a sacrificiului pentru o cauză lumească,
nu pentru valori transcendente. O pricină aparent măruntă şi păcătoasă, de pe
lumea asta, corectitudinea în dragoste faţă de o femeie uşoară, o soţie din
interes a unui om bogat, o iubeaţă de Brăila oferindu-se în dar unui bărbat
remarcabil. E singura femeie din întreaga literatură a lumii a cărei identitate
iubitul ei o descoperă pe pipăite şi numai după ce ea a fost ucisă de alte
mâini. "Revelatio in articulo mortis", ar spune judecata catolică.
Romanele cavalereşti ale Mesei Rotunde, împănate cu conţi, regi, marchizi,
vrăjitori şi îngeri, nu oferă un exemplu similar de cavalerism. Dacă ar fi fost
împodobite cu un asemenea personaj, Cervantes nu ar fi ajuns să le ironizeze,
iar Don Quijote nu ar fi fost cu putinţă. Zahei este cel mai complet şi mai
impunător portret al bărbatului şi al bărbăţiei în literatura română. Dispune
de ceea ce ar trebui să dispună imaginea ideală a dimensiunii masculine a
umanului: forţă, grăunte de nebunie, nepăsare faţă de viaţa de zi cu zi,
cutezanţă, simţul riscului, răbdare, adaptabilitate, înfruntare tăcută a
imprevizibilului, a nenorocirii, a propriei împuţinări, tărie lăuntrică,
frumuseţe atletică, curaj, tenacitate faţă cu un mod nou, neaşteptat, inedit şi
primejdios de viaţă, discreţie, putere de a trudi şi a îndura, tărie în
primirea şi sublimarea loviturilor, generozitate, ocrotire dăruită altora mai
slabi, fidelitate şi credinţă faţă de dar şi dăruitor, simţ al onoarei, lipsa
oricărei temeri, îndrăzneală, putere de sacrificiu, nu de orice fel, ci din
acela care duce la propriu crucea celuilalt. Pentru dragostea de câteva nopţi
cu şi pentru Caliopi, Zahei a luat asupra sa 15 ani de ocnă. Când a ieşit de
acolo, nu mai ştia şi nu mai avea unde să meargă. Figuri de o bărbăţie (virtus
în latină) comparabilă cu cea a lui Zahei nu am întâlnit decât în mărturiile
partizanilor care s-au opus cu arma în mână sau cu braţele goale comunismului,
care au înfruntat temniţele regimului şi plutoanele lui de execuţie. Pentru viaţa
grea a adevărului istoric, bine că acelea nu sunt ficţiuni! Dar să nu uităm:
imaginea eroică şi foarte umană a lui Zahei, de semizeu unic al unei margini de
lume, porneşte din curtea Vetrei Luminoase.
*
O povestire la plecarea
lui Nicolae Teodoreanu
April 28, 2018April 28, 2018 /
no14plusminus
Vestea
plecării lui Nicolae Teodoreanu dintre noi m-a străfulgerat. Am fost atât de
surprinsă, de îndurerată și de șocată de această pierdere neașteptată, încât –
vreme de multe săptămâni – nu am putut scrie un rând – și s-ar fi cuvenit, căci
mi-a fost mentor, apropiat colaborator și drag prieten.
Prea mulți
oameni buni s-au stins în ultimul timp – și înainte de vreme. E drept, cum se
spune, că oricine poate pleca în orice clipă; totuși, este în firea lucrurilor
să simțim revoltă și durere. “Tu știi c-așa e dat; tot ce trăiește va muri,
trecând prin viață în vecie,” spunea Shakespeare; dar vremea sa nu era acum.
Îmi amintesc
că am aflat de pe Facebook, la câteva ore după ce s-a întâmplat – căci astfel
de vești circulă fulgerător. Nu pot crede că este adevărat, spunea cineva. Am
pierdut doi oameni buni, atât de repede, prea curând. Se referea la Nicolae
Teodoreanu și la prietenul său și al nostru – a cărui dispariție subită de
asemenea mi-a lăsat răni adânci – Liviu Dănceanu.
Nu vreau să
scriu un In Memoriam; vreau să vă povestesc despre acest om bun, discret,
modest, talentat, cu suflet cald și inteligență sclipitoare, mereu gata să
ajute și să împărtășească, acest om cinstit, muncitor și înzestrat cu multe
daruri ale spiritului pe care le-am admirat cu toții. Povestea lui, prin ochii
mei.
Auzisem
deseori lucrări semnate de Nicolae Teodoreanu, incluse în programele de muzică
contemporană la care obișnuiam să merg acum câțiva ani. Erau lucruri minunat de
frumoase, altfel decât auzeai în mod obișnuit, melodioase, fără acele
asperități contrastante ce sunt specifice ethosului contemporan. Erau piese pe
care le reascultam cu plăcere, bucurie și curiozitate. Mi-aș fi dorit să știu
mai multe despre omul din spatele partiturilor, dar acest om, mereu modest, nu
se lăsa văzut ușor. Auzisem că este un foarte bun cunoscător al folclorului și
al muzicii bizantine și că își găsește deseori surse de inspirație în aceste
două zone, cum aveam să constat și eu ulterior, având ocazia fericită de a-i
aprofunda creația.
L-am cunoscut, în fine, cu ocazia primei audiții
a unei lucrări vocal-camerale, prezentată la Sala Radio în cadrul Săptămânii
Internaționale a Muzicii Noi, în 2011, la București. Lucrarea se numea Imnele
iernii. Cântări la Naşterea Domnului, pentru cor, soliști și orchestră de
cameră – o muzică ireal de frumoasă, ce m-a făcut să mă cutremur, cu toate că
nu împărtășeam aceeași practică spirituală. Cu adevărat, am realizat atunci,
muzica transcende orice bariere și are capacitatea de a traduce simțiri din
cele mai diferite astfel încât ele să fie împărtășite de oameni ce nu merg,
poate, pe același drum spiritual. Inima mea s-a umplut de imnele Sfântului
Efrem, așezate pe note blânde, răscolitoare. Ascultai și brusc, ți se făcea dor
de acasă, acel acasă al sufletului unde te regăsești și te odihnești ca
niciunde altundeva.
Imnele
iernii. Ce frumusețe pură! Cu acea ocazie, am avut bucuria și privilegiul de
a-l cunoaște și pe compozitor. Cum înregistram și documentam lucrări de muzică
contemporană în mod extensiv în acea perioadă, pentru Revista No14 Plus Minus
pe care o conduceam, colaborarea noastră s-a înfiripat în mod firesc. Am
discutat despre muzică, despre Ștefan Niculescu față de care împărtășeam
aceeași smerită adorație, despre Imnele iernii mai ales, despre cum fusese
alcătuită acea minunată creație. Am avut satisfacția de a primi partitura și de
a putea reasculta și descoperi toate frumusețile ascunse ce-mi scăpaseră la
prima audiție și să retrăiesc acea stare de bine ce mă învăluise la concert. Am
elaborat o analiză a Imnelor iernii, drept lucrare de absolvență a cursului de
Muzică Bizantină, unde studiasem sub îndrumarea profesorului Nicolae
Gheorghiță. Acesta din urmă, cu multă răbdare și aplicație, mă învățase notele
psaltice și modurile bizantine, astfel încât, cu ocazia respectivei analize, înțelesesem
încă și mai bine cum construise compozitorul minunatele sale imne.
Dar despre
Imnele iernii și cum au fost ele înfăptuite voi mai vorbi în finalul acestei
povestiri.
Colaboram
deja pentru diferite articole și deseori discutam lucrări și ipoteze, când – în
cadrul programului meu de studii de masterat pe care îl urmam la Universitatea
Națională de Muzică din București, am descoperit cu bucurie neașteptată că
Nicolae Teodoreanu era unul dintre profesorii titulari ai unui curs la care
urma să particip. M-am bucurat foarte mult.
Am studiat
muzică electronică și multimedia timp de două semestre și a fost printre cele
mai utile și mai importante lucruri pe care le-am învățat acolo. Ne învăța ceva
foarte practic: programe de editare muzicală, indispensabile oricărui
compozitor de azi. Nu știam absolut nimic despre respectivele programe, WaveLab
și Cubase, atunci când am început acest curs, dar – până la sfârșit, am reușit
să elaborez proiecte ample sub îndrumarea sa, astfel că nu am regretat nicio
clipă vreuna dintre numeroasele clipe în care am stat aplecată asupra
laptopului, învățând să deformez, alterez, reformez sunete, astfel încât să
sune nou și proaspăt. Mie nu îmi plăceau „efectele” realizate pe instrumente
live, modurile diverse de a cânta cu spatele arcușului, sau de a prepara
pianul, sau de a înmuia instrumentele de percuție în apă; dar îmi plăcea muzica
electronică, iar când am reușit să-i înțeleg potențialitățile și să văd efectiv
cum se face, o întreagă lume necunoscută și-a deschis porțile în fața mea, iar
acest lucru i-l datorez lui Nicolae Teodoreanu – pentru modus operandi,
deoarece baza teoretică o acumulasem deja de la un alt mare profesor și
cunoscător al muzicii electronice, Octavian Nemescu.
Cursurile cu
Nicolae Teodoreanu aveau aspectul unui atelier. Nu că nu ar fi fost un profesor
strict; era! Iar dacă nu îți făceai temele, erai, de bună seamă, certat. Dar
întâlnirile de lucru erau destinse și pline de bună dispoziție, abia le
așteptam cu toții – pentru că aici cream cu adevărat ceva, cu toții – eram cu
toții compozitori, chiar și colegii de la pedagogie – toți trebuia să elaborăm
o lucrare originală, fie ea oricât de scurtă. Trebuia să încercăm, pentru a
dovedi că stăpânim aplicațiile – și, în final, toți am fost bucuroși peste măsură
să ne ascultăm unul altuia creațiile în cadrul micului concert care a
reprezentat absolvența noastră de curs.
Avea o
răbdare infinită, așa cum orice mare profesor are. Îmi amintesc cum a stat
treizeci de minute lângă un coleg ce lipsise la primele cursuri și nu deținea
noțiunile introductive, pentru a-l pune în temă și a-l ajuta să ajungă la
același nivel cu noi.
La sfârșit
de curs, multe mici lucruri minunate au îmbogățit prietenia noastră ce se
închegase. Aflu cu surprindere despre o extraordinară coincidență! Colega mea
din dreapta de la corul de biserică în care cântam – Nadia – era însăși mătușa
sa. M-am bucurat enorm, căci doamna Nadia îmi era dragă cu mult înainte de a
afla de înrudirea lor – și împreună ne-am mirat despre cât de mică este lumea. Cu
adevărat astfel!
Dar iată că
povestirea merge înainte și poate s-ar fi cuvenit să ofer câteva date
biografice despre omul, artistul Nicolae Teodoreanu, căci activitatea sa
creativă și științifică reprezintă, pentru mine, un model de inspirație.
Nicolae Teodoreanu
s-a născut în Bucureşti la data de 26 iunie 1962. A absolvit secția de
compoziție clasică la Universitatea Națională de Muzică din Bucureşti în 1986,
unde a studiat, printre alții, cu Aurel Stroe, Anatol Vieru şi Ștefan
Niculescu. Cu Aurel Stroe a lucrat timp de trei ani (1982-1985), alături de
colegii săi, Ioan Dobrinescu și Ioana Glodeanu – care, mai târziu, avea să-i
devină soție. Când Aurel Stroe a părăsit țara, a fost repartizat la clasa lui
Anatol Vieru, care i-a oferit o altă perspectivă asupra creației componistice.
De la Ștefan Niculescu mărturisea[1] că a învățat să lucreze aplicat, într-un
ritm constant și extrem de aplicat, lucrând, refăcând și modificând un pasaj
muzical până când devenea de neatins – adică, în ochii creatorului său, perfect.
Cu Ștefan
Niculescu a studiat forme, fiind profund marcat de remarcabilul talent
pedagogic – care, cred eu, l-a inspirat să devină, la rândul său, un excelent
pedagog. Cursul de forme s-a prelungit cu întâlniri la Vacanțele muzicale de la
Piatra Neamț și cu întâlniri private acasă la Ștefan Niculescu, unde se
analizau lucrări contemporane, iar vizitatorii-studenți erau invitați să-și
expună și dezbată propriile idei despre creație. Muzica secolului XX era,
desigur, în centrul atenției.
A obținut
Doctoratul la Academia de Muzică din Cluj-Napoca în anul 2002, după elaborarea
unei teze ce are drept subiect sisteme intonaționale din folclorul muzical
românesc din Bihor. Din 1990, a lucrat ca etnomuzicolog cercetător la
Institutul Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” şi profesor asociat la
Universitatea de Muzică din Bucureşti (până în 2009 şi Brașov). A fost membru
al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România (UCMR) şi al Societății
Internaționale de Muzică Contemporană (SIMC). A beneficiat de mai multe burse
de compoziție şi cercetare muzicală din Germania (DAAD in Berlin, unde a
studiat cu Paul-Heinz Dittrich, Dieter Schnebel şi Walter Zimmermann, şi
RHEIN-NEKAR-KREIS, în calitate de compozitor în rezidență în Dilsberg), Austria
(HERDER în Viena, nominalizat de Ștefan Niculescu, ocazie cu care a studiat cu
Dieter Kaufmann muzica electroacustică) şi România (New Europe College şi MIDAS
– bursă post-doctorală oferită de Universitatea de Muzică din Bucureşti). A
primit Premiul „George Enescu” al Academiei Române (2006), premii ale Uniunii
Compozitorilor şi Muzicologilor din România (2011 şi 2014) şi o mențiune la
concursul „Carl-Maria-von-Weber” din Dresda (1991).
A compus
piese camerale, vocale şi instrumentale, lucrări simfonice, electronice, o
operă de cameră, un oratoriu, interpretate, publicate şi înregistrate pe CD în
România, Germania, Franța, Austria. Ca etnomuzicolog, este autor şi coautor al
mai multor volume științifice, a ținut numeroase comunicări şi a publicat
diverse articole în revistele de specialitate.
Componistica
şi cercetarea sa etnomuzicologică reprezintă o încercare de sondare şi
reevaluare a fundamentelor psiho-culturale ale muzicii, abordate atât la nivel
muzical-stilistic şi cât şi la cel fizico-acustic. O atenție deosebită a fost
acordată sunetul muzical şi proprietăților sale expresive. În lucrul cu
materialul muzical, apelează adesea la metodele algoritmice şi informatizate,
atât în lucrările instrumentale, cât şi în cele electronice. Preocupări recente
includ fuziunea dintre tehnicile şi gramatica muzicii savante a Europei, şi
elemente de limbaj preluate din studiul muzicilor tradiționale, cum ar fi
muzica bizantină, dar şi altele.
Vocea este
un element caracteristic al creației sale. A compus numeroase lucrări pentru
voce / cor / soliști și diferite combinații instrumentale. O astfel de lucrare
este Lamnicu plamnicu piscopalnicu, o piesă pentru cor de copii și ansamblu
instrumental, al cărei titlu derivă dintr-un vers folcloric. Piesa reflectă
preocuparea sa constantă pentru folclorul copiilor, asupra căruia s-a aplecat
cu stăruință ani de-a rândul, efectuând o sistematizare a acestuia. Experiența
lucrului la acest proiect a avut efect, cum era firesc, în diferite lucrări
muzicale, printre care și aceasta. Am fost prezentă la prima ei audiție, în
cadrul SIMN.
*
Despre
propria estetică componistică, Nicolae Teodoreanu afirma, în interviul citat,
următoarele: Am pornit adesea de la un reper sonor preexistent, preluat din
folclor, din muzicile extraeuropene, din muzica naturii şi chiar din „muzica”
corpului uman, așa cum a fost captată în anumite investigații clinice
(ultimele, mai ales în piesele electronice). Alteori am plecat de la muzica
interioară a unui text poetic, în acele lucrări vocale scrise pe versurile unor
poeți extrem de „muzicali”, precum Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, sau Daniel
Turcea, alteori de la muzicalitatea expresă a vorbirii, din linia melodică
deseori inconștientă pe care o „cântăm” atunci când vorbim; am făcut niște
analize acustice în domeniul ăsta (publicate în Revista de Folclor) şi
lucrurile observate acolo au devenit „materie primă” pentru mai multe piese
vocale sau vocal-instrumentale scrise la Berlin. Nu în ultimul rând am câteva
piese legate de muzica bizantină. Am încercat să aduc împreună două muzici
„incomensurabile”, cum ar zice Stroe: muzica bizantină şi muzica europeană
cultă. Aici intră Variaţiuni-Varis, compusă pentru protopsalt şi ansamblu
instrumental, în care stima solistului este scrisă în notație neumatică; este o
piesă Revista MUZICA Nr. 6 / 2017 18 destinată protopsaltului Patriarhiei,
Mihail Bucă, şi ansamblului Archaeus. S-a cântat de vreo două ori în țară şi
odată la Köln. Este o compoziție dificilă, care cere celor două „partide” să facă
drumul una către alta. Tot pe linia asta am mai avut o încercare similară cu
piesa Nunta, pe versurile lui Daniel Turcea, în care am avut patru psalți cu
știmă în notație bizantină şi un ansamblu de patru instrumente. Recunosc că am
„forțat nota” şi de data asta, căci psalților le-am cerut să cânte polifonic,
într-o polifonie de tip organum, neobișnuită pentru ei, iar pe instrumentiști,
inclusiv pe clavecinist, pe prietenul meu Dan Racoveanu, i-am pus să cânte
microtoniile muzicii bizantine[2].
Pentru că
vorbim despre creația componistică a lui Nicolae Teodoreanu, aș vrea, în cele
ce urmează, să vă prezint mai detaliat câteva aspecte ale Imnelor iernii –
dintre toate lucrările sale, cea care mi-a rămas cel mai adânc întipărită în
suflet. Merită cu prisosință să îi dedicăm câteva pagini.
Lucrarea,
intitulată Imnele iernii. Cântări la Naşterea Domnului, are următoarea formulă
instrumentală: lemne, alămuri, percuție (vibrafon şi campane), orgă şi pian,
trei soliști (soprană înaltă, mezzo-soprană, bas) şi grup vocal (4 din fiecare
partidă corală). Lucrarea este întemeiată pe Madrashele Sfântului Efrem Sirul –
Imnele Nașterii şi Arătării Domnului – omilii în versuri cu strofe şi refren.
„Madrashele” reprezintă echivalentul sirian al ebraicului „midrashim” care se
traduce prin „învățături” – acestea erau predici în versuri şi strofe cu valori
variabile, cântate de cor sau de un solist după melodii indicate de manuscrise
în fruntea lor – şi care fixau, în acelaşi timp, o structură prozodică precisă;
după executarea fiecărei strofe, comunitatea intervenea cu un refren[3].
Aceste
Madrashe ale lui Efren Sirul şi-au avut un corespondent în prima imnografie
bizantină în kontakia – gen ilustrat de Roman Melodul (d. 560), tot sirian de
origine. Madrashele Nașterii şi Arătării Domnului celebrează misterul
hristologic al întrupării şi al întregii Economii a mântuirii cu un accent
deosebit pus pe mariologie. Efrem Sirul este un poet creștin fabulos şi
fascinant, unul dintre cei mai profunzi teologi ai tradiției creștine.
Lucrarea
este structurată în cinci secțiuni, unele dintre ele având câte patru sau trei
subsecțiuni: Preludiu, apoi câte un pachet întreg pentru fiecare solist:
recitativ, arie, coral, interludiu, cu excepția sopranei, care intervine
ultima; aici interludiul este plasat înaintea coralului, care devine parte
distinctivă, respectiv devine finalul piesei.
Secțiunea 1
este reprezentată de Prolog: în prim plan se află corzile, clopotele şi pianul
(care este utilizat tot ca instrument de percuție, cu blocuri acordice ce
sugerează clopotele). Este prezentat materialul modal care va fi unitar pe tot
parcursul piesei, utilizându-se tronsoane din mod în diferitele secțiuni şi
subsecțiuni. Doar în secțiunile intonate de grupul coral vor interveni
modulații care alterează structura modului inițial. Modul este construit din
secunde mici, mari şi mărite, ceea ce potențează sonoritatea bizantină. Această
scară sonoră nonoctaviantă, în varianta cu mi natural, reprezintă o excepție a
glasului I, care este un glas diatonic, variantă în care sol este bemolizat,
dându-i o sonoritate aparte, dar expresivă. Sol bemol nu apare în scara de bază
a glasului I ci este menționat pe parcurs în piese, prin ftorale (ca alterații
accidentale). Interesant este că, dacă se adaugă mi bemol (în varianta fără sol
bemol), noua formulă obținută se suprapune exact peste glasul II.
Corzile
intonează frânturi de melodie în diviziuni excepționale şi cu salturi mari, dar
deseori în octave paralele, iar pe acest fundal sonor se insinuează sunetul
solemn şi cald al clopotelor.
Secțiunea a
doua este constituită din patru subsecțiuni, astfel: Subsecțiunea 2.1, Roada
iernii, este un recitativ cu acompaniament de orgă, pentru bas solo. Textul, de
o mare poeticitate, bogat în metafore liturgice, vorbește despre Nașterea
Domnului asemenea unei semințe: „În luna lui Kanon, care ascunde sămânța în
pământ, a țâșnit din pântec Vlăstarul vieții (…) În luna lui Kanon ne-a răsărit
o zi fără sfârșit (…)”. Orga acompaniază printr-un acord ce evoluează de la
trei sunete (fa – sol b – la) la un cluster de șapte sunete – în registrul grav
– cluster care reprezintă organizarea verticală a modului prezentat inițial în
cadrul secțiunii 1. Subsecțiunea 2.2 – Cântarea iernii – este o arie pentru bas
cu acompaniament de suflători de lemn şi alamă, în „consonanță” cu registrația
blândă, caldă, a orgii din subsecțiunea anterioară, registrație Flutes 8,
sugerată de compozitor şi care se menține neschimbată până la sfârșitul
lucrării. Aici, melodia este construită doar prin intermediul a cinci sunete
(la – si b – re – mi b – fa, în care doar sunetul mi b este străin de
materialul modal prezentat până acum), cu salturi de cvarte şi cvinte perfecte,
ceea ce îi conferă o solemnitate liturgică. „Mărturisesc întâia Ta naștere din
Tatăl ascunsă de toate făpturile (…)”. Subsecțiunea 2.3 – corală cu
acompaniament de suflători de lemn – se intitulează Lauda Glasului întrupat şi
constituie refrenul lucrării, ea apărând şi în cadrul celorlalte secțiuni mari
ce se succed în continuare, în diverse ipostaze variaționale. Vocile evoluează
pe grupuri sau separat; melodia, în cel mai pur stil bizantin, cu formule
ritmice provenind din troparele de strană, este ipostaziată fie la una din
voci, în timp ce isonul este intonat de bas sau sopran, fie la câte două sau
trei voci în octave paralele, decurgând de aici un puternic ethos arhaic,
amintind de organum. Melodia este constituită din intervale mici, uşor de
intonat, iar secunda mărită apare constant: „Laudă Celui ce a venit la noi prin
întâiul Său Născut!”. Foarte rar apar formule ritmice diferite la partidele
corale, toată subsecțiunea evoluând mai degrabă izoritmic şi foarte puțin
eterofonic. Secțiunea a doua se încheie cu un Interludiu instrumental (2.4) cu
elemente din Prolog.
Secțiunea a
treia este destinată mezzo-sopranei. Debutează, simetric cu secțiunea a doua,
printr-un recitativ recto-tono cu acompaniament de orgă. Această subsecțiune,
3.1, este intitulată Lumina nopții. Armonia este construită pe bază de acorduri
de cvartă perfectă, cu aceeași sonoritate blândă şi luminoasă ce se obține prin
registrația Flute a orgii. Acordul de cvarte evoluează spre acelaşi cluster
cromatic ce însumează toate elementele modului, pentru a reveni în finalul
subsecțiunii la acordul de cvarte. Aşadar, rarefiere – densificare – rarefiere.
„Voi însă să vegheați ca niște luminători în această noapte luminoasă, care,
chiar dacă e neagră, puterea ei strălucește (…) Aceasta e noaptea împăcării;
nimeni încruntat şi întunecat să nu fie în ea
(…) Aceasta e noaptea Celui Blând; nimeni să nu fie amar şi aprig în ea!
În această noapte a Celui Smerit nimeni să nu fie trufaș şi mândru!”. Splendide
metafore, printre cele mai frumoase din întreaga lirică universală.
Subsecțiunea 3.2 – Cântarea grăuntelui – este o arie pentru mezzo-soprană, a
cărei melodie este construită pe cinci note, ca şi aria anterioară a basului
solist (mi b – da – sol b la – si b) dar, ca intervalică, diferă radical, fiind
preponderente intervalele mărite. „Şi ca un grăunte din grădina noastră şi ca o
rază mică pentru ochiul nostru, a răsărit, s-a întins şi a umplut lumea.” Urmează Refrenul (3.3. –
Laudă glasului întrupat) cu mici variații faţă de precedenta apariție în cadrul
discursului componistic. Melodia este uşor polifonizată, vocile evoluează tot
în octave paralele dar centrul sonor se mută pe sunetul Re iar multe dintre
intrările vocilor se realizează în stretto. Secțiunea a treia se încheie cu un
interludiu orchestral, corzile intonând frânturi de melodie din Preludiu, pe
baza Do.
Secțiunea a
IV-a are trei subsecțiuni. Cea dintâi, 4.1, se intitulează Darul cerșetorului –
şi este un recitativ pentru soprană înaltă. Este pus în valoare registrul acut,
strălucitor, al sopranei, acompaniat de aceleași sonorități blânde ale orgii,
armonia evoluând în aceeași manieră ca şi în modulele anterioare: un acord
inițial, a (la – do – re – mi b – fa) devine cluster cromatic, b, pentru a
reveni la acordul a. „A prefăcut apa în vin ca un Făcător; dar a băut din ea ca
un sărman. Dintru ale Sale au făgăduit să-I dea toţi cei ce I-au dat; din
comoara Lui au pus pe masa Lui.” Punctul culminant al lucrării este reprezentat
de subsecțiunea 4.2, Cântarea Mariei, arie pentru soprană cu acompaniament de
flaute, treptat insinuându-se şi celelalte lemne alături de vibrafon. Flautele
intonează o figurație armonică din doar două note, asemănătoare unui tril
blând, cu repetiții ale aceluiași sunet ce amintesc de bisbigliando. Structura
modală este surprinzătoare: sunetele se succed în secunde şi terțe mici
(interval enarmonic cu secunda mărită): re – fa – fa # – la – la # – do – do #
– mi. Melodia este strălucitoare şi pregnantă, punând în valoare textul de o
frumusețe inefabilă: „Fiul Celui Ceresc a venit şi S-a sălășluit întru mine şi
eu m-am făcut mama Lui. Şi așa cum eu L-am născut printr-o altă naștere, tot
așa şi El m-a născut printr-o a doua naștere. El a îmbrăcat trupul, haina
maicii Sale, iar eu am îmbrăcat slava Lui.” Secțiunea se încheie cu un
interludiu de tutti orchestral ce evoluează spre Do grav.
Finalul
lucrării este reprezentat de secțiunea a cincea, Laudă Glasului întrupat – în
fapt, refrenul augmentat prin procedee variaționale şi formale. Este utilizat
tot aparatul orchestral, cei trei soliști interpretează un terțet, acompaniați
de cor. Materialul modal este cel inițial, soliștii şi corul evoluează
responsorial, iar din punct de vedere sintactic discursul muzical este puternic
polifonizat. Pentru intervențiile soliștilor, compozitorul reia ideile de
construcție melodică din secțiunile dedicate fiecăruia: basul cântă o melodie
realizată din salturi intervalice de cvarte perfecte; mezzosoprana – intervale
disonante, cvartă mărită sau chiar septimă mare; soprana – melodie diatonică,
luminoasă. Corul intonează aceeași melodie din celelalte apariții ale
refrenului, cu modulații la secundă mică, întărite prin ison, cu un efect
pregnant în plan psihologic.
Ultimele
măsuri încheie simetric lucrarea amintind ideile din prolog: corzile readuc în
memorie tema din Preludiu, se insinuează campanele şi pianul sugerând tot
clopote, instrumentele se sincronizează în izoritmie, în fortissimo, ca într-un
strigăt de bucurie ce încununează imnele Sfântului Efrem Sirul şi care au
constituit miezul cald al acestei modeste analize.
În ultima
vreme, lucram împreună la web-site-ul său de compozitor. Ne aflam cu lucrul în
faza finală, începusem să adăugăm lucrări muzicale. Alesese un header pentru
site – un fragment dintr-unul din manuscrisele sale, arăta excepțional,
îngrijit și delicat. Voia ca site-ul să fie perfect din toate punctele de
vedere, și de aceea lăsasem pentru la final maparea domeniului pe care-l
cumpărase. Și atunci s-a întâmplat tragedia ce l-a luat pe bunul nostru prieten
dintre noi, lăsându-ne mai triști, mai săraci, mai pustii. Nu pot să nu îmi
amintesc de credința sa profundă, ce-mi făcea chiar și mie bine, și de aceea
îmi spun cu nădejde că se află în cel mai înalt cor al îngerilor, de unde
privește spre noi cu bunăvoință și căldură, așa cum a fost și când se afla
aici. Faptul că există un aici și un acolo este ceea ce ne face să ne
cutremurăm în astfel de momente și să ne amintim că plecarea… dincolo poate să
se întâmple pe neașteptate, subit și cutremurător. Să ne amintim – și să fim
mai buni și mai iubitori cu prietenii noștri. Timpul este neiertător.
Veronica Anghelescu
*
GEORGE ANCA
MAROC – LIGNE PATERNELLE
Provençale
la tête en Provence ni ivre ni
troubadour
pourries colombes suspendues
pes pommes de cet été des neiges
au Cape non plus si sud en troubadour
tout autre sud non plus Réthymno
Saint-Rémy
redessinons notre épuisement le
fourgon se vidant
comment connaître notre ingratitude
le créationnisme Minos ne s’éparpille
pas
tu ne penserais pas et la beauté te
penserait
au temps de la fleur au front du
jugement
te laisser pris par la floraison tel
le troubadour
quatrain à Catherine ek atrium crimes cornes
trivium rentré
désir de s’épouvanter surtout des
géants
bécasses du crible sillonné atterré
nièce du peloton noon midi provence
nous retournerons au noyau dans le
sud propre
auspice hostile nous aurions joué aux
échecs
la splendeur
des serments à Frăsinei entre des
jurons et
des Jurés
le balkanisme des aboiements mutisme
aveugle
tout comme l’écriture naît de
l’espièglerie de la
photo Poznan
ils parlaient le roumain, à présent
ils sortent par la porte
nous sommes chez nous, nous ne
pouvons pas trop faire
bal autre part à nous charnier
ce soir nous allons nous revoir de
nouveau à l’hôpital pénitencier
une « nationale » une « mărăşeşti »
la risée de
tous adoptif
ton père te cherche à travers l’océan
du sud soudé
arrested development dîners aux
maîtresses ardhanariswara
qui sauvez-vous, mes pluies qui
avaient fait le pèlerinage
on verdira le laurier le vin au joug
de jeu
sur la plume « muşatine »
au Sud le nord débordant de marins
mistraliens
sornettes occitanes d’oc en attente
neigées ensemble
au-dessus de la neige l’aile du rêve
dans la culbute
des cavernes
ne pas cherchant la reconnaissance
d’autant meilleure l’ignorance
tout en voyant, les autres se sentir
repoussé soudain
toi te voyant presque mis en compte
à travers des rhumes et de printemps provençal
Mistral
encore en Valachie enfant du Sud
neige oiseau sans hombre Mireio
Tagore en Santiniketan Mistral en
Maillane
Spia i versi che venga alla luce
vieilles ancres jeunes ailes un eau
une terre
amour de la tristesse amoureuse bon
majoral
brûlé par le soleil pour tous péchés
fada
adieu la bello vido rosmarinus
roumanie
and Pound dissolved into a trance
ne regarde pas la pyramide juste aux
yeux fort
et charmant
criez de joie pour notre Dieu en
Glanum
sur les lieux peints par Van Gogh
le retour du bleu dans le ciel
avec Dieu à travers nos yeux
ne plus fermer nos esprits
du premier au deuxième regard
aubouro-toi, éveille-toi, race latine
au chevet du soleil
au pressoir noir raisin maintenant
vin
couler pour nous au nom de Dieu
passe un avion au-dessus de Provence
et il ne s’est plus éclairé comme il
faut
un long silence avait béni notre sommeil
en mas juste à côté de l’arène aux
poètes
j’ai
marché bien longtemps
et je me suis perdu
j’ai laissé la voix libre
au milieu des tourments
one of those days said Brancusi
wen I would not have given
15 minutes of my time
for anything under heaven
le concierge regarde les chiens
tout en tombant amoureux corde à mas
tu t’appelles Provence et comment
encore
simulacrum novem lumen
poesio es elo ambrosia
que tremude l’ome en Dieu
coupo santo e versanto
plen de simplesso et de franquesso
Constantin révélé en Provence
Elegantie linguae latinae
Mistral s’est bâti sa propre histoire
ctte ligne en Maillane chef de liste
KGB
l France dort encore quelques 50
années
il n’est pas parti de Maillane à
Arles
la nuit talismanique Gabin, Gabon
le monde ne regarde pas le musée,
mais Pétain
Maillane Alecsandri Sylva fumée en
mas
nostro rebello lango d’Or Mistral la
couleur
du mistral large vision chaste pour
les aveugles
Dieu une belle femme noire
en Camargue le taureau enfonce la
cocarde
le printemps le cou rouge de l’oiseau
suédois
les Roumains n’ont pas le sens de la
révolution les Allemands non plus
c’est votre affaire, notre nation
avec une si
mauvaise conduite
pour rien en tiribombe non plus
paroles en tranchées
cette mouche, je ne l’avais fixée me
chevauchant
comme l’on reste
améliorant ma doctrine voici comment
je me sauve de nouveau à la chaîne
voici comment s’achèvera le dos de
l’attente
piment en Panipat
la terre maternelle mâchée par le ver
adopté
ta dogme sorte de crème assortie à la
mienne
aucun modèle ne garde ta volonté le
serpent
le croc du sanglier des Celtes en
césarienne
ronds concentriques aux volants
dansants
je n’ai pas touché la lettre de la
reine
juste pour protéger les empreintes de
Mistral
la pâte de la nuit au front
provençal.
Mirceşti Maillane Shantiniketan
rose fanée pour chaque survivant
tout comme la ponctualité des
fossoyeurs
nous avons joué aux échecs la
splendeur du retard
vous débattant entre jurons et
injuriés
nous semblons tous facile à
reproduire pendus à la corde
ton père te cherche à travers l’océan
le félibre la passion de son ego non
pécheur
doc d’oc « dodii » occitanes à la
mère maure
la couche des poings la fresque à peu
près finie
les têtes effacées par le renoncement
empire inguinal à kalashnikov
à l’illusoire orient convives dodo
le don du vain crépuscule le texte
les veuves des amis des ennemis
Le cuvier Afrique
compte encore toi Jean les synergies
je nagerai tel un vers dans le
crépuscule
le pôle étoilé et l’on ne meurt pas
comment avais-je oublié Budaï
si tu avais été assassiné Shivaramaya
compteur une feuille de tilleul
Jeannot mourant en Darwin
Cadaver idem est sepulchrum sibi
la Seine cécène Mécène Avicenne
le nouveau né le bonheur qui respire
nous voyageons dans l’inertie
alchimique
la mort du père et de la mère bougie
que l’on allume quelle fumée la tour
si les neiges étaient si nous étions
Saint Vincent
Saint Louis je gagne avec le fou les
braves blanches
de chaudes chandelières la dérision
dead sleep
on ne s’éveillerait plus d’un rêve si
répressif
innocence plus grande que toute faute
faim de quelconque aux racontars
des vies – différence séchées par la
sécheresse.
les jours d’après poussière au-dessus
des nations
dur chemin pour le sang à ne pas se reconnaître
toute mon existence occasion de
mauvaises
écritures
on s’entend clef dans la serrure la
répression
n’aboutit pas
jusqu’au réel
qu’il ne reste rien de l’électeur non
éligible
qu’on élève une arcade au pays de
Brancusi
trèfle Effel qui tout comme à
Marseille
nous nous regardions deux fois
tout justement dans la lumière des
yeux
*
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu