SCHLEGEL CUM
GÂRBEA
MARIAN POPA
Anca
*
Nimic nu este mai
original ca haosul.
Friedrich Schlegel.
In jedem genugend reichhaltigen
System
lassen sich Sätze formulieren, die
innerhalb
des Systems weder beweis
— noch widerlegbar sind, es sei denn,
das System wäre selbst inkonsistent.
Kurt Gödel
Mai grav este cã, pe baza unor texte
precum cele de mai sus, George Anca a
putut fi admis în Uniunea
Scriitorilor şi
cã, odatã primit, nu mai poate fi,
aparent,
dat afarã.
Horia Gârbea,
Poliscriitor, mahãr prin
Uniunea Scriitorilor şi şi şi
Problema noastrã sunt normalii.
Manfred Lütz
CUPRINS
1. Premise - 5
2. Dodii - 8
3. Generalitãţi - 15
4. Conformaţii de cuvinte - 22
5. Formaţii de cuvinte - 32
6. Cuvinte ca suporturi. Realitãţi
dodiate - 42
7. Paradoxe. Silogismele dodierii -
49
8. Tipuri de redactare - 57
9. Opinii literare - 62
10. Cãrţi - 67
Poezia - 72
Romane - 82
Relaţii de cãlãtorie - 107 Teatru
multideductibil - 125
Alte mostre de crestomatizare - 132
Dodierea
colocvialului - 143
11. Politice - 146
12. Etnopolitice - 154 Interetnice -
13. Hinduitate dodiasticã - 164
14. Religii - 183
15. Erotice - 189
16. Traduttore - Dodiatore - 196
17. Psihosomatice - 201
18. Ca un sfârşit - 206
*
Cu Anca se
încheie simetric antiapoteotic un mod al literaturii române. O operã care ar
corespunde pretenției lui Nietzsche: “Ich will keinen Autor mehr lesen, den man
anmerkt, er wollte ein Buch machen: sondern nur jene deren Gedanken unversehens
ein Buch wurden” (Menschliches, allzumenschliches, II, 121).
Dacã Anca
este indrituit sã fie membru al Uniunii Scriitorilor din România, cum se
întreabã un Horia Gârbea?
În istoria
ei ctitorizatã comunist sovietic pânã azi, Uniunea 210 Scriitorilor nu a determinat
nici mãcar producerea unui rondel memorabil. Ce a generat, au fost relații
conflictuale, ierarhii ale urii, lehamitei, disprețului și imoralitãții.
În Germania,
crede Gârbea, “într-o țarã normalã” adicã, “publicarea unui volum de acest fel
poate atrage suspendarea licenței editurii”. Afirmația este ea însãși o dodie
ubuescã, dar involuntarã, în mãsura în care mintea care a emis-o ignorã cu vârf
și îndesat realitãțile germane, țara aceasta, în parantezã fiind precizat,
neposedând o Uniune a Scriitorilor. Dacã ar fi citit niște poeme de Oskar Pastior,
n-ar mai fi scris ce-a scris. Sau mãcar un colaj lexical de Herta Müller:
| im|Feld|IST|das|Getreide|müde|
| vom|Getreide|und die|Sandmücken
| m ü d | v o n | d e n | S a n d m ü
c k e n | d i e
| B r e n n e r e i | v o n | d e r |
B r e n n e r e i | U N D
|DER|Wind|vom|WIND|das |WORT
| UNBEDINGT| ist|MÜD|vom
| Wort|UNBEDINGT|UND|DIE
| Sonne| MUSS|durch|DEN|Rennzirkus,
| d o c h | h i n t e r | d e m | B u
s b a h n h o f | i m
|Getreide|dreht|ein|Vogel
| beide| Augen|hundeschlecht|UND
| stark geschminkt|in| steifer Seide
Desigur, nu
ultima expresie a literaturii. Ce mai este inventabil? Poate imposibilul. Un
text în care cuvintele tuturor limbilor și dialectelor planetei sã rimeze și,
invers, nici un cuvânt din suma tuturor vorbelor flectate, neflectate și
neflectabile ale limbilor și dialectelor planetei sã nu-și aibã un frate întru
rimã; sau toate cuvintele planetei inventabile în baza alfabetului și
hieroglifelor sã fie prinse într-un infinit palindrom. Ce zici, Anca?
Dar pentru a
imagina ultima expresie a literaturii ar trebui apelat și la viziunea Rabinului
din Meseritz, evocat undeva de Gershom Scholem. Atotputernicul a transformat nimicul
în Ceva, într-o Lume, dar asta nu-i totul, de vreme ce este posibil contrariul.
“Die Taten der Gerechten aber, die alles zu seiner Wurzel zurückführen,
verwandeln das Etwas ins Nichts, und das letzte Wunder ist grösser als das
erste.”
Anca pare a
fi aproape de acest final intermediary care, este de presupus, va consta și din
acțiunile de eliminare treptatã a literelor care au fost alese pentru a crea
Cuvântul inițial. Una din creațiile sale lexicale cele mai frecvente este
ApoKALIpsã. Scris așa, pentru a semnala o fuziune sau apropieri fãrã recurs, și
ele ușchit la mișto dodiabile: “Aceeași apocalipsã, Kali dansând calypso” (Mãslinii
din Uffizi). Kali cea neagrã, inaccesibila Durga, soața lui Shiva, Parvati, Ciamundi,
Uma și zeița supremã ca Dewi, care primea jertfe umane de la frãția tâlharilor
Thag, și nu mai puțin Mahischasuramardini, exterminatoarea bivolului-demon
Asura Mahischa, călãrind un leu, cu zece brațe. Cu sau fãrã voia lui, un apocaliptic
se aflã în ultima zi, aceea a mâniei. Anca vede un sfârșit cu zece brațe al timpului
și descrie ce vede. Asta, pur și simplu, pentru cã “ne-am creat un singur creator
ne lipsește voința primului pas în stare sã creãm c-am fost creați” (Cenușa din
gânduri).
HORIA
GÂRBEA
Prezentare a candidatului Horia
Gârbea Candidat la funcția de Președinte al Filialei București Poezie a Uniunii
Scriitorilor din România
Date
personale:
Horia–Răzvan
Gîrbea (Horia Gârbea)
Născut la 10
august 1962, în București
De profesie
inginer constructor (1986), doctor în inginerie civilă, ramura: științe tehnice
(1999)
Ocupația:
Cadru didactic universitar (conf. dr.) din anul 1990
Alte
atribuții: Directorul Teatrului Dramaturgilor Români (din 2017), redactor la
revista „Luceafărul de dimineață” a USR
Naționalitate
și religie: română, creștin ortodox
Apartenență politică:
fără
Starea
civilă: căsătorit, un fiu
Activitate literară:
Peste 30 de
volume de literatură publicate, dintre care 7 de poezie, 3 romane, 6 volume de
teatru, 5 de critică și eseu, numeroase traduceri de teatru, poezie proză, în
special din opera lui Shakespeare. 15 piese reprezentate în țară și în
străinătate. Mai multe volume traduse în germană, engleză, suedeză, maghiară și
prezențe în antologii cu texte traduse. Numeroase articole publicate în presa
literară, în special cronici de literatură contemporană, eseuri. A ocupat
numeroase funcții în presă, atît în publicații de largă circulație cît și
literare, între 1990 și prezent: redactor-șef, redactor-șef adjunct, secretar
general de redacție, redactor. Membru și președinte a numeroase jurii, comisii
de evaluare, evaluator de proiecte AFCN etc.
Activitate în teatru, film, TV:
Piese
reprezentate la numeroase teatre profesioniste, secnarii de film, scenarii de
filme și emisiuni TV la principalele posturi TV, moderator de emisiuni
culturale. Secretar literar și consilier artistic al Teatrului Toma Caragiu,
Ploiești (1998-2008). Directorul Teatrului Dramaturgilor Români (din 2017).
Experiență managerială:
1990-1996 -
acționar și redactor-șef adjunct al publicațiilor Phoenix (firmă privată)
2003-2013 –
președinte al Asociației Scriitorilor București (filială a USR)
2013-2018 –
președinte al unor filiale USR București.
2012-2013
- vicepreședintele ICR
2017 - - director al Teatrului Dramaturgilor
Români
Premii și distincții:
Numeroase
premii literare între care: Premiul USR de 3 ori (1999, 2014, 2016), Premiul
Academiei Române (2001), Premiul „Andrei Bantaș”, acordat de juriul USR (2010).
Distins cu Meritul Cultural în grad de cavaler (2004), înălțat la grad de
ofițer (2010).
PUȘI
DINULESCU
Alegeri la mişto!
I
Când ai
puterea în mână, nu prea-ţi convine să-i dai drumul. Mai ales dacă ai darul
încleştării...
Sunt unii
care ştiu aşa de bine să-şi înfigă ghearele în ce-au apucat, că numai moartea
îi mai poate descleşta.
Vezi cazul
lui Nicolae Ceauşescu.
Dar sunt
mulţi Ceauşescu pe lumea asta, dictatorul este un tip uman, care prin
răspândirea lui a devenit chiar banal.
Poate să fie
unul dictator şi în familie, un tată rău sau o mamă rea, prezumţioşi neapărat
şi despotici.
Sau o
chestie ca Uniunea Scriitorilor din România, la care s-a instalat o pătură de
tarabostes, care ţin cu toţii hangul preşedintelui ei perpetuu, domnul Nicolae
Manolescu. Aşa e, apa trece şi domnul Manolescu râmâne... Pentru că s-a
încleştat cu o vigoare homerică, demnă de o epopee eroică, încă de când era
foarte tânăr şi când un om cu generozitatea lui George Ivaşcu şi l-a agăţat
undeva, acolo, parcă pe pagina a doua, cu o cronică, rezistând la trambalările
chiar de la o revistă la alta ale nobilului său protector. Ba chiar s-a iţit
mai sus, devenind totodată un redactor şef-adjunct de profesie, pe care secţia
de presă a ceceului l-a tolerat acolo, dacă nu chiar şi l-a şi însuşit şi ea,
ca pe un bun interesant, pe care l-ar fi socotit necesar sistemului , datorită
aparenţei sale de oarecare dizidenţă controlată, vaccinată, însă, la zi...
Iar la
revoluţie, ei bine la revoluţie, la un moment dat, o cameră de luat vederi l-a
surprins pe domnul Manolescu singur, parcă într-un fel de plan american, cum
spun cineaştii încadraturii de până la gleznă a personajului filmat...
Era foarte
atent, trăgea cu ochii şi-n stânga şi-n dreapta, căuta probabil ce-i de
prăduială, atunci când alţii, printre care şi eu, nu dădeau buzna la
televiziune, să se iţească acolo ca marmotele sau popândăii, ci savurau cu
ochii în lacimi imaginea porţilor care se deschideau...
Admiram
revoluţia ca pe o femeie nebănuit de frumoasă, pe când alţii nu se gândeau
decât cum s-o violeze, ca să-i ieie caimacul...
Anii au
trecut şi vânătorii şi-au împărţit carnea mistreţului ucis. Alţii mai mult,
alţii mai puţin, care mai de care după tupeul lui...
Dintre cei
cu tupeu maxim, nu pot să-l uit pe Radu F. Alexandru. Trecuseră doar vreo două
sau trei zile şi gata, era acolo, pe televizor şi ne dădea lecţii de cum e cu
democraţia, ca nu cumva să greşim şi făcea mese rotunde pe tema asta, nu
pierdea vremea. A intrat imediat şi-n politică şi-n ce o mai fi intrat, dacă nu
era deja acolo şi gustul lui pentru putere era parcă din lumea lui Rabelais.
S-a văzut în
trei mandate senator, mamă, vă daţi seama ce mişto pensie are după atâta
muncă... şi acum, dacă a rămas fără coledzi, s-a gândit să devie şeful nostru,
al dramaturgilor din Bucureşti. Ciudat e că a venit ca singur candidat, după
ce, înainte de a fi ales, domnul Manolescu l-a numit pe acest post. Cine nu era
în graţiile eternizatului nostru preşedinte, nici n-a îndrăznit să se bage, că
ştia că postul e rezervat. Nasol e însă că un an-doi cât a stat numit, n-a
făcut absolut nimic, dar acum, cu tupeul lui funciar încă neştirbit la cei 75
de ani ai săi, Dumnezeu să-i dea sănătate, s-a băgat şi aici, cum s-a mai băgat
şi în alte funcţii sau şmecherii ficţionale de invidiat. La televiziune ne
prezintă într-un limbaj de lemn, care pare mai mult de activist de partid decât
de scriitor, capodopere cinematografice. Până nu demult preda şi studenţilor de
la UNATC dramaturgia, deşi operele sale nu dovedesc o stăpânire prea grozavă,
nici a tehnicii, nici a esteticii dramaturgice; iar, pe de altă parte, opera sa
cuprinde notorii demersuri oportuniste, prin care în timpul regimului ceauşist
se punea în slujba acestuia, militând în contra întreruperii de sarcină sau a
fugii în străinătate... Astăzi a fost jucat în aproape toate teatrele din
Capitală şi la mai multe din provincie, deşi rezistând piesele foarte puţine
spectacole, ceea ce trezeşte suspiciuni destul de întemeiate asupra relaţiilor
sale absconse...
II
Şi acum
desfăşurarea faptelor sau, mai precis spus, iată cum se manipulează nişte
alegeri, chiar când ele se fac nu între vidanjori sau în cine ştie ce umil
sindicat de salahori...
Că omul tot
om e, ce mama dracului...
Că-mi zicea
mie odată un şofer de la Televuiziune:
— Dă ce să
fie ăla mai mare ca mine? Dă ce să ia bani mai mulţi? Ce? N-are şi ei ca mine
două mâini, două picioare, un stomac şi-o p-lă?
Şi din punct
de vedere ontologic, probabil că avea dreptate! Şi ce e mai tare decât
ontologia?
Iar domnul
Manolescvu, ştiu din surse sigure, după 1989 nu l-a mai interesat literatura,
ci sociologia! Nu era el aşa de modest, încât să se muţumească doar cu un
prăpădit de postde preşedinte al Uniunii Scriitorilor, mai ales că Dinescu
fusese foarte iute şi ajunsese mai repede ca Usain Bolt la Televitiune în ziua
aceea de pomină...
Dar domnul
Manolescu şi-a dat seama că cel mai bine ar fi să ajungă, însă, chiar
preşedinte al României!
Bine, bine,
s-a gândit Domnia Sa şi atunci s-a pus cu burta pe carte şi nu s-a mai ocupat
decât sporadic de scriitori, deşi aceştia îi mai râcâiau pe la uşi, în
aşteptarea unui cuvânt de graţie, cărora notorietatea şi chiar legendarizea sa
îi confereau greutate. Pe ultimii metri de activitate literară şi-a adus aminte
de Maiorescu, despre care îşi făcuse doctoratul, dar mai puţin de autonomia
esteticului, ci de blagoslovirea unor pui, care să fie noul Eminescui şi noul
Caragiale, scoşi chiar din păstoritul de el Cenaclu de luni!
Măgăreaţa a
căzut pe Cărtărescu la poezie şi pe Vişniec la dramaturgie! După ce Cristian
Popescu, poetul cel mai strălucitor al generaţiei opzeciste, a fost răpus de o
soartă cruntă, a rămas la rând M. C. cu delirurile sale de cuvinte mai mult sau
mai puţin potrivite, care în tumultul lor nu mai ajungeau până la idei sau la sentimente
şi care se opreau la împerecherea neaşteptată din inconştientul alienatului,
având, ce-i drept, o minte odihnită...
Să fie asta
poezia viitorului? Nu cred. Pare mai degrabă imaginea unui animal care-şi caută
liniştea lovindu-se dramatic şi neputincios de zăbrelele cuştii... Şi parcă
omul e totuşi altceva...
Matei
Vişniec, poet de pluton, în sensul cursei cicliste, scăpat în Franţa pe ultimii
metri ai comunismului, când nu prea se mai putea ieşi afară, a fost desemnat de
Manolescu drept noul nostru Caragiale. Că nu avea pic de umor, că scria cam
îngălat, fără personaje şi situaţii pregnante şi că nu venea decât cu nişte
schiţe lăţite nejustificat, nu mai conta. Omul sărise în cârca lui Becckett,
care abia se prăpădise şi scrisese şi el nişte chestii sălcii, după care
snobii, la îndemnul lui Manolescu, s-au umectat de tot prea plinul lor
glandular...
Pe urmă,
domnul Manolescu şi-a luat din frazele vechilor sale cronici şi a făcut o
istorie a pretenarilor săi, ca un Nou Testament lipit de cel al morţilor, între
care a făcut şi acolo ordine, cu acelaşi sentiment al prieteniei, preferând, de
exemplu, pe Ivasiuc lui Nicolae Filimon. Prietenia lui cu Ivasiuc a fost
notorie şi o înţeleg, mai ales că ideea de cult al puterii şi de necesitate a
compromisului de la el a luat-o, dar cu Filimon ce-a avut? Poate nu i-o fi
plăcut, însă, mă gândesc eu, povestea lui Dinu Păturică şi a lui Andronache
Tuzluc, tocmai pentru că poate domnul în chestie se recunoştea în unul din
aceste personaje, celălalt fiind George Ivaşcu, binefăcătorul său, pe care l-a
tratat în marea lui istorie dacă nu cu cruzime, cu severirtate desigur...
(Va urma)
Puşi Dinulescu
SILVIA ZABARCENCU
Cu Dickens sub lampa cu
gaz
Tocmai citeam din Dickens într-o
noapte cu lună
Și ajunsesem acolo unde pe malul
Tamisei se adună,
Una câte una, umbrele hoinare
Și se furișează în întuneric printre
felinare
Când, deodată, pe mine, copil cu
cartea în mână sub lampa cu gaz,
M-a smuls maștera, de codițe, și m-a
legat cu un lănțug de zăplaz
Împresurându-mă cu stropi din ulcica
ținută sub stele
Și cu o îmbulzire de vorbe-nghiontite
spre mine, colțuroase și grele...
Deși, cum spuneam, începusem devreme
cu cititul
Femeia aceea umbla să-mi alunge, când
va fi să fie, ursitul...!!!
Și, cum stam potopită sub gard, din
deliru-i nebun,
Deslușeam că prin ea glogotea,-n
miezul nopții, întunecatul Perun.
Roind în jur, cu diferite arii,
Îmi zâzâiau la ureche, prietenoși,
țânțarii,
Iar din balta de peste grădina cu
aracii
Îi tăiau vorbele, din stufăriș,
brotacii
Cu partituri înalte, cântate în atac,
Încremenind în aer, din zbor, un
liliac
Și cernind luna plină, să rătăcească
drumul
Blestemele stropșite, unul câte
unul...
O vedeam cânepie, deșirată în sus
Gata să se destrame sub Crucea lui Iisus
Ce apăru în spate-i, străluminând în
beznă
Și slobozind piciorul prins în lănțug
de gleznă.
Și m-am întors la Dickens, lăsând-o-n
rug păgân
Urându-i ca vorbirea să i
se-ntoarcă-n sân.
***
Iubitul meu ca nimeni
ultimul-cel-dintâi !
Crezi că a prins blestemul? Pleci
repede? Rămâi?
PRIETEN ȘI
FRATE
Dragă frate Ben,
HRISTOS A INVIAT!
Va multumesc
mult pentru deliciul spiritual si sentimental, pe care mi (si ni) l-ati oferit!
Ati avut aripi de zbor ca toti marii predecesori curiosi, care n-au vrut
sa ramana in propria gaoace, ci s-au zbatut sa iasa la
lumina si sa cunoasca lumea si adevarul, dimensiunile acestora. Este uimitor si
adorabil pentru mine, ca n-ati devenit un cetatean al Universului, cum le place
unora sa se impauneze, ci ati ramas un roman neaos, prin radacini, prin limba,
prin respectarea cu piosenie a datinilor si obiceiurilor strabune, prin
legatura ombilicala si sufleteasca mereie cu locurile de obarsie, prin
dragostea pentru tot ce e romanesc, prin dorul nedisimulat continu fata de
plaiul mioritic, prin efortul fara preget si fara remunerare (ba si cu
cheluieli din buzunarul propriu) pe care il depuneti pentru mentinerea
constiintei si a mandriei de roman,
pentru unirea gramajoara ca intr-o icoana (cum ar fi spus nea Grig Vieru) a
romanilor din jur, prin combaterea vehementa a mancurtilor care se dezic de
neam si de Tara. Sunteti un om generos, lucid, pragmatic, realist, intelegand
rostul banilor in asigurarea unui trai decent, dar, mai presus decat toate, al
necesitatii de instruire, cultivare continua, de cunoastere a bogatiilor
materiale si, mai cu seama, revin iarasi la gandul pilon al mesajului meu, a
multitudinii resurselor ei spirituale, astfel incat, imi permiteti sa cred eu
pentru dvs., sunteti un om fericit, bucuros ca nu face degeaba umbra
pamantului.
Elogiul
permanent al virtutilor neamului, al limbii romane, al nesecatelor comori
folclorice ale neamului, dragostea si dorul de roman, setea nestinsa de limba
romana si subtilitatile ei incomparabile de exprimare a celor mai vibrante
sentimente omenesti (pentru exprimarea adevarului stiintific poate ca alte
limbi si-au dezvoltat mijloace mai sofisticate, din care mareata limba romana,
pe intreg parcursul ei de dezvoltare, nu s-a
jenat sa imprumute si sa devina
si o limba apta sa redea cele mai temerare descoperiri stiintifice, in care
inteligenta romana a demonstrat de atatea ori ca nu e in urma celei a altor
semintii pretins dezvoltate) va fac o personalitate de care ma mandresc si pe
care, sunt sigur, ar fi observat-o - imi iertati indrazneala pe care mi-o asum,
si un Tutea, un Noica, un Blaga. Ma bucur ca, fie si la capatul pamantului, mai
exista un roman profund, vesnic nesatisfacut de cele cunoscute si cautator de
noi comori in toate domeniile culturii, care traieste nu numai pentru sine, ci
a carui mare bucurie este sa-si imparta cunostintele si bucuriile cu altii, cu
o larghete sufleteasca, in care, alaturi de fiinta si porii lui eminamente
romanesti, este loc si pentru dragoste si respect fata de alte semintii si
neamuri si cultura (inclusiv cea „rudimentara”, cum ar spune unii peiorativ,
ancestrala - a strastramosilor nostri romani, a contemporanului nostru P. Ferghete, purtator al nestematelor
stralucitoare ale graiului autohton- iar gestul dvs. de a-l publica in
exprimarea lui neaosa ma trimite, chiar daca aceasta comparatie nu e prea
reusita in sensul ca limba romana nu e in situatia limbii dalmate, ma trimite,
spun, cu gandul la savantul lingvist italian Matteo Giulio
Bartoli, care l-a inregistrat ca mostra de limba dalmata vie pe ultimul
cunoscator-vorbitor, al acesteia, Antonio Udina (Tuone Udaina, in pronuntarea
anglofonilor, decedat la 1898) -,dar si a aborigenilor australieni in cazul
dat) acestora.
Am ascultat
cu placere emisiunea de la RRI - o lectie patriotica de limba romana literara
in functionarea ei libera, naturala, nestingherita, fara opinteli si balbaieli
in cautarea cuvantului pierdut, in care ati tinut piept - fara jena si cu brio - in fata a doua
cunoscatoare la perfectie si vorbitoare zilnic ale limbii materne. Sa ne traiti multi ani si sa
ne dati in permanenta exemplu de generozitate sufleteasca, de traire si simtire
romaneasca, de dragoste nestinsa pentru tot ce e romanesc, de apreciere
nepartinitoare a puterii diavolului galben, care paleste, totusi, intotdeauna
in fata maretiei zborului catre infinit a gandirii unui om de creatie.
O calda
imbratisare si mandrie sa va cunosc respiratia de mare roman,
Un drag prieten si frate roman.
DAN
CĂPĂȚÂNĂ
Cazul Ion
Aurel Pop este definitoriu pentru societatea românească dominată în ultimii 20
de ani de un maniheism incurabil. Într-unul dintre cele mai grele momente ale
istoriei noastre recente, când s-a înscăunat pe termen lung la toate nivelele
administrației nonvaloarea, incompetența și corupția, apare în sfârșit la
conducerea unei importante instituții ale țării o personalitate de mare
prestigiu. Nu sunt de specialitate, dar câțiva istorici importanți printre care
regretat...ul profesor Șerban Papacostea căruia îi acord post mortem o
încredere totală sau renumitul critic literar Alex Ștefănescu, privesc cu
admirație la opera și personalitatea lui I.A.Pop. Personal, am asistat la
Realitatea TV la câteva interviuri excelente cu acest istoric. Apare însă, la momentul
potrivit, un tânăr cercetător necunoscut care pe baza unei simple liste scrisă
pe vremuri de un analfabet securist, aruncă în paginile unei reviste de
prestigiu un titlu care conține PE PRIMUL LOC numele acestui istoric. Ar fi
”colaborat” cu securitatea pentru că a scris unele articole publicate în
străinătate în acord cu naționalismul comunist promovat la acea vreme. Curios,
nu se duce să le susțină personal, pentru simplu motiv că nu i se dă voie! Apoi
o doamnă ziaristă pentru care am toată simpatia, își aduce aminte pe FB că
același personaj a fost secretar UTC la Facultate. Nimeni însă nu vorbește
despre o ”turnătorie ordinară” cu urmări grave pe care dânsul ar fi făcut-o
despre un biet nevinovat. (ca și în cazul regretatului Al. Paleologu. Nu însă
și în cazul academicianului Stroici). Nu cunosc dacă opțiunile politice ale lui
I.A.Pop aveau atunci sau nu, orientări de stânga sau chiar apropiate
comunismului. În fond ”numai boul este consecvent” iar spusele lui Țuțea sunt
edificatoare. Aș fi curios ce impresii ar crea publicului larg, dacă I.A. Pop
ar susține o discuție pe teme de cultură universală cu ”ilustrul” nostru
cercetător.(vedeți că și eu gândesc la fel!)
Încet, încet
savanți, profesori care îl cunosc , colaboratori ai universității sau Academiei,ies
la rampă și îl susțin. Dar intelectualul de rând cinstit și neangajat în
conflict, rămâne cu dubiile lui (Calomniază, calomniază că ceva tot rămâne). Și
de la dubii este doar un pas către decizii definitive de ordin maniheist.
Enescu, Brâncuși. Cioran, Ionescu, Eliade, Culianu, și multe alte personalități
de prim rang ale acestui popor au fost recunoscute mai întâi în occident. E un
blestem. În naivitatea mea, refuz să cred că Revista 22 are în spate și
motivații mai ascunse, chiar dacă la o analiză mai atentă constat că unele
tendințe globaliste, multe binevenite, le domină copios pe cele caracterizate
de un oarecare conservatorism, ( care însă nu au nimic comun cu
protocronismul.) Șă ajung oare să cumpăr Revista 22 numai pentru inegalabila Tia
Șerbănescu?
REMUS FLORESCU
Preşedintele
Academiei Române, replică dură Revistei 22: „să ne ceară, spre a se face
dreptate, condamnarea la moarte”
Ioan-Aurel
Pop, rectorul UBB şi noul preşedinte al Academiei Române, s-ar fi aflat pe
listele de colaboratori ai Securităţii ceauşiste, pe zona de urmărire a
emigraţiei româneşti, se arată în Revista 22. Istoricul a scris o replică din
partea generaţiei din care face parte şi care ar fi considerată acum „pleiadă
de proşti, inculţi, semidocţi, politruci, taraţi de ideologia marxistă,
autohtonişti, protocronişti şi naţionalişti”.
Preşedintele
Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, a respins ideea de a fi colaborat cu
structurile de informaţii ale statului comunist. El a precizat că nu a semnat
niciun angajament, nu a călătorit decât în state din fostul lagăr socialist, de
trei ori, şi nu a făcut decât să trimită câteva articole de specialitate, prin
intermediul conducătorului său de doctorat, la reviste din străinătate
În plus,
Ioan Aurel Pop a postat, sâmbătă dimineaţa, pe pagina sa de Facebook următorul
mesaj:
„Din afirmaţiile unor formatori de opinie din
România, înţeleg că aproape toţi dintre aceia care am trăit înainte de 1989 şi
am fost maturi în acei ani odioşi ar trebui să murim fizic sau spiritual, să ne
plecăm veşnic şi să ne facem neîncetat ,,nostra culpa”. Se poate şi aşa! De
exemplu, eu îmi cer scuze tuturor acuzatorilor mei fiindcă am ales deliberat să
mă nasc în 1955, în loc să fi fost contemporan cu Alexandru cel Bun; fiindcă am
făcut grădiniţa în trei limbi (română, maghiară, germană), deoarece aşa
prevedea ,,internaţionalismul proletar”, în loc să-mi fi http://georgeanca.blogspot.com.au/2018/04/schlegel-cum-garbea.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu