ANCA - C A ȘI G U V E R N

C A    ȘI    G U V E R N

Adriana trandafir - Silvia Andrucovici - Lucia Stegărescu - Puși Dinulescu - George Anca - Liana Nicolae - Victor Atanasie Stănculescu - Daniel Dumitrescu - Ana Stan

ADRIANA TRANDAFIR

M-a apucat dorul de voi subit

De multa vreme nu ne-am mai vorbit

Si de aici din draga mea bucatarie,

Eu va anunț cu mare bucurie

Ca am sa fac o socoteala...

Destul de grea,nu simpla ca la scoala,

Cu ce am facut in viata,

Pina asta dimineata!

Am muncit de cind ma stiu

Am citit mult ca "sa fiu",

Am sădit pomi in grădina,

Doi copii ce mi-s lumina,

Am clădit din greu o casa

Am studenți de care-mi pasa

S-am scris patru carti -dar de retete

Pentru toate gospodinele cochete,

Am si scoala mea de teatru( particulara , nu cu statul);

O frumoasa cariera,

Am fost si doi ani somera,

Cu stres fara bariera!

Am prieteni rari dar buni

Si rădăcini din străbuni,

Îmi place sa cint si sa doinesc

Dorul de pamintul romanesc

Si-o familie, firește, care stiu ca ma iubește!

Si-am si-o pensioara mica

Dar muncesc fiindca nu strica.

Anul trecut a fost asa la "Te cunosc de undeva"

Si-acuma la "Fructul oprit",

Imi este greu, de ce sa mint, ca nu-i tot timpul distractiv

Dar eu gindesc doar pozitiv!!!

Mai pling, călătoresc, visez si tot mai sper

Îl am pe Dumnezeu ca cel mai bun reper

Si fiindcă pîna acum n-am apucat,

Sunt chiar in anul prim la Doctorat.

Maninc mâncarea mea gătită,

Ascult muzica ce nu m-agita,

Nu ma plictisesc deloc

Si n-am uitat sa ma mai joc;

Îi pling ades pe cei plecați, îngerii mei de alți uitați;

Pun murături in fiecare toamna,

Si-mi sap gradina ca o doamna,

Duc singura gunoiul pin-la ghena,

Sunt sinceră, miloasa si deloc mondena

Si imi doresc sa fiu bunica,

Sa stau in tara mea fara sa-mi fie frica

Sa nu fac umbra pe Pamint degeaba

Sa mor in somn fara sa stiu ce-i graba,

Sa va iubesc mereu cu legamint

Sa nu-mi mint publicul nicicind,

Si trag o linie cu grija si sfiala

Si-adun sa vad ce-mi da la socoteala:

AZI 62 DE ANI IN VIATA!!!!

Pînă acum, ce zici,

Am făcut față

SILVIA  ANDRUCOVICI

Țesătoarea

Cu mâinile te căutam.

Vederea nu vedea, nu ajuta.

Erai un ghem care se voia deșirat...

Dezvelit, dezvirginat!

Râdeai, dar nu erai bucuros,

Chemai, dar nu primeai.

Afirmai doar pentru ceilalți.

Înțelegeai tăios,

Dar cu lama spre tine mereu.

Jiv, jiva. Jivină.

Zămbind, tremurând,

Calea curățind.

Speriat de viață? Da.

Fuga în peșteră

Părea o soluție sigură.

Te țineai cu dinții de-o literă.

Byblos.

Nu vedeai nici leul, nici mielul.

Nici înfrățirea.

Aerul și adierea erau de prisos.

Floarea nu înflorea.

Mere creșteau doar din chitanțe.

Oedip nu-ți dădea pace.

Am început.

Firul se dădea greu.

Uneori se rupea.

Deșiram, torceam,

Apoi încet te țeseam.

Fără nădejde, din datorie.

Să nu las duhul dezlegat,

Nefructificat.

Urmând furnica: lucrare. Destin.

Pentru o clipă mă opresc.

Cu mulțumirea călătorului.

Pe cale mereu.

Odihnesc degetele eroine,

Umezesc buzele.

Privesc spre lucrare, spre rod.

Povestea-i începută, curcubeu,

Limpezime. Curge în valuri mătasea.

Poikilos lucrează acum pentru mine.

Evharisto!

LUCIA STEGĂRESCU

Măicuța

Sunt un cuvînt rănit de soare

Cu dorul răstignit în mare

Mă descompun în două șoapte;

Sunt ca o ziuă fără noapte.

Și lacrimile mă apasă...

Te rog măicuță ia-mă acasă.

Mi-e inima însângerată

Fiindcă mi-au pus sărmă ghimpată.

De-ai ști de  cîte ori am vrut

S-alerg spre  tine peste Prut

Dar pusu-m-au s-aștept la vamă

Căci ei nu cred că tu-mi ești mamă.

Mi-a ars și dragostea în foc

De cînd lui Dumnezeu mă rog.

Cînd viu la tine nu suport

Să mi să ceară pașaport.

Și sufletul,  mamă, îmi plînge

Că-s sînge  din al tău sînge...

Cînd tu ești tristă eu suspin,

Cand sufăr eu tu zaci în chin.

Adesea lumea mă întreabă:

Tu ești orfana basarabă,

Cea despărțită pe nedrept

De la al mamei sale piept?

Și le răspund cu jale grea

Că România-i mama mea

Că tată-mi este tricolorul

Iar frați mi-s muntele cu dorul.

Mă poartă marea prin cuvinte

Dar eu le spun ca și-nainte:

Un singur vis, mamă, m-apasă:

Să vii și să mă iei acasă !

Notă:

" Noi copii ai tricolorului din Basarabia VĂ mulțumim nespus pentru că  transmiteți mesajul Unirii tuturur românilor " ( Lucia Stegărescu ).

Autoarea, în anul  2016, a fost declarată cea mai bună  dintre elevii basarabeni din liceele cu profil umanist. 

Sursa: Arhiva  Paul  Antoniu  

PUȘI  DINULESCU

Noi, ca şi guvern...

Se vede că domnul ministru Orlando Teodorovici nu-mi citeşte postările de pe facebook... Şi de-aia Domnia Sa continuă să caşiochieze....

Chiar azi dimineaţă l-am auzit şi l-am văzut, cu zâmbetul său cuceritor, care face femeile praf, că Noi ca şi guvern... nu ştiu ce...

Păi, bine, de câte ori v-am spus, de câte ori am postat eu că caşi-ul ăsta, care v-a intrat în gură şi dumneavoastră şi mai multor politicieni de succes, e o dovadă de crasă incultură lingvistică!? 

Dac-aţi citi mai multe cărţi, printre care neapărat şi de literatură beletristică de calitate, s-ar putea să vă mai îndreptaţi. Zău, credeţi-mă pe cuvânt, nu-i niciun mişto aici...

Păi, o să mă-ntrebaţi, poate, că ce nevoie aveţi dumneavoastră ca şi guvern, de o cultură lingvistică şi literară upgradată? Şi ştiu: s-ar putea să aveţi chiar înţelegerea, măcar tacită, dacă nu chiar exprimată, a şefei dumneavoastră, care, după cum se ştie, nu e nici dânsa o împătimită a gramaticii şi cu atât mai puţin a stilisticii.

Ea când aude de stilistică, probabil că se gândeşte la coafor, la maeştrii sau maestrele care-i tapează atât de savant blonda ei podoabă capilară...

Dar fiindcă mai sunt în ţara asta, deşi nu constituie încă majoritatea, şi oameni care se exprimă decent şi nu fac la tot pasul gafe lingvistice, m-am gândit că ar fi bine să mai scot la plimbare şi chestia asta, să ne mai aerisim puţin şi noi ăştia care nu suntem doctori, nu de alta, dar fiindcă plagiatul e o chestie foarte obositoare şi anostă.

Însă, domnilor guvernanţi, dacă totuşi vreţi să vă upgradaţi – mamă! ce-mi place cuvântul ăsta!- cultura dumneavoastră lingvistică, vă stau al dispoziţie şi vă cer numai să-mi acordaţi un sfert de oră, acolo, dacă mai mult timp n-aveţi, şi înainte de începerea şedinţei de guvern, să vă fac atenţi măcar la ce nu stă bine unor persoane atât de simandicoase.

Pentru asta nici nu cer bani, pentru că ştiu c-aveţi greutăţi şi sunteţi strâmtoraţi, plus că treaba nu e trecută încă în programul de guvernare...

GEORGE  ANCA

Clasici români în India

            Romanian classics in Sanskrit, un caieţel copertat în carton khadi, artizanal, tipărit pe alb, cu tuş roşu, în alfabet devanagari, nu avea decât simbolic destinaţia sacralităţii şi clasicităţii limbii sanscrite, altfel o limbă moartă. Se voia şi o partitură, întâi sub ochii traducătoarei, din româneşte, dr. Urmila Rani Trikha – într-adevăr, adesea  cânta, şi public şi în intimitate, acele echivalenţe cu putere rituală, poate precum Ion Creangă îşi silabisea, ca pe o muzică, abecedarul, ce să mai zicem de Amintiri. Un prestigiu textual dincolo chiar de accesul la sens suplimenta atractivitatea clasicităţii româneşti până la asimilarea subconştientă celei a Indiei.

            Şi mai  simfonic, Luceafărul lui Eminescu, Dyvyagraha, tot în sanscrită, iar în hindi, Memna/Mioriţa se recitau trilingv, se studiau după o metodologie milenară, dar şi improvizată de fiecare student, la un curs de limbă, de literatură română, în căutare disperată de punţi, fie şi recunoscând salutul-rugăciune Ram-Ram în (şi dacă) ram (ramuri bat în geam), alţii şi în o, rămâi, rămâi la mine. Sunetele româneşti regăsindu-se în cea mai veche limbă clasică ori în limba oficială a celei mai numeroase democraţii actuale vor fi reîncarnat, într-un avatar pe viu, de studiu universitar, un mesaj altfel, pe cât de dumnezeiesc în ochii conaţionalilor – dincolo de deconstruirea la modă, politică -, sortit închiderii în sine, spre frustarea noilor porniţi, în ce lume, fără clasici.

            Începutul rigvedic al Scrisorii I de Mihai Eminescu s-a (re)tradus în sanscrită, dar şi în alte limbi indiene: nasad asinno sad asit tad anim (Rig Veda 10.129)... Da war nicht Sein, nicht Nichtsein (Max Muller)...La-nceput pe când fiinţă nu era nici nefiinţă (Eminescu)... adau sampurnasunye na hi kimapi yada sattvamasinna casi (sanskrită, Rasik Vihari Joshi)... Pranihina, sattarahita, ajiva,/Samkalpavyatirikla, dhyanatita. (hindi, Usha Choudhuri)... Tyare natun ko Sat, na asat (gujarati, Mahendra Dave)... Jadon thakian nal main  (punjabi, Gurbhagat Singh)... Adiylekku nissunyata nannile (malayalam, O.M. Anujan)... Mudhan Mudhalil, Onrumatra verumaiyil / Oruiyire, oru porulo, jivano illaatha nilaiyil (tamil, P. Balasubramanian).

            Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit,mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 vol.; Indoeminescology;  The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc).iar recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 vol.). De la vedicul Hiranyagarbha (titlu preluat şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis al lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice  adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi). Theo-cosmologie, transcosmologie (cosmologie de viziuni cosmologice), cosmologie personală, Weltinsenraum (Rilke), www.histoire-christ-gnose.org:”Mikhai Eminescu (1850-1889) – Poete et philosophe roumain pour qui c’est l’Ormouzd qui est le Dieu bon” (a ne mulţumi şi –numai – cu atât faţă de tăierea-tomi a lui Eminescu, deodată frate de cruce cu Tiamat - în anii ’50, din nou în anii ’90, nu doar în ţară). Altfel, internetul titrează, la hazard, un cosmofolclor, chaosmos, cosmopezie românească recentă sub Perseide via Luceafărul, spre o cosmoeminescologie

            (Antropo)izvorul Eminescu plângându-şi dacic naşterea (Apele plâng, clar izvorând în fântâne) se resanscritizează ubicuu prin traducătoare, Amita Bhose în Bucureşti/Calcutta, Urmila Rani Trikha în Delhi. În Chandogya Upanishad, prinşi de moarte în jertfe, zeii s-au smuls din riturile rik, saman, yajur şi s-au întors întru sunetul mistic aum... udgitha este aum...soarele e ca udgitha...pământul este rik şi focul este saman...spaţiul este rik aerul este saman... cerul este rik soarele saman... albul lustru al soarelui este rik sama este întunericul prea negrul shyamasundara... rik este temeiul vorbirii şi sama este temeiul suflării... rik este temeiul ochiului sama este sufletul atman... rik este temeiul urechii şi sama este al minţii...

            Tautologia sanscrită-eminesciană amar-vecinic în Odin şi poetul: „glasul tău / Va-ndulci vecinicia cea amară / A mării!” poate fi citită şi ca amărăciunea cea nemuritoare a mării/nemuririi.  Ca şi unica (dubla-tripla - asonantic, rasa-dhvanic) „vecinicia cea amară a mării”, negaţia (dublă/triplă) a nefiinţei – „finţă nu era, nici nefiinţă” (Scrisoarea I; cf. şi „Nici mări nici reci unde, nisip nu era” în Voluspo”) – nu ascunde („deşi tot era ascuns”) sub negativitatea rigvedică perechea (pre)cosmică fiinţă-nefiinţă. „Zamolxe, sămânţă de lumină”, „Stihii a lumei patru, supuse lui Arald” (Strigoii) sau Hyperion-tânărul voievod-Cătălin (avatarii Luceafărului) traversează ontocosmic acel dhvani din poemul lui Jayadeva Gitagovinda:

vedele ai liberat geea o ai purtat globul l-ai strămutat

pe demon l-ai tocat pe bali l-ai înşelat kshatriya ai dezarmat

pe paulastya l-ai biruit plugul l-ai ocolit blândeţe ai răspândit

hoarde ai pecetluit mărire ţie krishna-n zece trupuri creat

            Dela Valmiki la Eminescu, marii poeţi transformă soka (durerea) în sloka (stanţă), melancolia în vers. Dar în puşcăriile comuniste din România secolului XX a izbucnit un filon poetic neverosimil, de explicaţie mistică, oarecum coral, sub un miracol al rugii ca expresivitate religioasă, narativă, mântuitoare, uneori cu nume, alteori semnate de stele (pseudonime ale deţinuţilor.) Sunt rugi-sonet, rugi-balade, rugi-bocete, antologabile, recitabile.

LIANA  NICOLAE

Despre teme şi proiecte la OIF (Francophonie)

Mă gândeam ce spunea Osho: "dacă nu se simte iubit, omul începe să moară" Şi aşa începe să explice de ce îmbrăţişările sunt cel mai bun medicament pentru suflet. Şi are dreptate, pentru că până nu de multă vreme credeam că inteligenţa, autoanaliza şi luciditatea sunt principalele instrumente vindecătoare, dar acum cred că ele nu înseamnă nimic compatrativ cu îmbrăţişarea." Şi de ce se spune aşa? Pentru că omul simte nevoia să fie dorit. Şi numai aceasta este una din principalele nevoi ale fiinţei umane. Când omul nu se mai simte iubit, gata, începe să moară. Atunci viaţa sa nu mai contează pentru nimeni, îşi pierde semnificaţia chiar pentru sine. Şi aşa, iubirea e cea mai mare terapie posibilă. Multă lume are nevoie de terapie pentru că îi lipseşte iubirea. Dacă am avea o lume plină de iubire, terapia nu ar mai fi necesară iar îmbrăţişarea nu este decât un gest de iubire, de atenţie, respect şi căldură. Numai simpla căldură provenită de la cealaltă persoană ajută la vindecarea multor boli, chiar egoul şi răcelile. Ea este necesară pentru a ne transforma iarăşi în copii. Un copil dacă nu este îmbrăţişat şi sărutat cât trebuie, nu poate creşte normal. Parcă i-ar lipsi un anumit tip de hrană. Aşa cum trupul are nevoie de hrană, la fel şi sufletul. Chiar dacă-i asiguri unui copil orice nevoi de pe pământ, fizice, copilul poate scădea în dimensiuni şi chiar muri, chiar dacă nu-i lipseşte hrana fizică. Atunci doar trupul lui este îngrijit, dar sufletului îi lipseşte iubirea. Şi aşa se izolează, devine rupt de mama-existenţă. Numai iubirea asigură puntea, ea este rădăcina noastră. Ea reprezintă respiraţia interioară a sufletului, acesta trăieşte prin iubire, chiar dacă respiraţia este necesară pentru corpul fizic. Totul trăieşte prin iubire, chiar dacă suntem liberi, fericiţi şi imperfecţi cum zicea Chritophe Andre: "Să fim, în sfârşit, noi înşine".  Să nu ne intereseze de impresia pe care o facem... Să nu mai tremurăm la gândul respingerii, să acţionăm fără a ne teme de eşec, nici de judecata altora. Luciditatea, autoanaliza şi inteligenţa nu sunt suficiente, să ne găsim liniştiţi locul printre ceilalţi. Să-naintăm pe calea stimei de sine, să o construim să o reparăm  şi să o protejăm. Ea va fi ajutorul nostru în a ne accepta să ne iubim, chiar şi atunci când suntem imperfecţi. Putem cunoaşte toate terapiile din lume,să devenim experţi, dar dacă nu cunoaştem arta iubirii nu vom rămâne decât la suprafaţa terapeuticii. Cred că 90 la sută dintre oamenii bolnavi suferă pentru că nu au avut parte de iubire.  Dincolo de bine, de îndoială, de aparenţe, iubirea este cel mai terapeutic fenomen care există. Ea ne va accepta aşa cum suntem, nu ca să ne resemnăm, ci ca să evoluăm mai bine. Liberi, obosiţi, imperfecţi şi fericiţi... Iubiţi-vă pentru a vă înţelege mai bine cu ceilalţi, exprimaţi-vă emoţiile şi sentimentele şi, în sfârşit, eliberaţi-vă de frica de  ceilalţi. Iată ce zicea Andre Gide (Les Nourritures terrestres): "Fie ca scrierea mea să te înveţe să te interesezi mai mult de tine decât de ei, apoi de toate celelalte decât tine." Nu ştiu de ce Sigmund Freud era foarte temător de iubire. La el îmbrăţişarea nu exista şi prefera să nu dea ochii cu pacientul fiindu-i teamă să nu trezească vreo simpatie, se temea să-l ţină chiar şi de mână. Se temea atât de tare încât a inventat canapeaua psihanalistului... Doamne fereşte! Numai că nu a înţeles că iubirea nu poate creşte decât numai şi numai faţă în faţă. Animalele când fac dragoste nu se privesc în ochi, nu-şi mulţumesc, la ele actul amoros este un fel de element mecanic. Singurul animal care face dragoste faţă în faţă este omul, şi-a creat un întreg univers al relaţiilor, ochii comunică între ei, intimitatea creşte, atât de intens în asemenea momente (extaz, bucurie.strălucire şi în final....)  Nevoia esenţială a omului este intimitatea; e mult mai bine să faceţi dragoste pe lumină nu în întuneric, sau într-o lumină mai slabă, actul în întuneric exprimă latura animală şi ar însemna excitarea... Freud se temea de propria-i iubire reprimată, se temea să nu se implice, să rămână în afară, să fie doar un observator ştiinţific, rece, de la distanţă. în realiate poate a creat psihanaliza, dar aceasta nu a fost şi nu va fi niciodată o ştiinţă. El a rămas un tradiţionalist, speriat de propriile sale neputinţe, reprimări. Eu l-am iubit pe Wihelm Reich; el a transformat toată psihanaliza prin aplicarea sa totală.Cred că este un revoluţionar mult mai mare. El a renunţat la detaşarea omului de ştiinţă. Să nu vă fie teamă de reprimări! Aşa le veţi fi de mare ajutor semenilor.. Dacă omul nu este pe deplin trezit, iluminat, el nu poate fi un adevărat terapeut. Doar Buddha a rămas un terapeut autentic, creator, căci el nu a mai avut nimic de rezolvat personal... El fuzionează pe deplin cu semenii, ca între un discipol şi maestrul său. Iar acest discipol este un copil. Ei nu mai sunt separaţi, au devenit o singură entitate, acest întreg este marele secret. Iată cum îmbrăţişarea dă dovadă de un gest de unitate, extrem de autentic, dacă participă şi imima, el devine un instrument magic, chiar un miracol. Copilul nu moare niciodată, nicio etapă a existenţei nu moare, el rămâne de-a pururi înconjurat de feţe, existenţe, adolescenţă, tinereţe, bătrâneţe dar nu  moare. Dacă pătrunzi adânc în miezul unui om, în interiorull lui totdeauna vei descoperi un copil inocent şi numai îmbrăţişarea permite un asemenea contact. Dacă-l îmbrăţişezi autentic, cu căldură, dacă participi cu inima intri imediat în contact cu inocenţa din el. Doar ea, inocenţa este vindecătoare în sine.  Regăsirea acestei energii este atât de suficientă pentru a vindeca un om. Important este să ieşim la lumină, să acceptăm autoanaliza, ea este o cale mentală, adică  rămâne calea inimii. Doar mintea este cauza tuturor bolilor. Poate aşa înţelegem de ce uneori Dumnezeu înlătură unele perosane din viaţa ta, pentru a te proteja...Nu alerga după ele... Şi aşa mă-ntreb cum s-o scot la capăt? Mi-e greaţă de multe lucruri, mai ales de ceea ce am scris până acum. Nu fac nimic. Poate găsesc o soluţie: o fi ipocrizia? Rămân încuiată ore întregi şi lumea îşi imaginează că lucrez. Ştiu bine că această stare sufletească nu va dura, îmi voi redobândi curajul, speranţele şi voi face eforturi nou-nouţe, dar ce folos să trag din această mărturisire, oare voi ajunge vreodată un mare psiholog?! Dar nu voi avea destulă viaţă în perspectivă. Poate voi muri, mă va împuşca cineva sau voi ajunge un cerşetor al reveriei. Mai bine mă apuc de spart pietre, să -mi cumpăr un cal şi un plug şi să ar pământul.  Măcar cu ele mă-nţeleg. Care va să zică tot restul vieţii îmi voi spune: mai bine făceam altceva..Cât de stearpă este viaţa unui om de litere care nu se lasă afirmat... Inteligenţa mea e ca o apă care curge degeaba, nici măcar nu a servit unei mori, sau unei roţi. Da, aşa e, îmi voi găsi roata vreodată? Pentru stima de sine, s-a demonstrat că ea ar fi de două feluri: satisfacţia şi nemulţumirea de sine. Dar ar fi atâtea de spus.

P.S. Acest fragment face parte dintr-un mare ciclu de expuneri-proiecte, pe care le-am prezentat la OIF - Francofonie, de cele mai multe ori le-am trimis, pentru acţiuni umanitare, dedicate lumii a III-a, timp de mai mulţi ani şi pentru care am fost premiată cu atestări şi diplome.. Aici nimeni nu cunoaşte acest aspect al fiinţei mele... Acelor oameni, acum le aduc omagiu; nu e uşor să pui o cărămidă la construirea unei şcoli, grădiniţe, un mic cort spitalicesc alături de OMS,  (Medecins sans Frontieres) sau a-ncerca alături de alţii cu studii mondiale, de specialitate, să le aduci unor copii, lumină (adică energie electrică). Nu e uşor... Dar..."Oamenii se  disting prin ceea ce arată şi se aseamănă prin ceea ce ascund." (Paul Valery)...  Acum, aici, vă simţiţi cu toţii foarte bine şi sunteţi cu toţii foarte mulţumiţi de voi...Pentru ce?!

DEZVALUIRI CUTREMURATOARE.

Victorul Atanasie Stanculescu : Cum am complotat cu Iliescu, cu KGB-ul, cu ungurii si cu americanii ca sa-l dam jos si sa-l ucidem pe Ceausescu

MESAJUL KGB, PRIMIT LA BALATON

Era mai întâi întâlnirea cu omologul meu ungar de la Direcţia de Înzestrare (n.r. – generalul Victor Stănculescu şi-a petrecut vacanţa din vara lui 1989 la Balaton, în Ungaria).

El a venit apoi cu Karpati, care era atunci şef al MSt-M ungar. (…) A mai venit atunci şi şeful Direcţiei de construcţii a lor, care, săracu’, a şi murit înecat în mare după scurt timp. Şeful acela de la KGB ocupa o zonă mai mare, nu putea să fie numai al Ungariei, era prea puţin pentru importanţa pe care o avea. Cred că acoperea zona Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi probabil şi pe noi. (…)

La Balaton s-a discutat altceva: Ce facem, că soarta comunismului este pecetluită! Şi dădea exemplul lor că, încă din 1954, au încercat reforma, dar noi am stat deoparte, că atunci când a fost presiunea pe Cehoslovacia iar am stat deoparte, că românii au o tradiţie în a nu accepta sistemul sovietic ca atare, să ne comande, şi prin urmare va fi greu să pătrundă în România ideile lui Gorbaciov.

El era preocupat de faptul că liberalizarea gorbaciovistă va fi respinsă de români, pentru că ei resping tot ce vine de la Moscova, din principiu. Or, acum era altceva, era adevărata reformă a sistemului. Cam asta a fost tema.

El părea să spună că regimul în sine, şi al lor, şi al nostru, nu e bun. Asta s-a discutat. El tot repeta: «În ‘54 nu v-aţi băgat, în 1968 nu v-aţi băgat, dar neutralitatea asta ar trebui acuma să fie reconsiderată şi să gândim împreună ce să facem. Regimul începe să slăbească şi societatea nu va aştepta. Trebuie să faceţi ceva, să cooperaţi». (…)

Probabil că se întrevedea un rezultat prin Gorbaciov. Mai pe româneşte, concluzia era că de data asta Gorbaciov va sparge băşica.”

“COŞUL CU FRUCTE” AL ATAŞATULUI MILITAR UNGAR. Stanculescu omul ungurilor si al KGB-ului sovietic

Aradi vorbea româneşte perfect, am discutat cu el de câteva ori, mi-a povestit cum a trăit în România şi cum a ajuns apoi în Ungaria. L-am simpatizat.

Mi-am dat seama că vrea să afle mai mult despre noi, ştiam că are nevoie să obţină anumite informaţii, i-am dat exact ce ştiam că avea nevoie să obţină, nu i-am dat nimic în plus, care să penetreze în interior. Aveam destule variante pentru străini, să le dau ce voiam eu, nu ce voiau ei.

Aradi a spus: «Domnule general, ce facem mai departe?». «Ce să facem?» – zic. «Păi, mi s-a spus că s-a discutat cu dvs. în trecut…

Trebuie să ne unim ca să ieşim din această încurcătură care se cheamă boala comunismului.» Şi eu i-am răspuns: «Măi, Aradi, ce putem să facem noi?

Să aşteptăm, că n-avem cum să începem noi doi, suntem prea jos. La Ialta cei doi au hotărât ce vor face cu Europa. Se vor întâlni din nou ca să hotărască. După aia vine rolul oamenilor care să facă operaţia în sine.

Asta trebuie făcut. Să vedem. Nu pot să garantez la ora actuală că vom reuşi numai noi doi. Eventual, tu ai legătura pe o parte, eu am legătura pe altă parte. Ce facem? Tu ştii că şi la tine, şi la noi toată lumea este cu ochii pe ăştia care suntem de origine burgheză».

A fost o discuţie care, în primul rând, nu a fost înregistrată, sigur, că nu aveau cum, pentru că eu controlam biroul periodic, să nu-mi apară ceva. Şi în al doilea rând, nu a existat nici un schimb de documente, lucru care ne-a ferit de orice încurcătură.”

AMENINŢAREA LUI GORBACIOV

Două momente îmi aduc aminte. Primul, atunci când a venit Gorbaciov în România. Am aflat că a fost scandalul ăla mare între Gorbaciov şi Ceauşescu, s-au contrat foarte dur. Ceauşescu i-a reproşat lui Gorbaciov că distruge comunismul. Când a plecat la Moscova, Gorbaciov îi spune secretarului- adjunct cu propaganda de la ruşi, nu-mi amintesc acum exact numele, îi spune: «Acest Ceauşescu va termina rău!».(…) Noi am avut mai multe întâlniri cu sovieticii.

Ultima a fost cu Tratatul de la Varşovia, în 1989. Această întâlnire a lui Gorbaciov la Bucureşti cu Ceauşescu a fost prilejuită de întrunirea Tratatului de la Varşovia. Practic era întâlnirea noastră, a militarilor, iar delegaţii militari au comentat. (…) Atunci mi s-a spus clar: «Ciocnirea a fost extrem de dură!».

Eu am undeva notat numele acelui secretar cu propaganda care a transmis informaţia, pentru că m-a frapat ameninţarea lui Gorbaciov.

VARIANTELE SCHIMBĂRII LUI CEAUŞESCU

Cei de la Securitate aveau semnale din exterior, în primul rând, şi bineînţeles că ambele zone, Estul şi Vestul, se puseseră de acord şi lucrează prin oamenii lor de aici.

Tot ei mi-au spus că s-au intensificat acţiunile lor la noi în ţară. (…) Mai era apoi cel care se ocupa de problemele administrative ale Securităţii şi apoi, după decembrie, a fost pus la Poliţie. El mi-a spus că îndepărtarea lui

Ceauşescu se va produce la sfârşitul anului, iar acţiunea va fi a partidului. Aşa se explică de ce aşteptam Congresul ca moment al schimbării. (…)

Pentru a scăpa, trebuia să-l debarcăm pe Ceauşescu.

Securitatea ştia asta şi de aceea nu voia să se bage, pentru că nu ştia cine câştigă.

Ei au aşteptat până în ultimul moment, şi asta i-a costat. A doua variantă. V-am spus: era exclusă o revoltă a populaţiei. Această variantă exista doar în planurile sovietice, care gândeau în termenii marxişti, ai maselor. Ceauşescu a fost nuca tare în jocul puterilor.

O mare parte din violenţele de la noi s-au datorat faptului că Ceauşescu a fost nuca tare pe care nu o puteau sparge cu aparatul de partid.

S-a certat cu Gorbaciov, s-a certat şi cu Bush sr, i-a jignit. Cu Bush mai puţin, dar lui Gorbaciov i-a spus mai multe şi mai dure, acuze grave, care au generat răzbunări.(…)

Sus, la nivel înalt în partid, existau cei care îşi dădeau seama că economia se duce. În aceste condiţii au început să aplece urechea la sovietici.

Cea mai uşoară scuză era că a pus Ceauşeasca mâna pe putere. Aceasta a fost un fel de mască, de aparenţă pentru cauzele mai grave.

ŢINTA: SECURITATEA. Stanculescu era si omul americanilor nu numai al rusilor

Eram prieten cu ataşatul militar american la Bucureşti. Vă rog să nu-i daţi numele.

Am fost la el, la reşedinţa lui, de mai multe ori, inclusiv cu ataşatul militar francez, care stătea pe Dorobanţi (…); informaţia mi-a dat-o americanul. «Fii atent, ai grijă că Securitatea trebuie să dispară!»

Îmi pare rău că nu pot să vă dau amănunte mai precise, pentru că pe unele le-am uitat, pe altele am vrut să le uit. Atunci, imediat, aveam nevoie de un interlocutor ca dvs. Acum îmi este greu să-mi amintesc lucruri pe care am vrut să le uit.

SPRIJIN IUGOSLAV - Vă ajutăm, dar ne daţi Banatul!

La Timişoara, când a venit consulul iugoslav la Comitetul Judeţean de Partid, n-am fost prezent la discuţie, dar mi s-a spus că era foarte deranjat că este împiedicat să-şi îndeplinească misiunile. El îşi oferise ajutorul, chipurile, dar ajutorul era Banatul, vă ajutăm, dar ne daţi Banatul. Doi: am aflat mai multe date de la băieţii de la Securitate, cum a fost cu evenimentul care a inflamat fitilul de la Tökes, că asta a fost, un fitil, care a ars mai bine sau mai prost, dar a fost folosit. Veneau agenţii acolo, veneau şi plecau în schimburi.

Voiau să ştie cum decurge acţiunea, ca să poată să ducă mai departe, să împrăştie vestea şi să declanşeze acţiunea în oraş. Erau foarte mulţi străini. Au spus că au venit foarte mulţi bărbaţi în maşină, în excursie, fără nici o femeie sau copil. Domne, zic, chiar aşa?!

Pe vremea aia nu eram familiarizaţi cu fenomenul gay. Ca militar, eram printre primii care îşi puteau da seama că ăştia au venit cu misiune, n-au venit să se plimbe. (…) Au fost prinşi nişte străini. Nu se ştie ce este cu ei. Erau cu documente de tranzit sau de concediu.

Când îi întrebau, ei răspundeau că li s-a comunicat că Timişoara este cel mai vechi oraş din Europa unde s-a introdus iluminatul cu gaz, tramvaiul şi nu ştiu mai ce.

“TRĂDAREA” LUI MILEA

Milea a făcut un gest care văd că nu este înţeles. Pe 22 dimineaţă, Milea a ieşit în stradă la trupe şi le-a spus: «Măi, vedeţi, nu care cumva să trageţi!», după ce noaptea trăseseră la ordinul lui şi omorâseră oamenii de la Universitate. Milea era însoţit de aghiotantul de la Direcţia a V-a a Securităţii.

Până a ajuns sus, bineînţeles că tovarăşul a aflat de «trădarea» lui Milea. Imediat ce a venit sus, i s-a dat ultima lovitură. (…) Trebuie să se înţeleagă faptul că, în acel moment, cei doi, Ceauşescu şi Milea, rămăseseră izolaţi. 

Activiştii de partid fugeau ca potârnichile, Securitatea nu mai executa ordinele, Ceauşescu nu-l mai avea decât pe Milea pentru continuarea acţiunii de noaptea.

La ora 9:00 toate coloanele de blindate erau în mişcare, iar la ora 10:00 am găsit coloana de la Mihai Bravu intrată deja pe Olteniţei şi cobora pe Dealul Viilor.

Urma un măcel, pentru că ăştia de la Mihai Bravu făceau instrucţie şi erau unitate de elită. Milea s-a dus sus, la etaj, a cerut pistolul şi s-a sinucis. A fost momentul ultim.

ISTORIA PICIORULUI ÎN GHIPS

Ceea ce este important constă în faptul că în 1989 eu eram deja convins că România trebuie să scape de Ceauşescu şi că eu însumi pot face ceva. Acest gând a fost foarte puternic în avion, când mă întorceam de la Timişoara. Atunci m-am gândit pentru prima dată că pot face chiar eu ceva şi pot fi eu alesul, ca să zic aşa. (…) În avionul care mă aducea la Bucureşti de la Timişoara m-am gândit că nu trebuie să mai aştept de la alţii, ci trebuie să o fac eu.

Gândul meu a fost să mă duc acasă, să mă informez de ce se întâmplase la Bucureşti în lipsa mea şi apoi să merg la minister pentru a organiza ceva.

Apoi evenimentele au luat alt curs. (…) M-am gândit să repet cumva figura de la Timişoara, să nu mă duc în faţă, să întârzii cât mai mult prezenţa mea acolo, unde mi se cerea. Eu am răspuns mai întâi că mă duc la minister. Şi mi se spunea: Nu, vino încoace, la CC! Discuţia a fost şi cu Milea, şi cu ofiţerul operativ pe minister. (…)

Atunci a fost ideea, care n-a fost a mea, a fost a soţiei mele, care mi-a strigat la un moment dat: «Îţi dau cu o vază de cristal în cap şi te bag în spital». şi de aici mi-a venit ideea de a mă duce la Spitalul Militar şi să mă imobilizez cumva.

FUGA CU ELICOPTERUL A CEAUŞEŞTILOR

Ceauşescu mi-a spus: «Milea a fost trădător, te-am chemat ca să preiei comanda Armatei, vezi unde sunt trupele care am ordonat să vină în piaţă să împrăştie mulţimea».

S-a exprimat apoi ca în Biblie: «Mergeţi şi opriţi», astfel încât eu am putut interpreta dacă să opresc mulţimea sau trupele. Aşa am înţeles eu. (…)

M-am dus la Tufan şi am oprit cele două coloane blindate care veneau. După aceea am coborât şi i-am spus că o să vină, că o să sosească şi că ar fi bine să nu rămână în sediu, pentru că este periculos. Va fi o acţiune sângeroasă în piaţă şi nu e bine să fie prezent. (…)

Urmau să sosească ăia pe care îi chemase Milea şi care trebuiau să măcelărească mulţimea. Că ăsta era ordinul lui. Şi atunci mi-a venit ideea: Dar dacă ăsta fuge pe unul dintre coridoare, pe unde îl găsesc? Asta a fost pe moment, pe urmă mi-a venit în minte legenda lui Anteu, desprinderea de pământ. Atunci i-am spus: «Vă propun să aducem două elicoptere». «Da.» «Da, dar trebuie să-mi dea şi Neagoe acordul.»

Ceauşescu a aprobat: «Vorbeşte cu Neagoe». Era dubla decizie la o operaţiune de evacuare a şefului statului. I-am spus lui Neagoe, acesta a fost de acord, repede, că şi el voia să o rupă de acolo, să plece, să dispară. Am sunat la gen. Rus şi i-am cerut elicoptere.

OFICIALIZAREA LOVITURII DE STAT

Am ajuns la minister pe la 13:05 sau 13:07. Am chemat doctorul să-mi taie ghipsul, pentru că mă omorâse piciorul de durere. (…) M-am dus la cabinet şi acolo l-am găsit pe Ilie Ceauşescu. Insista să stea acolo lângă mine, la cabinetul ministrului. El se considera ministru în locul lui Milea.

I-am spus: «Nicolae Ceauşescu a plecat, dau ordin acum ca toate forţele să intre în cazărmi». El a ripostat că nu e bine, că a dat ordin să se execute numai ordinele comandantului suprem şi e stare de necesitate. (…) Atunci am chemat ofiţerul operativ: «Camera ta e liberă?». «Da.» «Condu pe tovarăşul general în cameră şi acolo o să stea sub pază.»

(…) Am început să dau telefoane, să vorbesc cu comandanţii de armate, să văd care este situaţia în zona respectivă. (…) La 13:30 am hotărât să oficializez răsturnarea lui Nicolae Ceauşescu de la putere.»

LISTA SCURTĂ A PUTERII: Un singur nume pregatit de Moscova: Ion Iliescu

I-am vorbit politicos (n.r. – lui Ion Iliescu, cel care îl sună pe generalul Stănculescu la ora 13:40), cu condescendenţa faptului că ştiam că a fost adjunct la Timişoara, prim-secretar la Iaşi, apoi coborât de Ceauşescu. L-am informat despre lucrurile principale: că am oprit coloanele, că pe Ceauşescu l-am evacuat şi că este la Snagov, că am ordonat ca toate unităţile să treacă în cazărmi şi că sunt probleme la Sibiu, cum îmi raportase Dragomir – fals, cum aveam să aflu mai târziu -, şi că eu sunt la minister la cabinetul ministrului.

Atunci i-am cerut să vină la minister pentru a-i putea asigura protecţia. Între timp luasem legătura cu cei de la CC şi aflasem de mişcările lui Dăscălescu, cel care voia să formeze un guvern cu care să continue ideile lui Gorbaciov. A fost un moment care a dezvoltat ideea că Iliescu ar putea fi unul dintre succesorii lui Ceauşescu, din rândurile de jos ale partidului.

În al doilea rând, pot să spun că mă sunase şi Sergiu Nicolaescu, şi aşa i-am chemat pe amândoi la minister, să ne sfătuim ce să facem. Am chemat şi şefii unor structuri, Minister de Interne, Justiţie. În mintea mea, numirea lui Iliescu drept succesor era o posibilitate, dar nu sigură. Încă ezitam… (…)

Atunci, la telefon, mi-am zis că ăsta poate să fie un om care să preia conducerea politică după Ceauşescu. Am făcut legătura cu ce ştiam din trecutul lui. (…) Nu mi l-a nominalizat nimeni.

Eu mă grăbeam să găsesc un lider politic, pentru că îmi dădeam seama că eu nu pot să fac ceea ce doream cu Armata, pentru că generalii erau speriaţi, panicaţi.

Nu mai puteam să contez pe o serie întreagă de generali, care umblau acum prin mulţime să spele ruşinea represiunii. (…) Eram pregătit moral şi profesional să preiau puterea în ţară, să asigur tranziţia şi liniştirea populaţiei, dar, când am încercat să fac ceva, m-am lovit de incapacitatea generalilor, mai toţi compromişi, de a acţiona.

(…) M-am interesat şi aşa am aflat că Verdeţ făcea lista guvernului şi i-a propus lui Iliescu să fie ministrul Culturii. Urmăream să văd care învinge. Eram sunat în permanenţă. (…)

Eu l-am ales pe Iliescu. Mi s-a părut mai puţin periculos. (…) Verdeţ şi Dăscălescu voiau să repună în funcţiune Marea Adunare Naţională, ceea ce însemna al doilea pol de putere în stat. Eu alesesem Iliescu. (…) Era o alternativă care l-ar fi scos pe Iliescu din joc, dar era o alternativă de continuare a sistemului. Pe de altă parte, eu nu aveam nevoie de o îndepărtare legală a lui Ceauşescu de la putere, pentru că tocmai îl îndepărtasem prin lovitură militară şi îl ţineam legat într-o unitate militară.

EXECUŢIA DE LA TÂRGOVIŞTE: Decizia criminală a moscovitilor: "Orice revoluţie trebuie să ia capul şefului statului"

I-am întrebat: «Cum o finalizăm, judecata? Îl băgăm la puşcărie, îl punem în domiciliu forţat, cum a făcut şi el, sau îl terminăm?». (…) Cred că a răspuns fiecare: categoric a fost Brucan, Voican a fost pentru suprimare, Iliescu a fost mai ezitant la inceput dar a aprobat pana la urma ideea lui Brucan. (…)

Brucan a şi spus: «Ideea este bună, aşa trebuie făcut. Orice revoluţie trebuie să ia capul şefului statului». A început el cu teoria, cu Carol al II-lea al Angliei, cu ţarii Rusiei… Brucan mi-a mai spus atunci: «Dacă ăsta rămâne ca monument în memoria oamenilor, s-ar putea să le pară rău la un moment dat şi să se întoarcă împotriva noastră».

Militaru pregătea o nouă lovitură de stat

În perioada de până în 18 februarie, Militaru a făcut numiri, şi-a adus generalii complici din primele zile şi le-a dat nişte sarcini personale.

Aproape pe regiuni istorice. Ajung la Palatul Patriarhiei, unde fusese Marea Adunare Naţională, la biroul lui Iliescu, şi

Petre Roman îmi spune: «Dragă, vrem să te numim ministrul Apărării Naţionale». Şi eu îi răspund a treia oară: «Domne, v-am spus că nu vreau să mă mai întorc». Şi urmează fraza: «Eu la ora 18:00 l-am chemat pe Militaru şi l-am obligat să semneze demisia.

Am vorbit cu Coposu şi cu Câmpeanu, au fost de acord şi am semnat decretul». Iar eu am avut replica: «Atunci de ce mă mai întrebaţi dacă vreau?».

Eu nu m-am mai văzut cu Militaru, el a părăsit ministerul înainte să vin eu. În spatele biroului era casa de fier a ministrului şi am dat telefon, l-am întrebat pe – aghiotant, pe secretar: «Unde sunt cheile?».

Mi-au răspuns: «A plecat ministrul Militaru cu ele». I-am dat telefon, o dată, de două ori, de trei ori. Îi spuneam: «Adu cheile». Văzând că nu vine, presat de timp şi de faptul că nu ştiam ce e acolo, după vreo săptămână m-am suit în maşină şi m-am dus la el acasă. (…)

Eu intru la Militaru şi îi spun: «Domne, trebuie să-mi dai cheile, că eu nu ştiu ce ai lăsat acolo. Vreau să ştiu ce se întâmplă în spatele meu».

Şi el îmi spune: «Eu ţi le dau, dar te rog foarte mult nu schimba nimic din planurile pe care le-am făcut şi nu schimba nimic din comandanţii centrelor militare, pentru că ăştia, în concepţia mea, sunt viitorii prefecţi de judeţe». Se produsese schimbarea administrativă şi eram deja cu prefecţii.

«Iar Armata are planurile ca să ocupe principalele obiective din marile oraşe.» Deci el a mizat pe o treabă, care însemna inclusiv darea deoparte a lui Iliescu şi a celor care luaseră oficial puterea de la mine. (…) Militaru pregătea o lovitură militară în martie. A doua.

Omul de legătură cu care pucistii comunicau cu Moscova, prin Vasile Ionel, era o rusoaică, amanta lui.

Eu am cerut la şedinţa de la 8 iunie 1990, parcă, lui Roman să plec de la minister, dar să plece şi Vasile Ionel. Mai întâi a fost cu Militaru, când am anunţat eşarfa galbenă (n.r. – codul de recunoaştere a elicopterelor care aduceau la Târgovişte completul de judecată pentru soţii Ceauşescu). (…)

Şi Militaru a dat ordin să ne doboare, deşi se ştia parola. După ce îl executasem pe Ceauşescu, Militaru a vrut să şteargă urmele. (…) Când l-am trecut în rezervă pe Militaru, am trecut în rezervă şi pe toţi cei pe care îi adusese din rezervă în zilele alea.

Deci, şi pe Vasile Ionel.

Şi Iliescu a aprobat lista, fără Vasile Ionel, pe care l-a pus consilierul lui. Poftim! (…)

Am primit odată informaţia că (n.r. – Vasile Ionel) o primea pe rusoaică, amanta lui, pe şantierul de la Canal şi pleca aia cu vapoarele încărcate din România.

Când Ionel era şeful Canalului şi s-a plâns pe urmă că, la inaugurare, Ceauşescu nu l-a invitat pe navă. S-a ştiut toată treaba cu amanta rusoaică, cetăţean sovietic, că venea, stătea cu el câteva zile şi pleca încărcată, cum se spune. (…) Venea acolo, la Canal, unde aveau o garsonieră, rămânea noaptea la el.

Aia venea, pleca, iar venea, iar pleca. (…) Nu putea să fie decât un om de legătură. Aia nu venea de dragul lui, ci de dragul misiunii pe care o avea.

Victor Atanasie Stănculescu

sursa: jurnalul-manipularii.blogspot.ro/

*

DANIEL DUMITRESCU

Misteriosul "doctor-minune" care a sedus celebritățile cu injecțiile lui

Marilyn Monroe, John F Kennedy și Elizabeth Taylor erau dependenți de amfetamină, dezvăluie o carte lansată recent.

John F. Kennedy, al 35-lea președinte al Statelor Unite, ieșit din minți, stă gol-pușcă, așteptând doza salvatoare. Într-o cameră a hotelului Carlyle, din New York, are loc unul dintre episoadele secrete din viața unuia dintre cei mai "glamour" oameni politici din istorie.

Un misterios medic german, cunoscut sub diverse porecle, precum "Dr. te face să te simți bine", "Dr fără necaz" și "Miracolul Max", îi face o injecție, iar Kennedy învie. Încărcat cu energie, președintele își trage repede hainele pe el și începe să danseze în jurul camerei. Apoi o apucă pe holul hotelului, în căutarea unei dame cu care să-și consume "bateria reîncărcată", punându-i imediat în alertă pe agenții de la Secret Service, disperați să-l ferească de ochii indiscreți ai reporterilor și fotografilor care mișunau prin hotel.

Agenții l-au convins să revină în cameră, evitând "la mustață" un fiasco total. A urmat o nouă injecție, de data asta un sedativ, iar lucrurile s-au calmat. De data aceasta, criza a fost depășită, dar dacă se va întâmpla din nou? Aventurile lui erau tot mai periculoase, iar legătura lui Marilyn Monroe, care îi tot dădea târcoale, era aproape în văzul lumii. Bobby, fratele lui John, a intervenit și i-a spus să se potolească.

Un președinte bolnav

Scena din hotel este descrisă cu lux de amănunte în cartea "Dr Feelgood", scrisă de Richard  A. Lertzman și William J. Birnes, care scot în lumina reflectoarelor un personaj obscur, dar extrem de influent: Dr Max Jacobson, omul care a pus stăpânire pe mințile mai multor celebrități americane.

Oricât de fantezist ar părea, episodul consumat în hotelul newyorkez a fost confirmat, de-a lungul timpului de mai multe surse și acceptat de experți. Problemele medicale cu care se confrunta JFK sunt deja foarte cunoscute. Dosarele desecretizate și informațiile obținute de istorici atestă că liderul cuceritor al Vestului era, practic, un om măcinat de boli care își ascundea problemele cu complicitatea angajaților staff-ul apropiat și din serviciile secrete. "Rar avea o zi în care nu suferea teribil", a declarat pentru postul TV american ABC Robert Dallek, profesor de istorie la Boston University.

Kennedy suferea de boala Addison, care afectează capacitatea organismului de a regla concentrația de zahăr și de sodiu din sânge, astfel că era dependent de injecțiile cu hidrocortizon și cu amfetamină, care îi calmau durerile și îl reîncărcau cu adrenalină. Avea dureri groaznice de spate, din cauza osteoporozei avansate în zona lombară. Suferea de colită, infecție urinară, alergii și depresie. Ajunsese să ia câte 12 pastile odată, iar în perioadele de stres depășea lejer această cifră. Un pumn de calmante și sedative, Codeină, Demerol, metadonă.

Starul politicii occidentale era, de fapt, un toxicoman dependent de injecții. Iar cel care înfigea seringa era, de fiecare dată, misteriosul Dr Max. CIA și alte organizații puternice din Washington cunoșteau bine situația, scrie cotidianul britanic Daily Mail. Tratamentul care îi tăia durerea, un amestec periculos de amfetamină cu substanțe ciudate, cum ar fi placenta unor animale, îi era administrat de Dr Max cu aprobarea serviciilor secrete şi a anturajului său.

Potrivit autorilor cărţii, Jacobson a pătruns în Biroul Oval în 30 de rânduri, iar acesta este doar vârful aisbergului, scrie ziarul britanic. Misteriosul doctor german care îl transformase pe Kennedy într-o marionetă a urcat la bordul Air Force Oane şi l-a însoţit în mai multe deplasări în ţară şi în străinătate. Istoricii au descoperit că Dr Jacobson i-a făcut trei injecţii lui Kennedy, înaintea şi în timpul reuniunii istorice pe care preşedintele a avut-o cu liderul sovietic Nikita Hruşciov.

Un playboy nesătul

Pe măsură ce durerile de spate ale preşedintelui deveneau insuportabile, Dr Max a mărit dozele, amplificând, însă, efectele secundare: reacţii psihotice, paranoia şi hipersexualitatea.

Kennedy era un afemeiat, iar istoricii sunt unanim de acord asupra acestei laturi ascunse a preşedintelui. Măcinat de boli, el se transforma, după ce căpăta dozele de hormoni, într-un "playboy" nesăţios. Episoadele sale de infidelitate deveneau o provocare tot mai jenantă pentru frumoasa lui soţie, Jackie, şi pentru consilierii săi.

Nu era deloc cea mai bună formă pentru bărbatul considerat cel mai puternic om al planetei, care ţinea degetul pe trăgaciul arsenalului nuclear al Americii, astfel că a fost luată decizia "de a rezolva problema", scriu autorii cărţii lansate înaintea comemorării a 50 de ani de la asasinarea lui Kennedy, în 1963, în Dallas.

Richard Lertzman şi William Birnes susţin că CIA, FBI, Pentagonul şi vicepreşedintele Lyndon Johnson au fost complici la asasinarea lui Kennedy, pentru că acesta scăpase de sub control. Este încă una din zecile, poate sutele sau miile, de teorii despre uciderea lui JFK.

După 50 de ani, în lipsa unor probe oficiale şi inatacabile, este imposibil de aflat adevărul, însă autorii acestei cărţi sunt convinşi că Dr Jacobson nu a ajuns degeaba în preajma președintelui american. Ei cred că medicul de origine germană pusese stăpânire pe mințile celor mai importante celebrități ale anilor '60. Autorii cărții au aflat cine era acest om și cum s-a impus în elita americană.

Stăpânul vedetelor

Fiul unui măcelar evreu, Jacobson a crescut în Berlin, iar în timpul Primului Război Mondial a lucrat în spitale, devenind doctor. Era fascinat de noua știință a biochimiei și de posibilitatea incitantă a creării în laborator a unor tratamente care pot salva viața.

După ce i-a citit pe Freud și Jung, a început experimentele cu metamfetamina, o substanță care îmbunătățește starea pacienților și stimulează emoțiile.

În mod bizar, el a trecut apoi la amestecarea vitaminelor, enzimelor, placentelor unor animale, sânge și hormoni pentru a crea diverse elixire pe care le testa pe sine însuși, apoi le prescria unor pacienți foarte apropiați.

În 1936, el a părăsit Europa, de teama naziștilor, și a adus în America cocktailurile lui revitalizante.

A început să lucreze în New York, iar curând a început să livreze "drogurile fericirii" unei cohorte întregi de clienți celebri. În anii '50, el trata staruri precum Maria Callas, Paul Robeson, Leonard Bernstein și Rosemary Clooney (mătușa lui George Clooney), actorii Eddie Fisher și Ingrid Bergman, precum și regizorul de la Hollywood Cecil B. DeMille.

Marilyn Monroe a primit și ea porția de drog, scriu autorii cărții "Dr Feelgood". Când a urcat pe scenă și i-a cântat "Happy Birthday, Mr President" lui Kennedy, de ziua lui, starleta nu era doar îndrăgostită până peste cap de el, ci și atât de amețită de efectul injecției făcute de Jacobson încât n-a purtat nimic pe sub rochia foarte mulată pe care o avea pe ea.

          Max Jacobson devenise o celebritate, la rândul lui. I se dusese vestea că recuperase cântărețe care își pierduseră vocea, actori cu spaima de a urca pe scenă și scriitori care se blocau în fața hârtiei albe. După un shot de "vitamine", Tennessee Williams a mărturisit că a simțit cum zboară ca o pasăre. O pacientă a descris efectul drogului creat de Jacobson ca "orgasmic". Marlene Dietrich, Elizabeth Taylor și Judy Garland au urmat același tratament, se arată în cartea citată de Daily Mail.

Curând, un tânăr și ambițios politician, care suferea de dureri crunte de spate, avea să bată la ușa lui. În 1960, John F. Kennedy trecuse printr-o campanie istovitoare în cursa pentru Casa Albă și era aproape răpus de problema sa medicală, dar și de starea proastă care se prelungea. După o scurtă consultație, doctorul cu ochelari și cu puternic accent german a desfăcut o fiolă cu o substanță necunoscută și i-a injectat-o. Efectul a fost imediat. În timp ce metamfetamina se răspândea în corpul său, JFK devenea rapid mai puternic și mai vivace. Durerea dispăru.

Aceeași senzație a trăit-o Truman Capote când "poțiunea magică" a lui Jacobson și-a făcut efectul:"Euforie instantanee, zbori, ca Superman. Ideile zboară cu viteza luminii. N-ai nevoie de somn, n-ai nevoie de mâncare. Poți să faci sex toată noaptea", mărturisea celebrul scriitor.

După a doua injecție, Kennedy s-a transformat pe loc într-un politician charismatic și tonic, strivindu-l pe Richard Nixon în prima confruntare electorală televizată din istoria alegerilor prezidențiale americane. Era momentul de glorie al lui JFK.

Dar imediat după aceea, așa cum avertiza Capote, urma "căderea" - "era ca și cum ai cădea sau ca și cum ai sări în gol fără parașută. Așa că te duci iar la țânțarul german, insecta cu acul magic. El te înțeapă și zbori din nou."

Așa a fost și cu Kennedy, cred autorii cărții. S-a întors pentru mai mult, mai mult, mai mult. "Max Jacobson a căpătat controlul asupra celui mai puternic om din lume", scriu cei doi. Era o situație care îi convenea doctorului. Îi plăcea să aibă putere asupra oamenilor. "Felul în care se uita la mine - am simțit prezența lui Dumnezeu", a mărturisit un martor citat în carte.

Vraciul modern

Max devenise vindecătorul tuturor bolilor, un vraci modern. "Credea că poate vindeca orice. Odată, după ce mi-a dat mai multe doze, mi-a dat jos ochelarii și mi-a zis că pot vedea, fiindcă vederea mi-a revenit. Ridicol!", a povestit o persoană.

Un fost asistent al său a dezvăluit că el vindea o cremă despre care spunea că vindecă tot, de la acnee la cancer, dar produsul conținea de fapt o cremă de mâini, vitamine și "tot ceea ce rămăsese de la injecțiile făcute pacienților săptămâna trecută".

Max nu făcea toate astea pentru bani. "Tot ce conta pentru el era ca acești oameni să fie dependenți de el. Am fost de multe ori în camera lui de așteptare la 3 dimineața și de multe ori erau 20 de persoane acolo, stând la rând. Oamenii agitați nu pot să doarmă. Ei sunt în vervă tot timpul", a povestit asistentul.

Pentru Max Jacobson, Kennedy și frumoasa lui soție, Jackie, despre care se spune că ar fi devenit și ea clienta doctorului, erau cei mai importanți oameni care aveau nevoie de el. A devenit repede un membru obișnuit al anturajului președintelui, iar rolul său a devenit secret de stat. "Vă sună Doamna Dunn", îl anunța secretara pe medicul german. Era codul folosit ori de câte ori Kennedy îl căuta, iar Jacobson lăsa atunci imediat orice făcea și răspundea la telefon. Devenise atât de important, încât marele star politic ajunsese să depindă de el și de înțepăturile lui. Ca de altfel mai toată protipendada americană a acelor vremuri.

          După ce l-a ajutat pe JFK să învingă durerile din timpul campaniei electorale, Jacobson a fost invitat special la ceremonia de învestire în funcția de președinte. A venit și la celebra aniversare a președintelui, la Madison Square Garden din New York, unde Marilyn Monroe, bine sedată, a cântat cel mai sexy "La mulți ani" din toate timpurile. L-a însoțit pe JFK și la întâlnirea de la Paris cu De Gaulle (când i-a făcut injecția chiar în Palatul Elysee) și la întrevederea de la Viena, cu liderul sovietic Nikita Hrușciov, în vara lui 1961.

Semnalul de alarmă

În Austria s-a petrecut un episod crucial. JFK urma să înfrunte un adversar teribil, recunoscut pentru duritatea sa, astfel că doctorul i-a făcut o injecție înainte de întâlnire, astfel încât efectul să aibă loc chiar în timpul discuțiilor. Dar Hrușciov, înștiințat, probabil, de KGB, care îl urmărea atent pe Jacobson, a lungit cât a putut întrevederea. Drogul își pierdea efectul, astfel că președintele american i-a cerut, într-o pauză, o nouă injecție. Apoi, la altă întrerupere, încă una. "Trebuie să fiu în vârf", i-a spus John medicului.

A fost un duel diplomatic extrem de dificil, pe care tânărul președinte american l-a pierdut fără drept de apel. Hrușciov a controlat tot timpul "jocul" și aproape că și-a umilit adversarul. "M-a strivit", admitea Kennedy mai târziu.

Este foarte posibil ca supradoza să-i fi influențat negativ performanța, sunt de părere autorii cărții. Pacientul ajunsese în punctul critic, în care avea nevoie de mai multe injecții, iar efectele erau nefaste.

Ceea ce este sigur e că Hrușciov a simțit că JFK nu era în apele sale. Asta i-a dat încredere să ridice Zidul Berlinului, doar câteva luni mai târziu, și să sfideze Statele Unite, declanșând criza rachetelor, în anul următor.

În cele din urmă, Kennedy a ieșit cu bine din situația-limită în care ajunsese în Cuba, dar faptul că lumea ajunsese în pragul unui război nuclear pentru că președintele fusese "călcat în picioare" de liderul sovietic n-a fost deloc pe gustul eșaloanelor influente de la Washington, scriu Lertzman și Birnes în cartea lor. Eșecul de la Viena, provocat de faptul că drogurile n-au avut efectul scontat, a creat o mare problemă. Kennedy depindea total de Jacobson. Trebuia făcut ceva pentru a evita o catastrofă.

Drumul spre sfârșit

La întoarcerea de la Viena, delegația americană s-a oprit la Londra. "Dr Feelgoog" și-a făcut din nou treaba, injectându-l pe Kennedy la Palatul Buckingham. Dar a mai fost ceva: i-a făcut injecție și Primei Doamne, susțin autorii volumului. Apoi, în zborul spre Washington, injecțiile s-au repetat.

Mulți începuseră să fie agasați de prezența tot mai insistentă a doctorului lângă JFK. Presa începuse deja să-l remarce și punea întrebări despre sănătatea președintelui. Bobby, fratele lui John, era atât de îngrijorat, încât a luat câteva mostre din medicamentele administrate și le-a trimis la analizat. Apoi l-a avertizat pe fratele său despre pericolul amfetaminei, așa cum îl sfătuise s-o lase mai ușor cu femeile."Nu-mi pasă nici dacă e pipi de cal, mă face să mă simt bine", i-a răspuns președintele, enervat.

Dar când Kennedy s-a dat în spectacol la hotelul Carlyle, în New York, cercurile înalte și obscure de la Washington au ajuns la disperare, temându-se că va urma un dezastru și că sovieticii ar obține un avantaj uriaș dacă lumea ar afla de instabilitatea președintelui.

Autorii cărții cred că JFK își pusese toată lumea în cap. Înfruntase de mai multe ori CIA și FBI, iar Pentagonul considera că tactica lui în Vietnam era slabă. Toți erau îngrijorați de viața lui sexuală debordantă și de tendința lui de a scăpa secrete (inclusiv planurile de asasinare a lui Fidel Castro) unor persoane neutorizate, precum Marilyn Monroe.

Pe măsură ce timpul trecea, întrebările deveneau tot mai dificile: era în stare acest președinte să ducă la bun sfârșit un al doilea mandat? Era el măcar în stare să-l termine pe primul?

Lerzman și Birnes lansează o teorie greu de dovedit, ca orice teorie despre asasinarea lui JFK: ei susțin că vicepreședintele Lyndon Johnson a aprobat asasinarea lui Kennedy și a autorizat răspândirea versiunii potrivit căreia crima a fost opera unui dezaxat, Lee Harvey Oswald. Invocând mai multe nepotriviri în versiunea oficială asupra morții lui Kennedy, cei doi autori resping teoria unui singur trăgător.

Indiferent dacă dependența lui JFK de medicamente a condus, direct sau indirect, la asasinarea sa, e greu de contestat faptul că mandatul său ar fi avut un alt curs dacă el n-ar fi suferit episoadele psihotice declanșate de injecțiile lui Jacobson.

Omul care s-a aflat în spatele președintelui idolatrizat decenii la rând a jucat un rol mai mare decât se credea până acum, se arată în cartea citată. Deși scoaterea brutală de pe scenă a președintelui ar fi trebuit să-l pună în gardă, Max Jacobson a continuat să-și înfigă seringa în pacienții importanți care-i băteau la ușă. Până într-o zi, când un ziar a scris despre practicile sale, iar o comisie medicală i-a interzis activitatea, acuzându-l de încălcarea codului etic și de fraudă. Anchetatorii au descoperit că în cabinetul său el folosea, în medie, cam 1.920 de seringi și ace în fiecare săptămână!

În cele din urmă, corpul lui Jacobson a cedat, după mai bine de jumătate de secol în care a rezistat la infuziile de substanțe periculoase pe care el și le administra singur. "Doctorul te face să te simți bine" s-a prăpădit în 1979. A murit sărac la 79 de ani.

ANA STAN

MARXIST'S THEORIES

IN

GEORGE ORWELL'S 1984

MAIN ASSUMPTION

            George Orwell, in his novel 1984, describes a totalitarian society. A totalitarian regime presupposes ideological apparatuses which are used to control and to subjugate a society which, will soon begin to behave according to the laws of this regime.

            In order to demonstrate the insertion of the Marxist's theories in this book we need to insert some of the general concepts of this ideology.

            We have to explain the terms: "identity", in order to demonstrate the lack of identity and its signification in the novel; "censorship" and to exemplify some ideological apparatuses.

OBJECTIVES

           

To demonstrate the function of Marxist's theories in the novel 1984.

            To separate the real Marxist's theories and their real intentions from their application in the totalitarian regimes, especially in 1984.

MEANS (CONCEPTS)

            Marx and Engels inherited the Napoleonic sense of ideology ("ideology" would refer to the sum total of the writings, speeches, teachings, pronouncements, beliefs, and opinions that assert the naturalness and desirability of such structures and social practices) as confusion or distraction from the practical realities of everyday life, as opposed to the later use of "ideologies" (still common today) to refer to specific political views or agendas.

            One of Marxism's most original contributions to social and cultural theory has been the concept of "relations" (Verhältnisse), the insistence that nothing in social life can be regarded in static isolation, but must be viewed in mediation (Vermittlung) with other social phenomena and forces. To speak about the "worker" is thus to speak also about the employer, about social classes and class conflict, and about behavior, morality, consciousness, and so on. Any one thing or object thus exists within unseen complex networks of social relations.

            This habit of thought, which Lenin himself denounced as "economist," did indeed set up a one-to-one relationship between base and superstructure, with the base, so to speak, "pulling the strings." In literary criticism and theory, this meant a way of reading literary works that sought to demonstrate their economic and social determinants.

             Marx saw literature as a "universal-creative, self-creative activity by which man transforms and creates his world and himself". Literary creation for Marx was a particular type of the "sensuous human activity" to which his ongoing discussion of the labor process was devoted. Marx and Engels saw the writer as a worker, even if a highly specialized type.

            The rejection, following G. W. F. Hegel, of the notion of "identity" and a consequent denial of the view that any object, including literature, can somehow exist independently. The aesthetic corollary of this is that literature can only be understood in the fullness of its relations with ideology, class, and economic substructure.

            The view that the so-called objective world is actually a progressive construction out of collective human subjectivity. What passes as truth, then, is not eternal but institutionally created. "Private property," for example, is a bourgeois reification of an abstract category; it does not necessarily possess eternal validity. Language itself, as Marx said in The German Ideology, must be understood not as a self-sufficient system but as social practice.

            The understanding of art itself as a commodity, sharing with other commodities an entry into material relations of production. If, as Marx said, human beings produce themselves through labor, artistic production can be viewed as a branch of production in general.

            Lenin insists that literature "must become part of the common cause of the proletariat, 'a cog and screw' of one single great Social-Democratic mechanism" (23). Lenin is well aware that art cannot be "subject to mechanical adjustment or levelling, to the rule of the majority over the minority" Lenin's earlier comments on "Party literature": not only is it impossible to write as an individual, but, equally, "individual" acts of reading and interpreting are conducted within parameters dictated by class interests. In contrast, the free literature that Lenin desires "will be openly linked to the proletariat" and the Party reserves the right to circumscribe the ideological boundaries of writing conducted under its banner.

            Leon Trotsky (1879-1940) states quite clearly that what is needed is "a watchful revolutionary censorship, and a broad and flexible policy in the field of art".

            Bukharin had called for socialist realism to portray reality not "as it is" but rather as it exists in socialistic imagination. Zhdanov defined socialist realism as the depiction of "reality in its revolutionary development." The "truthfulness . . . of the artistic portrayal," he went on to say, "should be combined with . . . ideological remolding".

THE ARGUMENT AS SUCH

            The Big Brother's ideology is the most frightening one, if you disregard the reality. The totality of the writings, speeches, beliefs and opinions is the one that dictates the reality in 1984. Nothing is imposed in Big Brother's world, nothing is forbidden, but yet, everything was a crime. ...diary. This was not illegal (nothing was illegal, since there were no longer any laws), but if detected it was reasonably certain that it would be punished by death, or at least by twenty-five years in a forced-labour camp.

            Marxist theories state that nothing can be viewed as a single concept or person, everything should be regarded as a part of a whole, including human beings. In order to explain this, we must take into consideration the notion of "identity". Personal identity is that thing that makes you unique. Every man should be considered as part of its own background, its own principles and to be given the liberty of thinking for itself. Personal identity is being able to state your own originality through your own convictions. In totalitarian regimes, this is not possible. In 1984 doublethinking was a crime. Not only that you weren't able to have your own opinions and reactions, but you were not even allowed to have different thoughts than the Party. Everything which seemed in disagree with the general concepts was punished. Never show dismay! Never show resentement! A single flicker of the eyes could give you away. Everything could give you up: an expression on your face, a different look towards someone, a twitch of your face when you were looking at something. You had to live - did live, from habit that became instinct - in the assumption that every sound you made  was overheard, and except in darkness, every movement scrutinized. ...even a back can be revealing.

            As I said, the person didn't mean anything but in relation with the society. And, as in every totalitarian regime, there was a central figure to which everyone should report to. A main figure of a perfect comrade, a perfect soldier in every battle that the Party must fight, a perfect representative of the Party. The leader, the figure that should inspire obsessive love and fear beyond all. This was Big Brother. The term should represent someone who watches over you. And indeed it watched. Every move, every sound, every thought was scrutinized by Big Brother. Big Brother is infallible and all-powerful. Every success, every achievement, every victory, every scientific discovery, all knowledge, all wisdom, all happiness, all virtue, are held to issue directly from his leadership and inspiration. Nobody has ever seen Big Brother. He is a face on the hoardings, a voice on the telescreen. We may be reasonably sure that he will never die, and there is already considerable uncertainty as to when he was born.

His function is to act as a focusing point for love, fear, and reverence, emotions, which are more easily felt towards an individual than towards an organization.

            The ideological apparatuses that are used in every society based on totalitarity, are the most common ones but, through them the purpose is being served. To redirect the attention of what really happens some of the most basic needs of the human being are being diminished so that the person should be preoccupied with the immediate lack and not with the root of this "evil". Food is a very important need that, being reduced makes people thinking only on what should they do to sustain themselves and not of the real purpose of that depriving. The lack of food transforms people into animals and so that they are easily controlled. With very much relevance is the scene in which Winston's mother tries to divide a piece of chocolate between the two brothers.  Another point to be sustained in this novel is the lack of cigarettes. Being a vice the Party seems to sustain it (being the only thing that gave a sense of false liberty and escape from that world, that and the gin), makes of it another chase for some little pleasure. He took down from the shelf a bottle of colourless liquid with a plain white label marked VICTORY GIN. It gave off a sickly, oily smell, as of Chinese ricespirit. Winston poured out nearly a teacupful, nerved himself for a shock, and gulped it down like a dose of medicine. [...] He took a cigarette from a crumpled packet marked VICTORY CIGARETTES and incautiously held it upright, whereupon the tobacco fell out on the floor.

            This is the case also with the razor blades, boots and so on. The bad quality of things, the lack of them, makes people preoccupied with something else than the essential. Their anger, which they had no place to direct, was turned into something better. The two minutes of hate were supposed, and succeeded, to make people redirect their anger (which was unconsciously towards the one who frustrated them through the lack of food, personality, originality and identity in general), towards people which were called the enemies of the Party. These two minutes represented the relief that people needed in order not to revolt. The people entered in some kind of trance, entered into an uncontrolled state of mind, which was strangely manifested. Before the Hate had proceeded for thirty seconds, uncontrollable exclamations of rage were breaking out from half the people in the room. The self-satisfied sheep-like face on the screen, and the terrifying power of the Eurasian army behind it, were too much to be borne: besides, the sight or even the thought of Goldstein produced fear and anger automatically.[...] People were leaping up and down in their places and shouting at the tops of their voices in an effort to drown the maddening bleating voice that came from the screen. Their anger was directed towards another figure, made to be of the same importance as Big Brother, but in other direction. It was the figure of Goldstein, the enemy of the Party, the one who, according to the Party, made their life unbearable. Another thing that satisfied the people's need for violence and their animal instincts was the movies presented. All war films. One very good one of a ship full of refugees being bombed somewhere in the Mediterranean. Audience much amused by shots of a great huge fat man trying to swim away with a helicopter after him.

            The people were reduced to the state of animals. The elementary needs were replaced or about to be replaced. The sexual need, was not illegal, but was considered a crime. ...but a real love affair was an almost unthinkable event. The women of the Party were all alike. Chastity was as deep ingrained in them as Party loyalty. The pleasure was totally replaced in this state with the suffering and distress. Even the children were educated not to feel anything human. They were taught to betray even their parents if the Party asked them that. They were filled with violence and feelings of hatred towards everyone who were their immediate enemy. Pleasure for them was to assist at hangings of the ones who were called prisoners of war. Suddenly they were both leaping round him, shouting 'Traitor!' and 'Thought-criminal!' the little girl imitating her brother in every movement. It was somehow slightly frightening, like the gambolling of tiger cubs which will soon grow up into man-eaters. There was a sort of calculating ferocity in the boy's eye, a quite evident desire to hit or kick Winston and a consciousness of being very nearly big enough to do so.[...]'Want to see the hanging! Want to see the hanging!' chanted the little girl.

            Another ideological apparatus is controlling the human thinking and human memory. If the memory is being transformed the way the Party wants to, than controlling is possible. Not being able to recognize the mistakes, or not being able to prove them, people have to take for granted whatever the Party, Big Brother tells them to. The collective thinking that the Party imposes makes its job easier. Past events, it is argued, have no objective existence, but survive only in written records and in human memories. The past is whatever the records and the memories agree upon. And since the Party is in full control of all records and in equally full control of the minds of its members, it follows that the past is whatever the Party chooses to make it.

            The past is always changed. The evidence of the slightest mistake is changed. Everything that might suggest that the Party made such a mistake is being changed. And all that made people's memory change.  The frightening thing was that it might all be true. If the Party could thrust its hand into the past and say of this or that event, it never happened -- that, surely, was more terrifying than mere torture and death?

The socialist regime is the one who dictates everything. Not what happens is the truth, but rather what the Party said it happened.

The Party said that Oceania had never been in alliance with Eurasia. He, Winston Smith, knew that Oceania had been in alliance with Eurasia as short a time as four years ago. But where did that knowledge exist? Only in his own consciousness, which in any case must soon be annihilated. And if all others accepted the lie which the Party imposed -- if all records told the same tale -- then the lie passed into history and became truth. 'Who controls the past,' ran the Party slogan, 'controls the future: who controls the present controls the past.'

            Though Marx saw literature and art as something to which man is the only one who decides whatever gets out of his mind, the applicability of this theory had suffered some changes in 1984. Art is no longer something for the individual, but for the collectivity. Literature, and art in general (if such term do existed), should serve the purpose of making people think as one, of illustrating the main idea that the Party wants to sustain. Though in that extent, the ideology of the Party agrees with Marx by seeing the writer as a worker, but in the same time Marx underlines that is “a highly specialized one”. The writer in 1984 has the status of a mere worker. Julia, who was working in the department of literature was handling big machines and had oily hands just like a mechanic.

CONCLUSION

            The Marxist ideology was intended to be a utopia. The difference is that any utopia, put into practice becomes instantaneously a dystopia. Nothing is perfect, so we have to accept our helplessness in that matter. Everything is twisted according to some of us who are expecting a better world but only for themselves. A world without poor or rich people, without classes and hunger seems better for everyone, but George Orwell, and a lot of others, like Aldous Huxley, demonstrated the uselessness of this thing.

BIBLIOGRAPHY:

1.      George Orwell, 1984 (www.online-literature.com/orwell/1984)

2.      Gajo Petrovic (Prawer 405)

3.      M.A.R. Habib, Marxist theory and criticism, I - Classical Marxism

4.      Kar Marx and Friedrich Engels, The Marx-Engels Reader (2nd ed., ed. Robert C. Tucker, 1978)

5.      Leon Trotsky, On literature and Art (ed. Paul N. Siegel, 1970)

6.      Karl Marx and Friedrich Engels, Die heiliege Familie und Schriften von Marx von Anfang 1874

7.      George Bisztray, Marxist Models of Literary Realism (1978)

https://georgeanca.blogspot.com.au/2018/04/ca-si-guvern.html