Anca - EMINESCU ȘI KALIDASA

George Anca

EMINESCU  ȘI  KALIDASA

DIVYAGRAHAH /  LUCEAFĂRUL  de  MIHAI EMINESCU

KALIDASA ȘI  EMINESCU

Parvati

(Kumarasambhava de Kalidasa, apud M. R. Kale) Uma – U ma (O, nu) - , una cu Parvati, fiica muntelui Himalaia, în floare, cu sâni grei şi coapse elefantine, are voce melodioasă, frumuseţe nepământeană. Narada o (pre)vede mireasă lui Shiva. Cu încă două fecioare, se face preoteasă pustnicului. În ceruri, zeii îl slăvesc pe Brahma, trimorf, nenăscut născător, logos vedic început cu Om, îl ascultă numindu-le posomorârea pe rând, iar Vorbzeu-Vachaspati, desemnat de Indra, numără relele demonului Taraka, arestator de plăcere al soarelui, lunii, vântului, anotimpurilor, râurilor, riturilor şi virtuţilor: o, Atotputernice, dă fiinţă celui ce va distruge demonul. Dorinţa vă va fi împlinită, nu acum, nu de mine, ce l-am nutrit a nu muri aici şi-n altă parte are a fi distrus. Căutaţi a abate mintea lui Shiva de la pustnicie la nuntă cu Uma şi fiul lor, în fruntea voastră va libera fecioarele captive ale cerului.

Nedoritul de cel cu o mie de ochi - Indra/Akhandala - îşi caută cărarea salvării în frica de renaştere. Pe el îl întreabă Kama cui să insufle patima, val între maluri, ce castă sub jurământ să-te încolăcească, a-l doborâ pe însuşi Shiva din nevoinţă. Prietene, trăznetul mi-e neputincios contra celui sorbit în Brahman, numai tu, cu săgeată, cearcă să îndrăgeşti pe Shiva cu fiica Himalaiei, numai ea a-i purta sămânţa cum Brahma rostit-a.. Zânele-mi şoptesc de fata Muntelui aşteptându-l pe cel Etern, din asceză, acolo sus, în Himalaia, împreună, el în asceză. Kama porni în tărâm himalaic, spre Shiva, cu primăvara – Madhu - şi a lui soaţă Rathi. Săgeţi înflorite scriseră cu albine numele lui Kama, transpirară frumuseţi, cutremurară asceţi, înfiorară perechi. Al albinei bău miere cu ea din unic potir înflorit.

Al antelopei negre o împunse blând şi ea închise ochii. A elefantului şi-l adăpă din gura ei şi cu polen de lotuşi. Copacii  muguri soţiilor liane, sân de floare. Shiva şi auzind corul zânelor cereşti, tot adânc medita. Atunci bos-ul Nandi le făcu semn de astâmpăr cu toiagul de aur, pădurea parcă se pictă, nemişcate ramuri, roiuri de albine mute, păsări nemaiciripind, fiare nemairăgind. Ferindu-i privirea, Kama intră în pustia lui Shiva împrejmuită de arbori nameru – şedea pe un altar de lemn de devadaru, coperit cu o piele de tigru. Drept, în virasana, umerii abătuţi, lotusul palmelor înflorit pe coapsele încrucişate. Pletele în aer, cu şarpe. Pupile imobile, gene groase în jos. Nerespirând, nor neudând, jar nevântuit. Capu-i răsare raze. A ajuns eternul. Amorul Smara uitându-se la cel cu trei ochi nu mai văzu că-i lunecase din mâna tremurândă arcul cu săgeata.

Păli atunci la vederea frumuseţii fiicei Muntelui, între surate silvane, în flori de primăvară decolorând rubine, aur, perle, liană însorit înveşmântată, cu sâni de floare grea, petale pe coapsă, al doilea arc, cu lotus alungând albina a-i sorbi respiraţia de pe buze. Mădulare fără cusur, însăşi soaţa lui Rati s-ar fi ruşinat. Uma s-a apropiat de altarul lui Shiva, domnul ei vrut, ce tocmai prinzând în sine lumina eternă numită paramatman ieşea din contemplaţie, rerespirând, înlesnind virasana. Nandi, cu plecăciune, crăiniceşte sosirea fiicei Muntelui stăpân din dorul de a-l sluji şi, la un semn din sprânceană, o lasă să intre la el. Uma plecându-şi capul, pică o frunză şi flori luciră printre slăbitele-i cosiţe negre. Adevăr grăitu-i-a Shiva, ia-ţi bărbat ce nu va umbla cu altă femeie. Kama, fluture în foc, tot ciupea coarda arcului, cu ochii la Shiva, în faţă cu Uma.

Atunci Parvati îi dăruie lui Shiva, răpit în asceză, un şirag de seminţe de lotus crescut în Mandakini şi uscate de razele soarelui, cu mâna ei trandafirie. Cel cu trei ochi, din iubire pentru credincioşii săi, fu gata să ia şiragul şi tocmai atunci zeul cu arc înflorat potrivi săgeata pe nume sammohana prinzătoarea. Shiva, clătinat, mare la lună crescătoare, puse ochii pe faţa Umei, buză de bimba. Şi fata Muntelui înflorea, cu faţa jumătate răpită, cu ochii clipă, mai drăgăstoşi.. Atunci Shiva, ţinându-şi simţurile şi vrând să afle cauza tulburării inimii sale, privi împrejur. Văzu pe născutul cu mintea, Amor, pumn la colţul ochiului drept,umeri încovoiaţi înainte şi piciorul stâng  strâns, gata să lovească din frumosul cerc al arcului său. Dintr-odată, un foc pustiitor ţâşni din cel de-al treilea ochi al său, a cărui mânie se iscase la tulburarea nevoinţelor, şi pe a cărei faţă sprâncenele erau năprasnice la vedere. Strigătele zeilor din cer, ţine-ţi furia, ţine-ţi furia, Doamne, ci focul născut din ochiul lui Shiva lăsă din Madana numai cenuşa.

Rati nu şi-a dat seama de moartea soţului ei. Disturgându-şi fulgerător piedica nevoinţelor, ca trăznetul lui Indra un copac, marele ascet, Stăpânul fiinţelor, împreună cu  ai lui, dispăru din privire spre a fi departe de femei.. Fiica Muntelui, ştiind că dorinţa exaltată a tatălui ei, ca şi a propriului drag trup, s-a arătat a fi în van, şi prearuşinată, cum se petrecuse de faţă cu cele două surate ale ei, cumva s-a dus spre casă. Muntele a luat-o în braţe, închizându-i ochii de frica furiei lui Shiva, şi mergând pe calea lui ca un elefant cu un lotus în trompă. Atunci soţia lui Kama a fost trezită din transă de Soartă, a se învăţa cu văduvia. Se uita în neştire. O, stăpân al vieţii mele, eşti în viaţă? Văzu doar un om de cenuşă, din focul furiei lui Shiva. Jelea despletită, încenuşată. Trupul tău, amoruri, dus-iubire-mi, lotus sub val dezdiguit, mie-ţie pe plac, nu arunci o privire spre Rati a ta bocindu-te?

Cum te legam în cingătoare de mă porecleai, cum mă băteai cu lotuşi picurându-ţi polen în ochi. Ce-n inima-ţi, de eşti fără trup, iar Rati neatinsă? Te-oi urma pe calea spre lumea cealaltă, dar aceasta e înşelată de soartă, doar în tine stă fericirea fiinţelor întrupate. Cine altul, iubite, o mai purta iubitele prin trăznet de nor şi întuneric la iubiţii lor? O, fără trup, tu, lună, prietenul tău-trup acum poveste, arată-i faţa întunecată. Roiul de albine, strună arcului tău, zumzet de mila-mi. Răsari iar, chip de graţie, pune cucul dulce a revesti iubirea. N-am pace, o, Amor, mai tremurând cu capul plecat vechi, ascunse mângâieri dintre noi. Meşter amorului, port florile-ţi, iar tu nevăzut. Vino să-mi termini culoarea piciorului. O să-ţi vin pe genunchi în cer, lăcustă pe rug. O, vrutule, c-aş fi rămas reproşându-mi-se. Cum să te împodobesc, plecatule în altă lume, din trup, din viaţă?

Unde ţi-e prietenul Madhu, încântarea inimii tale, înfloritorul de arc? O, vai şi el să fi fost trimis la drum de Shiva? Cu inima sfâşiată de strigătele ei de jale, săgeţi înveninate, Madhu  se arătă dinaintea atotîndureratei Rati, a o alina. Zărindu-l, ea plânse amar şi-şi izbi pieptul să-l spargă, spunând, Uite, o, Vasanta, ce a rămas din prietenul tău. Cenuşa asta, pestriţă porumbiţă, fir cu fir o suflă vântul. Acum revelează-ni-te, o, Amor. Acestui Vasanta îi e dor să te vadă. Iubirea bărbaţilor o slăbi către femei, nu pentru un prieten. Prin ăst fârtat al tău, lumea toată, zei şi demoni, a arcului tău împărăţie, coardă tulpina lutusului, florile săgeţi. Dus ţi-e prietenul, nu se întoarce, lampă suflată de vânt. Cum eu aş fi mucul învelit în mizer fum. Lăsându-mă, pe Kama ucigând, soarta a făcut doar jumătate măcelul, când falnicul arbor e frânt de un elefant, liana lui se prăvăleşte.

Astfel, datoria asta către un prieten  împlineşte-o, rogu-te, trimite-mă, de sunt sfârşită, soţului meu, punându-mă pe rug. Lumina lunii trece cu luna şi fulgerul se stinge cu norii. Femeia are de mers pe calea pe care a plecat bărbatul, şi lucrurile fără fiinţă o fac. Ungându-mi ţâţele cu cenuşa trupului iubitului meu, îmi voi da trupul focului ca pe un pat de frunze tinere. O, blândule, ne-ai ajutat ades să ne facem pat de flori, acum ridică-mi iute un rug, pentru asta îmi împreun mâinile în rugă. Apoi, prin fluturări ca ale vânturilor de miazăzi, iuţeşte focul pus mie, să ardă la repezeală: îţi e, în adevăr, ştiut că Amor fără mine nu poate o clipă trăi. După ce ai făcut-o, dăruie-ne o mână de apă la amândoi; prietenul tău, împreună cu mine, vom bea-o neîmpărţită în lumea venitoare.

O, Vasanta, la privegiul lui Kama, dă un fir de floare de mango, frunze tremurătoare, drag prietenului tău. O vorbă, în cer spusă, o alină pe Rati, astfel pregătită să-şi lase viaţa, precum primii stropi peştele din balta seacă: O, tu, soaţa zeului cu armă floare, soţul nu-ţi va mai fi mult de neatins, ascultă cum veni lăcustă în para din ochiul lui Shiva. Prajapati pofti la fie sa , aprins de Kama; curmându-şi pornirea, îl blestemă pe Kama ce astfel roada şi-o culese. Când Shiva, cu ochi buni văzându-i nevoinţele, pe Parvati o va duce la altar, iar binecuvântat, chipul lui Amor va reîntruchipa. Astfel grăit-a Brahma, întru Dharma, slăbind blestemul lui Amor: nevoire şi norii dau şi fulger şi apă. Astfel, femeie dulce, păstrează-ţi corpul, cu soţul iar a se uni: la vremea ploilor iar curge râul băut de soare. Astfel o nevăzută fiinţă întoarse pe Rati din gândul morţii, iar Primăvara Vasanta o alină cu vorbă bună. Atunci soţia lui Amor aştepta sfârşitul nenorocirii ca luna împălezită de zi aşteptând noaptea.

Parvati, speriată cum Shiva arse pe Amor de faţă cu ea, îşi blestemă frumuseţea, răsplată de noroc iubitului. Vru să-i rodească frumuseţea prin nevoinţe, intră în samadhi, potrivă iubirii şi soţului. Muma sa, Mena, grăi: floarea de shirisha poate ţine o albină, nu o pasăre. Tatăl o lăsă pe un vârf plin de păuni. S-a înveşmântat în scoarţă şi iarbă, de-ar fi durut-o înainte  şi o floare picurându-i din plete. Puii de căprioară îi mâncau din palmă, ochi în ochi, înţelepţi veniră s-o vadă în rugăciuni, dumbrava se făcu sfântă, cu poame pentru oaspeţi şi focuri rituale în colibe noi din frunză. A intrat în şi mai grea ispăşire, arsă de soare şi focuri sacrale, hrănită de lună. Picătură pe geană, pe buză. Noaptea, în pat de piatră sub fulgere. Vîntul viscolea zăpada despărţind perechea de păsări chemându-se. Mânca frunză, ispăşind tapas ca aspri anahoreţi.

În pădurea ispăşirii ei, se ivi un ascet în piele de antelopă, cu toiag şi voce plină: Lemnul de jertfă şi iarba kuşa pentru sfintele rituri sunt de găsit pe aici? Apa ţi-e bună pentru baie?De tine udate înfrunziră lianele purpurii ca buza ta nemaidată cu alaktaka? Ţi-e mintea la puii de căprioară cu ochii ca ai tăi? O, Doamnă din Munte născută, frumuseţea nu duce în păcat dacă pe tine şi asceţii te imită. Ai ales Dharma, fără gând la Artha şi Kama. Prieteni după şase vorbe, ori şase paşi, te întreb, născută în familia lui Brahma, în frumuseţe şi belşug, trup fraged, ce altceva ţi-o răsplăti ispăşirea? Ţi-ai lăsat podoabele tinereţii şi ai îmbrăcat scoarţa bătrânilor. În van ai căuta cerul, doar tărâmurile tatălui tău sunt ţara zeilor. De vrei să afli soţ, opreşte-ţi nevoirea, o nestemată e căutată, nu ea caută.

Vrutul tânăr ţi-o fi văzând cu inimă grea pletele plecate pe obraz, pe cine n-ai durea astfel arsă, ca luna pe zi, prea mândru de frumuseţea-i să nu-ţi vină iubitul dinaintea ochilor cu sprâncene arcate, o, Gauri, cât te vei mai schingiui, cine e acela? Sfiită, ascultându-l, ea se uita la prietena de alături, cu ochii fără colir, iar aceasta grăi: o, înţelepte, doamna voieşte soţ de nefermecat, de-a străpuns-o pe ea săgeata căutându-l, îndrăgostită în lacrimi, aiurând: unde te duci, gât de azur, înconjurându-l în închipuire, îl pictează, i se roagă: ştii tot, nu şi pe roaba iubirii tale, şi astfel veni cu noi în pădurea nevoirilor. Pomi sădi, roadele martore fură ispăşirilor ei departe de rod. Nu ştiu când de prietena noastră nevoitoare  s-o îndura acela ca Indra plouând pământul.

Ascultând-o pe aceea şi ştiind secretele inimii lui Parvati, frumosul brahmacharin o întrebă de-i aşa pe Uma. Din greu vorbi a muntelui fiică:  O, tu, măestru întru Vede, adevăr auzit-ai. Ascetul: Maheşvara iubeşte piaza rea, cum de-l vei fi dorind, cu braţ încolăcit de şerpi, mătasea ta cu lebede lângă un elefant de sânge, piciorul tău pictat cu alaktaka a păşi  prin palat ori prin cimitir cu păr de hoit, de neagonisit cenuşa de pe rug, şi te-or râde oamenii după nuntă. Ochi monştri, fără obârşie, îmbrăcat în pustie, o, tu cu ochii de gazelă, ce, dintr-un soţ, poţi afla la cel cu trei ochi? Întoace-ţi inima de la ăst rău dor, nu irosi vedice rituri pe un ţăruş din cimitir. Ea-şi tremură încruntată răspunsul: Nu-l ştii aume pe Shiva; îl greşeşti nici ghicindu-i măreţia, piaza bună e a neliniştitului de prăpăd şi avere, el ţine lumea şi nimic nu-şi doreşte, sărac - izvor al bogăţiei, sălaş având în locul morţilor - stăpâneşte cele trei lumi, grozavă înfăţişare – chemându-se Shiva-blând-chip, nimeni nu-l cunoaşte în adevăr pe purtătorul de trident.

Nu-i poţi pricepe chipul, ce-i al universului, cu podoabe îngemănat ori cu şerpi, în valtrapuri de elefant ori mătăsuri, pe creştet cu un ciob de ţeastă ori cu luna. Firul cenuşii de pe rugul morţilor se sfinţeşte în atingere cu trupul său, cei din cer le dansează peste capete. Indra, călărind elefant în călduri, atinge cu creştetul piciorul celui fără avere mergând pe bivol. Tu, cu suflet pierdut, ponegrindu-l pe Domnul, încă ai spus un lucru bun – cum i s-ar şti obârşia de-i e părinte însuşi lui Brahma cel-în-sine. Destulă vorbă, fie ce-ai auzit, inima cu iubire i-o dărui. O, prietenă, nu-l mai lăsa să vorbească, păcătos e şi cine-l ascultă, altfel mă duc de aici. Şi cu scoarţa lunecându-i de pe piept o porni – ci Dumnezeu cel cu bivol, arătându-şi chipul de adevăr, o ţinu cu un surâs. Ea cu piciorul ridicat să calce nu ştia să meargă ori să stea, râu întrerupt de un munte. O, tu, cu svelte mădulare, rob îţi sunt, dobândit de ale tale nevoiri. – cum Dumnezeu-cu-luna-pe-creştet grăi astfel, ea-şi uită de ostoirea de la nevoiri, oboseala şi o învigora a rod.

Pe urmă Gauri trimise prin surată  vorbă lui Shiva: Stăpânul munţilor m-o da, lui cere-mă. Promiţând – aşa va fi -, pedepsitorul lui Amor cheamă, în gând, pe cei şapte înţelepţi  luminând cu aurele lor cerul. Cu ei se vădeşte şi Arundhati – ochii la picioarele soţului ei: şi mai mult îşi dori Shiva de soţie pe Parvati, bine augural religiei – mintea lui Amor prinse a spera. Ce încântare să-ţi fi amintit de noi, tu, cea mai binecuvântată dintre fiinţe, suflet tuturor creaturilor întrupate, ce avem de făcut?  Zeul cel mare răspuns-a, prin raze: zeii copleşiţi de duşmanii lor mi-au cerut să am un fiu, ca un nor însetatelor păsări. Astfel doresc să-mi fie soaţă Parvati, pentru un fiu, precum jertfitorul strânge lemne arani pentru focul sfânt. Voi să o cereţi muntelui Himalaia pentru nunta cu mine. Să meargă şi reverata Arundhati.

Bine, spuseră, şi ajunseră în capitala Oshadhiprastha, răsădită Alaka, pe Gange, bijuterie fortificată, cu elefanţi şi lei şi cai Bila, cu Yakshas şi Kimpurushas pereche zânelor silvane, unde tamburinele bat între trăznete, copacii flutură steaguri, cristele înfloresc stele, amorezii nu ştiu de întunericul nopţii, tinereţea e ultima vârstă, nici un distrugător decât Amor. Ajunşi în palatul Muntelui, înţelepţii semănau reflexelor solare în apă. Cu buze minerale, braţe brazi, piept de stâncă se vădea a fi Himalaia, care, împreunându-şi mâinile, le vorbi înţelepţilor aşezaţi în scaune de trestie: vederea voastră bună îmi este ca o ploaie fără nor, un rod fără floare, mă simt luminat din neştiutor, aur din fier, or ca suit în cer de pe pământ, de-acum creaturile mă pot căută a se curăţi, ca pe un sfânt – doar Gangele şi spălătura picioarelor voastre mă sfinţesc, trupul ce mi se mişcă vă e servitor, cel nemişcat vă stă sub picioare.

Întinsele-mi mădulare nu ajung bucuriei că mă onoraţi, văzându-vă mi se spulberă întunericul din peşteri şi din suflet, n-aveaţi la ce veni, decât să mă purificaţi, vă ascult orice poruncă, eu, soaţa, fiica – viaţa familiei noastre. De două ori acestea se auziră, cu ecoul de prin caverne. Înţelepţii îndemnară pe Angiras să vorbească: mintea şi vârfurile îţi sunt asemenea, nemişcat Vishnu, Ganga, Hari, Meru – iată ce ne-a adus la tine. Al lunii pline domn, numit şi animan, ce ţine lumea, trăind în inimă, neînfricat de altă naştere, Şhiva însuşi îţi cere, prin cuvintele noastre, fiica. Vei face bine cu el a-ţi uni fiica precum înţelesul cu vorbele, pentru că o fiică dată unui soţ bun nu e spre părere de rău unui tată.. Celor mişcătoare şi stătătoare ea fie-le mamă, pentru că Shiva este tatăl universului. Zeii plecaţi dinaintea celui cu negru gât atingă apoi piciorul ei cu razele de pe creştete.

Uma este mireasa, tu cel ce o dă în căsătorie, noi o cerem, iar Shiva este ginerele. Fii, astfel, tată pentru tatăl universului, ce nu laudă pe nimeni şi e lăudat de toţi. Pe când cerescul înţelept astfel grăia, Parvati, lângă tatăl ei, număra petalele lotusului, privind în jos. După ce s-a uitat la soaţa lui, Mena, care încuviinţa, Muntele spune: Fata mea, eşti dată ofrandă lui Shiva; iar către înţelepţi: vi se pleacă soaţa zeului cu trei ochi. Arundhati o luă pe genunchi, îi lunecaseră cerceii când se plecase, mumei plângând îi spune de ginere că nu mai are altă soaţă, auspiciile hotărăsc nunta peste trei zile, înţelepţii plecară. la Shiva, îi spuseră, şi zburară în cer. Domnul creaturilor este nerăbdător a se uni cu fiica Muntelui, zilele-i trec din greu şi atotputernicului, dar celui de rând.

Himalaia e o casă, cerul pe pământ, Uma în mătase şi sunete de turyas, din cap până în picioar înflorată de neveste, cu tilaka pe frunte de la muma Mena. În Kailasa sfinte mume îl podobesc şi pe Shiva, albă cenuşa, nestemaţi şerpii, piele de tigru pe spinarea bivolului Nandi, văzută Kali cu albe cranii haină, Ganga, Yamuna, Brahma, Vishnu, Indra. Zei şi munţi se întâlnesc la nuntă, în Himalaia. Femei-ferestre la vederea zeului. Miremireasă. Aruncă orez în foc-martor. Brahma: fii mama eroului. Lakshmi îi umbreşte cu umbrelă de lotus. Sarasvati laudă ginerele  pur gramatical, iar mireasa în simplă limbă. Se joacă şi o operă cu sentimente-moduri muzicale, gesturi de dans. Kama, iar în trup, săgeata îngăduită şi de domn. Zeii se duc, Shiva o face să râdă pe Parvati în camera nupţială. Ea, frică şi amor, ochi închişi, sărut, nu muşcătură, zârieturi nu rană, invăţăcea lui Shiva şi Patimii o sută şi cincizeci de anotimpuri.

To die for Sanskrit. Pete roşii pe pielea elefanţilor de 50 de ani.. Muzica vântului prin bambusul găurit. La o jertfă, Daksha nu şi-a chemat fiica, Sati, nici pe soţul ei, Shiva; ea s-a dus, totuşi, iar pentru că nu a fost băgată în seamă s-a aruncat în foc. Donizetti: La San Carlo se reprezintă în seara aceasta  Bianca e Gerardo a compatriotului nostru Bellini, prima producţie frumoasă, frumoasă, frumoasă... chiar prea frumoasă, şi eu îmi voi da seama de aceasta peste cincisprezece zile, când se va reprezenta opera mea. Medeea. Operă în trei acte. Muzica de Luigi Cherubini, pe un libret de Francois Benoit Hoffman, după tragedia lui Corneille. Premiera a avut loc la 13 martie 1797, la Paris. Personajele: Medeea (soprană); Iason, soţul ei (tenor); Creon, regele Corintului (bariton); Glauke, fiica lui (soprană); Neris, confidenta ei (mezzo-soprană). Sclave, însoţitoare, argonauţi. Tangoul tigrului. Roman-operă în patru acte şi arii separate. Muzica de Vasile Menzel, pe un libret de George Anca, după Kumarasambhava de Kalidasa, mituri de Elena Niculiţă-Voronca şi Tudor Pamfile, e-mail de Ivona Pop. Premiera: Râmnicu Vâlcea, 2005/2006. Peronajele: Borges (bariton); Suedeza (alto); Shiva (bas); Parvati (soprană). Sfetnici, enoriaşi, avataruri.

Carmen Sylva: L’amour.  I. Les enfants de l’amour sont generalement beaux et intelligents. Quelle critique de nos menages modeles!. II. Le soleil est premier amoureux de la fleur. Pour les jeunes filles, le soleil est quelquefois une lampe a demi eteinte. Comment voulez-vous qu’elles s’epanouissent? IX. L’amour maternel est un instinct; mais il y a des instincts qui ont un souffle de divinite. X. On devient pas mere; on l’est de naissance. La famille  nombreuse satisfait la vocation; elle ne la donne pas.  XI. Une maison sans enfants est comme une cloche sans battant. Le son qui dort serait bien beau, s’il avait quelque chose pour le reveiller. XIII. Le chant du rossignol et le miaulement des chats sont deux manieres d’exprimer le meme sentiment; mais, entre eux, ils ne se comprennent guere.

*

Abhijnana Târgovişte

Recunosc după vorbă Târgoviştea. Poate şi tăcerea fostei Capitale valahe se sonorizează în simple conversaţii între târgovişteni stradali. Unde-or fi domnii şi boierii de atunci, în ce latinităţi miltoniene se mai ascunde Heliade ca în toga lui senatorială, masonică (vezi-i statuia din actuala Capitală), ce mister poartă aceşti trecători de tranziţie dâmboviţeană la ei acasă, dacă nu pe drumul căpşunilor?

Abhijnana-anagnorisis-recunoaştere, sanscrită-greacă-română (latină). Pe când spectacolul „Abhijnana Sakuntala” aici, la „Tony Bulandra? Tot Kalidasa ar mai fi de jucat într-o operă inspirată din Kumarasambhava („Naşterea feciorului”, titlu astfel tradus de Amita Bhose). India e recunoscută, în Târgovişte, şi prin amfiteatrul „Rabindranath Tagore” de la Universitatea „Valahia” – recunoscută şi ea în India, din moment ce vicepreşedintele Indiei, Bhairon Singh Shekhavat, s-a referit la ea în contextul universităţilor româneşti cu preocupări indianistice, împreună cu cele din Bucureşti şi Miercurea Ciuc. Acestea despre abhijnana. Sau despre drama „Abhijnana Sacuntala”- „Abhijnana Târgovişte” Cine (nu) o recunoaşte?

Anagnorosis, ne învaţă Aristotel, care a învăţat de la tragici, e o recunoaştere ca între Oedip şi tatăl său – la Sofocle şi la Enescu -, o prea multă cunoaştere şi mândrie, care-l transformă pe criminal în detectivul propriei crime, de la Oedip la Raskolnicov. Să-i fi fostă hărăzită Târgoviştei Comedia ca o uitare a Tragediei? Tot la teatru, în anul Ibsen, Când noi, morţii, înviem, ultima piesă a norvegianului, s-ar putea monta împreună cu piesa lui Mircea Eliade Coloana nesfârşită, sculptorul Anton Rubek, o ficţiune, s-ar putea recunoaşte în Constantin Brâncuşi.

Dar cum să mai recunoaştem, pe româneşte, cetatea lui Mircea, Ţepeş, Brâncoveanu? Va mai fi fiind Mănăstirea Dealului o reîncarnare a lui Mihai, în jurul capului său. Martiri şi voievozi sunt pictaţi pastelat în noua catedrală. Nici istoria, nici ortodoxia, însă, nu par ingredientele favorite ale integrării europene (ne?)târgoviştene.

Peste România, peste Europa: Târgovişte.

Să fie Târgoviştea o vorbă? Un logos?

Să uiţi Târgovişte? N-ai decât să urci în Chindia şi de acolo să contempli Pisa.

„Recunoaşterea”, la Eminescu şi Kalidasa

„Recunoaşterea” este un termen de specialitate şi am să-l prezint ca scriitor. Nu neapărat pentru distracţie, dar voi face caz de concept şi de metodologie pentru că este totuşi ora 1600 şi pentru că vreau într-un fel să ne relaxăm discutând lucrurile astea. Am petrecut câţiva ani în India şi aş vrea să împărtăşesc din experienţa respectivă, cercetând „recunoaşterea”. Dumneavoastră aveţi auzind termenul acesta anumite reprezentări de specialitate, de la microbiologie la criminalistică. Avem propria percepţie a recunoaşterii.

Aşadar, am convenit să ne limităm la Kalidasa şi la Eminescu. Dintr-un anumit punct de vedere, eu sunt avantajat de aceste delimitări. E vorba de cel mai mare poet sanscrit, o limbă moartă, dar o limbă sfântă şi, dacă e sfântă, creşte. Sir William Jhons – prima  mare autoritate modernă în descoperirea Indiei pentru europeni - , l-a numit pe Kalidasa „ Shakespeare al Indiei”. Pe atunci, India era „Perla Coroanei” şi se spunea în Anglia: „Putem pierde India, „Perla Coroanei”, dar nu-l putem pierde pe Shakespeare”. La ora asta India nu numai că nu e pierdută, dar înseamnă cumva mai mult decât Anglia, este a opta ţară a lumii şi este în acelaşi club select al ţărilor mari, cu Anglia. Indienii spun acum că Shakespeare este un „Kalidasa al Angliei” sau al Europei.

Vorbim despre un autor care pentru India, dar şi pentru America, este ceea ce este Shakespeare pentru europeni.

Aveam de gând să intru direct în subiect şi ca să salvez timpul, şi totuşi o să fac câteva consideraţii în legătură cu conceptul de „recunoaştere”. În ce mă priveşte, eu am fost opt ani în India între ‘77 – ’84, 02-03, şi am avut preocupări în legătură cu „Vedele”, am tradus atunci şi „Meghaduta”/„Norul vestitor” de Kalidasa. Fiind de netradus, totuşi, poate reprezenta, cum v-am spus, „geniul limbii sanscrite”. „Abijnana” este termenul sanscrit pentru recunoaştere, „abhi” e prefixul şi „jnana” e „cunoaştere”, care este cunoaşterea supremă, cunoaşterea sacră, naşterea lui Brahma.

„Abhijnana” reprezintă un domeniu masiv pentru filologi.

Piesa nu se numeşte simplu „Sakuntala” ci este cunoscută ca „Abijnana Sakuntala”, recunoaşterea Sacuntalei. Dacă vă uitaţi pe Internet la „abijnana”, veţi găsi „abijnana sacuntala”. Asta înseamnă că termenul care nu e un termen neimportant în sanscrită a devenit important prin această creaţie a unui autor, a lui Kalidasa.

Aş face o comparaţie, pentru cei care iubesc literatura, cu termenul grecesc „tragedia”, care înseamnă şi descoperire şi cunoaştere. Prima oară este cunoaştere, iar a doua oară, respectiv „anagnoresis”, este termen fundamental ca şi „catharsis” ca şi „peripeteia”/răsturnarea sorţii, în definirea tragediei de către Aristotel. Termenul este mai apropiat de sensul indian şi comparaţia cu „abijnana” ar putea  să ofere destule surprize.

De exemplu, „anagnoresis” este definitorie pentru tragedie. „Abijnana Sakuntala” este o piesă în şapte acte care nu este o tragedie. Nici măcar o dramă, am putea spune în termenii noştri, este o „kavia”, o piesă literară. De fapt o  „natya” acesta este termenul pentru dramă în sanscrită. „Natya” este o mare disciplină în sanscrită, o mare ştiinţă. O mare artă şi care poate fi pusă în paralelă cu poetica lui Aristotel. Şi aici era un lucru serios, tragedia care este definitorie pentru Europa şi esenţială – una dintre creaţiile majore ale omenirii – nu se aplică la indieni. Pentru că tragedia presupune şi moarte.

La indieni, moartea nu este relevantă. Moartea este o soluţie acceptată şi mai ales fiind urmată de o nouă naştere, o renaştere, presupune o altă viaţă, un alt chin. Aşadar, tragedia nu există. Nu e un concept care să fie atât de puternic, atât de înalt, de înălţător, de măreţ, de extraordinar şi care să dea preţul vieţii, de fapt şi misterul vieţii. Asta în legătură cu termenul pe care aş vrea să-l reţinem. Adică şi că „recunoaşterea” şi „abijnana” se apropie de „anagnoresis”.

Piesa lui Kalidasa este cunoscută prin traducerea lui George Coşbuc, care este primul din traducătorii din germană. Eusebiu Camilar a tradus-o din franceză. Din sanscrită nu s-a tradus încă. Eu am tradus din sanscrită   poemul lui Kalidasa „Meghaduta”/„Norul vestitor”, în care apare tema recunoaşterii.

Eroul, un semizeu Yaksha, este exilat de Kubera, zeul bogăţiei, în munţi, în Himalaya, şi trebuie să trimită veste de iubire şi jale soţiei sale, şi atunci încredinţează mesajul norului. Cum o va recunoaşte norul pe soţia lui reiese din felul cum i-o descrie folosind lianele pentru părul ei, ochii căprioarelor pentru ochii ei şi aşa mai departe. Este una dintre cele mai frumoase descrieri simbolice, lirice, a relaţiilor de iubire.

Eu am mai tradus tot din sanscrită, parţial, chiar în cartea asta „Tangoul tigrului” din „Kumarasambhava”/Naşterea Feciorului, naşterea copilului lui Shiva şi al soţiei sale Parvati. La cererea consiliului zeilor, lui Brahma trebuia să i se nască un fiu mai puternic, care era mai presus decât ceilalţi zei. În realitate, celebrarea acestei naşteri, care este mitologică şi mistică – o să aduc nişte exemplificări – este evocată în această piesă.

Şapte sunt piesele lui Kalidasa păstrate, dar cea mai renumită într-adevăr este „Sakuntala”. Sakuntala este fata unei fiinţe celeste, a unei nimfe – o numim noi, şi aşa o numesc şi traducătorii – şi a unui pustnic. Acest pustnic, gelozit de zei pentru puterea concentrării lui în rugăciune, este supus unei tentaţii din partea lor prin trimiterea acestei nimfe, care devine mama Sakuntalei. Sakuntala este crescută în pădure în schitul acestui pustnic, acestui preot hindus – pandit.

Acesta este subiectul din „Mahabharata”. Este un subiect fundamental pentru India, pentru înţelegerea ei. Este povestea de dragoste a regelui Dushyanta, care, mergând la vânătoare, întâlneşte o foarte frumoasă femeie, în persoana Sakuntalei, cu ochi de gazelă  - şi toate aceste unice epitete şi poetizări din Kalidasa sunt specifice pentru poezia sanscrită în general.

Îndrăgostirea lui pe parcursul vânătorii se aseamănă cu sentimentul din colindele româneşti. Fapt e că povestea spune că regele se va căsători cu Sakuntala.

Există cel puţin cinciconcepte fundamentale, în vechea Indie sanscrită, despre căsătorie. Cel mai cunoscut rit de căsătorie, „gandharva”, constă în înţelegerea dintre cei doi parteneri.

Eroul nu-şi dezvăluie identitatea ca rege, şi nici ea că ar fi o fiinţă celestă, ci îi spune că este fata crescută în pădure. Fapt e că regele o ia de nevastă, plecând singur la palat înapoi.

La indieni, poligamia era admisă, ca şi în Grecia Antică.

Regele avea soţiile lui, dar nu avea nici un copil. Asta este foarte important. Deci am zis „abijnana”, am zis „anagnoresis”, dar acum vă amintesc faptul că acest copil este subiectul recunoaşterii, nu al paternităţii neapărat şi deci nu intrăm în chestiunile realiste ci intrăm într-o anumită viziune a acelei lumi sanscrite care este foarte sus, mistică, dar şi foarte pământească. Şi omenească.

Regele uită de Sakuntala. Are o amnezie. Este o imagine literară celebră şi întoarsă pe toate feţele.

În realitate, Sakuntala nu i-a dat tot respectul unui alt „pandit”, vecin cu tatăl ei adoptiv şi - pustnicul murise între timp -, pentru că nu l-a respectat, el o blesteamă pe Sakuntala în aşa fel încât să fie uitată.

Sunt versiuni şi interpretări cum că regele o uitase înainte de a fi blestemată.

Acum există o concurenţă între formule dramatice şi religioase. Ea naşte copilul. Merge cu copilul la palat, este respinsă, nerecunoscută, neprimită de soţ. Ea îl face ingrat. Între timp, când ea este respinsă, un pescar prinde un peşte, cum se întâmplă în literatură. Şi găseşte în burta peştelui, inelul, pe care i-l dăduse regele şi ea nemaiavându-l n-a mai cunoscut-o. Ea îl pierduse, îl scăpase în apă, dar uite că peştele l-a găsit. Eu povestesc puţin amuzant, nu e aşa de amuzant, acesta este atât de des invocatul motiv al peştelui care înghite un inel şi îl găseşte un pescar norocos şi îşi pune nişte dorinţe.

Se găseşte şi în această piesă, ca şi în alte piese ale lui Calidasa şi în basmele indiene.

Se spune că 90% din motivele epice din toată lumea şi-ar avea originea în epica indiană.

Văzând inelul îi vine şi memoria, o mai şi crede că a văzut-o şi o recunoaşte. Finalul

reprezintă iubirea cu uitare. Urmează naşterea copilului. Acest copil a fost Bharata. Numele Indiei este Bharat. Deci numele Indiei vine de la copilul Sakuntalei cu Dushyanta, cu regele fondator, marele rege, unificatorul, cel care a făcut India, care seamănă cu ceea ce reprezintă pentru chinezi „Shun”.

Pe scurt, spunând lucrurile astea, povestindu-vă piesa într-un fel, am vrut să subliniez că această recunoaştere este una chiar ca la o instanţă, în care însuşi regele este şi detectivul, dar este şi făptuitorul. Cam aşa este şi Dushyanta, cel care, nerecunoscând-o, o respinge şi face un act de justiţie ca pe urmă el însuşi să fie vinovatul.

Eu aş vrea să rămân mai ales la această situaţie a iubirii condiţionate de naşterea unui copil, care nu este aceeaşi lucru ca în cultura europeană. Aici aproape că iubirea respingea copilul. Nu că era o iubire sterilă, dar copilul era o materializare, aproape o urâţire a iubirii. Exagerez, fapt e că la Kalidasa iubirea înseamnă naşterea copilului fondator, cum ar veni în cazul Indiei, dar nu numai neapărat fondator.

Există o mare dragoste a lui Mihai Eminescu pentru Kalidasa, pentru opera lui, pentru Sakuntala. Comparaţia a făcut-o Amita Bhose în legătură cu „Venere şi Madonă” sau „Înger şi Demon”, ea a mers pe nişte comparaţii mistice.

Kalidasa s-a închinat lui Shiva, Shiva este distrugerea, Shiva este zeul dansului, care dansând distruge şi recreează lumea. Distrugerea lumii nu înseamnă Apocalipsa, înseamnă că, paralel, se reface, e o distrugere ca o creaţie, e o formă a creaţiei. Distrugerea lui înseamnă şi distrugerea credinţei şi creearea ei într-o nouă formă.

Aici apare referirea la Eminescu. Amita Bhose face o hermeneutică a operelor lui Eminescu foarte faimoase, inspirate din „Vede”, începând cu „Scrisoarea I”, cu trimitere la facerea lumii, geneza preluată din „Imnul originii” din Rigveda. Chiar „Luceafărul” are legătură cu operele sanscrite.

Dar mai este un poem, „Călin, file din poveste”. Toţi îl ştim. Şi toţi îl iubim. Toţi îl simţim foarte familiar. Foarte protector.

Şapte ani am lucrat în India cu studenţii şi am discutat „Luceafărul”, „Scrisoarea I”, „Nirvana”, care s-a numit aşa şi a devenit „Rugăciunea unui dac”.

Dacii credeau în nemurire aşa cum credeau indienii. Comparaţii cu religia indiană apar în tratatele lui Mircea Eliade.

Călin este Călin dar este şi „Kali”. Eu am scris o carte în nouă volume şi le-am oprit fiindcă mi-a fost frică. „Apokalipsa” indiană reprezintă apocalipsa Kali.

Kali este pentru India ceea ce este pentru noi Maica Domnului, a comparat psihologul Jung. Dar ea este soţia lui Shiva. Noi trăim în Bucureşti, ceea ce înseamnă bucurie. Ne referim la India, la un popor care e trist. Poporul indian. Şi prin Kali, această forţă înspăimântătoare înseamnă credinţă mistică.

Vă spuneam care ar fi fost metoda mea în materie de recunoaştere, şi de apropiere de Kalidasa. Gramatica sanscrită este scrisă de Eminescu, de mână, în trei caiete. Textul se referă tot la această „recunoaştere”, la forme diverse ale conceptului de recunoaştere.

Daţi-mi voie să vă reamintesc câteva formule de recunoaştere din creaţia lui Eminescu.

Întâi aduceţi-vă aminte că nu s-a scris nimic mai profund în limba română despre naşterea lumii. Vă reamintesc versurile

„La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,

Când nu s-ascundea-n nimica,deşi tot era ascuns...

Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns…”.

În sanscrită aceste conceptele poetice sunt cuprinse în  se cheamă ştiinţa „alamkara”

Comparaţia între textul vedic de acum câteva mii de ani şi textul eminescian tradus în sanscrita modernă: era cu totul altceva, dar era şi acelaşi lucru. Se putea recunoaşte în această (re)traducere firul gândirii iniţiale.

În acest text există cel mai puternic punct de recunoaştere la Eminescu şi care e unul social mai degrabă. Iată versul:

„Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l,

Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?”.

Această rimă condiţională şi condiţionată a dascălului la Eminescu este similară cu forma superbă de imperativ (recunoască-l/ recunoaşte, foarte savantă, dar asta este Eminescu). Vă spun asta pentru că am mers pe „abijnana”, „anagnoresis”, acuma mergem pe „recunoaştere”. În varianta probabil culeasă de Eminescu în proză se spune aşa: „Când a ajuns el la casa tătâne-său, era un palat straşnic, iar alături, un cârd de porci pe care îl păştea un băieţel cam de şapte ani”…, e vorba de „Călin nebunul”.

Recunoaşterea acestui copil apare în basmul eminescian. Nu se mai spune că s-a mai văzut cu mama copilului.

În „Strigoii” nu apare vreun copil. Este dragostea stelelor, care renasc. Dragostea este mai mult decât procreaţie.

În această operă kalidasiană, odată cu recunoaşterea băiatului, a copilului, se întâmplă ceva cu totul excepţional. Şi la Kalidasa şi la Eminescu, nunta.

O nuntă este cu totul mistică la Kalidasa întotdeauna. Aşa este şi la Eminescu. Nunta de la sfârşitul acestei poeme este ca şi la Kalidasa. Eu îl suspectez pe Eminescu de a fi citit şi cunoscut foarte bine şi această naştere a feciorului, similară celei a copilului, „sambhava”, din Shiva şi Parvati.

Aş vrea să vă spun simbolul albastrului. Adică mireasa apare la un moment dat. Se sperie când o recunoaşte, o recunoaştere diferită de a lui Kalidasa. Ea este foarte fericită de a fi recunoscută de mirele ei. Ea apare la nuntă îmbrăcată în albastru şi are numele de Viorica. Această floare albastră care vine din romantism, din Novalis, se uneşte cu Sacuntala lui Kalidasa.

Am vrut ca această întâlnire cu dumneavoastră şi această temă pe care am ales-o să ajute în viaţă. Aş vrea să vă mai exemplific una–două situaţii de „recunoaştere”.

Shiva îl omoară pe Zeul Dragostei, Kama, pentru că el fiind pustnic nu vrea să audă de iubire. Singura soluţie a salvării lumii era să se îndrăgostească de Parvati sau Kali sau alte nume, şi să facă acel copil, Kumara, ca să salveze lumea de demoni. Şi atunci se supără şi-l distruge pe zeul iubirii, spre a-l reînvia la implorările a tot ce era viu.

Vă mai dau un exemplu de o recunoaştere din Eminescu. George Călinescu a intitulat un mare scenariu al lui Eminescu „Avatarii faraonului Tla”. O dată va fi un mare film cu aceste avataruri… Povestea se mai poate compara mai desluşit cu „Adam şi Eva” a lui Liviu Rebreanu, în care sunt tot şapte avataruri. Descrierea nu este terminată de Eminescu, ceea ce este un avantaj. Este deschis drumul unor interpretări…

Toată povestea asta cu recunoaşterea este în fiecare persoană. Ştim ce avem de făcut, spre ce tindem, ce tentăm. Adică e bine să reiasă şi o ambiţie de aici, m-am temut că plictisesc şi că o să vă displacă, m-am temut şi că o să vă placă. Nu: ideea este că astăzi am venit foarte serios, în fine fără teamă, la dumneavoastră. E prima oară când vin la Interne. Această întâlnire eu o trec pentru mine ca pe o întâlnire serioasă cu Eminescu. Adică eu am venit să fac caz de Eminescu prin Kalidasa. Şi de India.

*

Meghaduta, „norul mesager”, poemul de 111 stanțe al lui Kalidasa – cel mai mare poet sanscrit -, este monologul unui yakșa (semizeu) exilat pe un an în India Centrală de Kubera, zeul bogăției, pentru că își neglijase îndatoririle. Acesta încredințează implorator unui nor mesajul către soția rămasă în Alaka, pe muntele Kailasa, din Himalaia. Avem sub ochi neamurile, geografia și plantele Indiei antice, transfigurate suprem în sentimentul iubirii în despărțire (vipralambha), în metrul solemn mandakranta (recompus în românește / traducerea ritmurilor), vers  de 17 silabe. S-a născut astfel genul de poem al mesagerului, sandesha kavya. În Hamsa sandesha, Rama roagă o lebădă să ducă vești soției sale Sita. La Schiller sau Nichifor Crainic, mesajele se trimit din închisoare („Întrebat-am norul călător”). Prezenta versiune, publicată prima oară în Delhi, a fost prefațată de prof. Sisir Kumar Das.

Prof.univ. dr. S. Narang, Departament of Sanskrit, University of Delhi

Am fost bucuros să-l întâlnesc pe dr. Georga Anca la cursul meu despre Meghaduta și am fost foarte fericit să aflu că lucra la o versiune românească a poemului. În pofida nefamiliarității mele cu româna, am putut recunoaște imediat solemnitatea mandakrantică în traducere. Sper ca prin această versiune cititorii români vor fi capabili să audă ecourile vocii lui Kalidasa.

Originea indiană a romilor

Cât despre conferinţa lui Weber remorcând partizan Ramayana Iliadei, Agamemnon nu e Rama şi Rama nu e Achile. Dar vastitatea migrantă a legendarismului ţigănesc şi rom, obscurizând criminalitatea de etichetă violent discrimnatoare, la noi, “asupra ţiganilor există o întreagă epopee populară în versuri lapidare, cum şi-au făcut biserică, ce predică le-au ţinut părintele Porgaţie şi popa Mătrăgună cel de viţă bună” (Mihai Eminescu). Dar dacă ar fi cunoscut Mihai Eminescu Ţiganiada? Discuţiile conjuncturale de azi ţin cont mai degrabă de “crima” eliberării din robie a ţiganilor, fără a-i fi pregătit pentru aceasta, vezi Vasile Porojan din povestirea lui Vasile Alexandri, sau aventurează noi origini, precum cea evreiască pentru romi, într-o lectură anume a bibliei, sau în contextul holocaustului.  "se vorbeşte tot timpul de Holocaustul evreilor şi rromii sunt daţi la o parte. Nu ştiu dacă un evreu valorează mai mult decât un rrom şi invers. Toţi suntem oameni (...). Este o discriminare ca romii să nu fie incluşi în categoria victimelor Holocaustului. Atât evreii, cât şi rromii au suferit şi au murit în acele lagăre de exterminare". (Florin Cioabă)

*

Sakuntala, piesa lui Kalidasa, dramatizând genial, povestea de întemeiere a Indiei (Bharat) din Mahbharata, se regăseşte, după mii de ani, tradusă în Europa, precum şi rescrisă în Călin de Mihai Eminescu (inclusiv eufonia/dhvani Călin – Kali – Kalidasa). Vasile Voiculescu provoacă întreaga literatură universală plasând-o pe Sakuntala într-o şatră de ţigani din Carpaţi, cum în Kumarasambhava de acelaşi Kalidasa, însăşi Parvati (“Munteanca”) devine jumătatea lui Dumnezeu, Shiva (Ardhanariswara), în Himalaia (care-i este tată).

Laolaltă, indienii, romii, românii şi englezii (versiunea scriptorială culto-sakuntalică fiind snob, nemaicolonial  englezească) se pot lepăda de farmecul şi fermecarea lui Dionis îndrăgostit fără leac de ţiganca Rada, alias Sakuntala, în donquijotismul lui. Ideea regală, cu rege ţigan ungur, încă suspicionează etnia jurnalieră. De la Dushyanta la Dionis (din Eminescu, Eliade, Voiculescu), ne trezim în mitul discret al călătoriei alexandrine a lui Dyonisos în India şi devenirea lui ca un quasi Shiva. Suntem însă în răpirea în care ne poartă Urwashi (Kalidasa), Dulcineea (Cervantes), Rusoaica (Gib Mihăescu), Ondine (Gireaudoux).

*

Ahimsa-Memna/Mioriţa, Spaţiul mioritic, comparaţia cu Mahabharata. Colind de crăciun. Mama, maica Domnului.Deal-vale, troheu-anushtub. Violence of man against god. Hyperion. I belong to Jain sect.

*

Your Excellency said: ”The teachings of Vivekananda are a blend of spirituality of Hindu’s, warmth of Buddhist’s, affection of Christian’s and the brotherhood of Muslim’s.”

Amita Bhose said that Mihai Eminescu is the only European poet who made India immortal in his own country. Actually, both Indians and ancient Dacians – the Romanians of today – shared the doctrine of immortality (Keith). According to Lucian Blaga, the best spirits of Romanian culture have been attracted by Indian thought. Sergiu Al George, in his book Archaic and Universal, draws emphasis on modern pillars of Romanian (reception of) India: Mihai Eminescu, Constantin Brancuşi, Lucian Blaga, Mircea Eliade.

*

Astă-seară se joacă Noica

Duşyanta, Hyperion, Călin. Regia: personaje avatare. Vita, Vitanus. Leviathan-levitam.  În mări, în vis, în somn.

*

Sushmita Banerjee pe dans, sadachinii houstonieni pe bhajan & aarti. Tema mea: din ghid în ghid: Hanuman. Abhijnana. Intermediarii (Ibsenienii). Mă puseră cu Hanuman Chalisa în România, de ochi – cum mă şi invită (manipulează) şi ţin –cu avantaj de străin – ni se mai prăpădesc intermediarii. Auzind de chinezi în Honolulu, apoi de postul din Beijing, unde aş face familie cu indienii de acolo, cât să te doară mintea odată, how are you guys, good morning. Pe râs o sâmbătă hanumani(a)că – ăl din urmă pe val(oare).

Mai nici un cuvânt românesc în Hanuman Chalisa & aarti, poate „tare”. De n-o mai fi tradus-o careva (în ce context, când?) Da, originalul în comunitate. Gayatry domneşte. Romania isn’t a Hindu country, but Hanuman can be. Românii suntem ai lui Rama, via Roma, eu vin din Râmnic. Romanian word ram (branch) was well received by Romanian students. In my version I kept Hindi Sanskrit words like jai, munja, sanjivani, Shri Rama and all other proper names, şeşanga, yuga, sidhi, nidhi. The national poet, Mihai Eminescu, made India immortal in R. (A. Bhose). Sirivastawa s-a pus la costum, eu în cămaşă neagră. Om Gupta în dhoti. Hanumant. Rugi mormăite de promisiune. Ocean muzical-religios. Pe vocea melodiei. Pleoştii şi eu o metanie semigimnastică. Hari Ram Hari Ram Ram Ram Hari Ram Hari Krishna Hari Krishna Krishna Krishna Hari Krishna. Sankirtan. Intervievat de Padmakant Khumbhati pentru radio Sanatan Hindu Center pe Spring Grove – Call for funeral/cremation needs şi şezu lângă mine Ram-Krishna. I-am mai şi spus că am 62, asta o fi vrut – ultrareligiozitate-hindusă-diasporeană în care sunt primit de ani. Muzică-religie, religie-muzică. Omenire mai cântând. Trei lulele rămăserăm.

*

. Nordul din amintire o mai ţine visele petrecute în raza lui, Odin, Gynt, Eminescu, calotele au în gând noi fiorduri pentru neomeniri din nevise. Verdland, Kanya Kumari, pier 3. La chiesa ha bisogna di santi. Nessuno mai ha visto dio. Băiat tânăr, 20 de ani, satisfac orice fantezie doamnelor. Nu omori berbecul pentru un purice, nu dai foc pădurii să fugă lupul. Stalin a renunţat la Grecia, pentru englezi. Maniu ar fi văzut Transilvania o Elveţie. Go-Mo-Jo şi-a renegat opera. Numai cine cântă se mântuie.

*

Fii tu însuţi, ipse, Ibsen, Es lebe hoch der grosse Peer, Strigoii, trupa lui Alfredo De Sanctis la Teatrul Lyric din Bucureşti, 1906, moartea lui Ibsen, a ibsenienilor, a lui Gandhi. Se mutară toţi în vegetaţie, moda teatrului cu spectatori mobili. Ziatici, Ovidiu, Holderlin, Ibsen, Cuza. Dă-i, băiete, lui taică-tău Kali-Călin-Peer să bea, ipse abysum, în oglinda vineţie a lespezii lui fără ani, ipse dixit, cum m-ar aduce toată viaţa la cioara asta legănat de salcia uscându-se nu ne cutreieră pe noi mistralul o vântuială cra-cra scorbura ce anticii-şi plângeau să fie sănătoşi joarda nu ne mai batem de lene puseră la muzeu şi croncănitul calm eram când în vis am aflat că am cancer recitam gayatri şi mă bungheam după dumnezeire îmi ieşi o mierlă neagră pe sub ciorile pelagră Foarţă rimează viagră şi tu maică Pithia de dinaintea americanilor pe acelaşi diamant din inelul cenuşii noastre avem din cancerul uterin al mamei învăţul dreptului internaţional vom merge la concurs lângă diwali distracţie rumeguşul exclusivităţii vreau o revanşă la 61 de ani precum orbirea lui Borges cazierul pe repede identitatea la vedere pe timpul împuşcării te scoţi singur depresie şi vezi vânătorii cocoşii necântători tocilarii pe-o cataliză de catafalc nedat nefiinţă alte formulare lumea se vinde cât mai ieftin dacă nu se mai caută gratis aşa şi vizitele cupolate libretul Parvati autobibliografic în oarece contrapartidă româneşte deşertificări a nu se mai auzi lupii

*

Călin, ca şi nebunul Sarmis, este nemuritor, dar îşi consumă existenţa mitică fără control divin. De la Sarmis la Călin, păgânismul şi-a irosit zeităţile, şi viaţa, din tragedie, s-a transformat în basm cu monştri sufocaţi şi voinici triumfători. Ideea se exprimă şi liric, “E apus de Zeitate şi-asfinţire de idei” (Memento mori). Miron sau muşatinii vieţuiesc himeric, introspectându-se etern şi biruind obstacole sociale.

Zamolxe s-a zidit în tradiţie şi, probabil, şi în închipuirile getice, ca apă vie, ca întăritor prin nemurire al vieţii tuturor supuşilor. În manuscrisul 2257, F. 424, Eminescu şi-a însemnat după Herodot (cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, “Descrierea operei”) obiceiul tracic de a boci la naşterea copiilor şi de veselire cu prilejul morţii. Herodot se mira de patima cu care geţii nutreau sentimentul bucuriei morţii pentru a se duce la Zamolxe. Cu atât mai mult Eminescu avea să-şi reproducă din clădirea subconştientului său imaginea existenţei concepute tracic. Unele versete, nu Luceafărul, dar spiritualitatea lui, da, se pot imagina drept moşteniri de la un aed al Trausilor sau Geţilor. Groaza modernă de apocalipsă nu conferă genezei nicio îndulcire. Lumea e un joc al haosului, iar frângerea veşnicei nefiinţe umple cu explozii telurice mintea dacului, a cugetătorului, a dascălului şi a poetului. Scara puterilor vizibile cu fantezia, când suportă zeitatea, o năruie. Altfel, armonia esenţelor ridică muzica poetică atât de sus, nu invers.

Limitele nemuririi concurează neantul. Prejudiciile naturii, ale omului sau ale stărilor sale intră în memoria universului. Căci vechiul univers nu poate deveni receptacol al pesimismului sau al sângiuirilor urii de viaţă. Emanaţiile genezei alcătuiesc un nou tot reîncarnând lumea. Oricare element semnifică, mai mult decât naşterea sau stingerea, o afirmare. Afirmările eminesciene sunt compatibile, prin vizionarism, cu mari etape de meditaţie umană.

Ulterior “odihnei celui nepătruns”, creaţia se înfiripă cerebral, întâi există prăpastia, genunea, întunericul, eterna pace, noianul întins de apă, pe urmă “un punct, un Zamolxe, împreunându-se cu ele. Lumea se înfăptuieşte singură, din inerţie: “De atunci răsare lume, lună, soare şi stihii /.../ izvorând din infinit, / (Sunt) atrase în viaţă de un dor nemărginit”; “răsare”, deci imită soarele chiar în forma stihiilor; “izvorând” adică instituind sonor soarta noianului de apă, semn vajnic al tragediilor cosmosului înviat. Pentru oamenii geţi, plânsul la naştere sau înviere (crima naşterii despre care vorbea şi Calderon, iar după el Schopenhauer...) repetă destinul acela fluid, din nou din inerţie. Potriva divinităţii imediate a acestui rit este izvorârea spontană.

*

După ce în tinereţe, cu “Sara pe deal”, Eminescu înstrăinase de viaţă aşteptarea iubirii, prin jalea buciumului, naşterea “stelelor umezi” şi mai ales printr-o amintire ancestrală: “Apele plâng clar izvorând”, târziu, în “Mai am un singur dor”, a privit apele ca pe nişte “mume”. La moartea poetului, cu visul unei noi naşteri, plânsul şi căderea apelor se antropomorfizează:

Lucească cer senin

Eternelor ape,

Care din văi adânci

Se nalţă la maluri,

Cu braţe de valuri

S-ar atârna de stânci -

Şi murmură-ntr-una

Când spumegând recad.

O naştere neîntreruptă trezeşte aceleaşi efecte ca şi somnul morţii: “Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu” (“O, mamă...”) - plânsul apei înseamnă iarăşi izvorâre.

*

Prin cădere, izvoarele fac perfect semnul posesiunii universului. Sclipirile lor, ale genezei, sunt de natură fizică-minerală, dar prezenţa orbitoare în timp se asociază cu pătrunderea în condiţia umană şi întoarcerea în vid. Un apriorism liric răstoarnă treptele ciclului: izvoarele se nasc pentru a plânge naşterea omului, omul le urmează, iar murind, izvoarele îi închipuie sonor făptura. Unduirea om-izvor e una din tainele pe care, iniţiată, Cătălina le înţelege:

Şi tainic genele le plec

Căci mi le împle plânsul

Când ale apei valuri trec

călătorind spre nemurire.

Sonorizare irizată mai presus de neant, aiurare continuă a lucrurilor din viziuni, mitul lunii şi al luminii căzătoare suind în reflexele acvatice, memorie şi reprezentare inconştientă, voinţă şi reprezentare, iată câteva posibilităţi ale izvorului, aşa cum reies din versuri risipite peste tot: “Stele izvorăsc pe ceruri, / Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri”; “clopotul va plânge”; “arfele cugetă mite”; “codrii aiurează negri sub a stelelor povară”; “cerul nori gândeşte”; “undele visează spume”; “izvoare plâng în vale”; “ceru-ncepe-a se roti / În locul unde piere”; “În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers”; “izvor eşti de vieţi”.

*

În fapt, izvorul are un sens magic, prins “de vrajă” omenească, sublimează alchimic armonii şi dezarmonii psihice, în primul rând erotice. Se alege un basm numai cu izvoare din poezia lui Eminescu, un basm budhic susţinut subconştient de memoria miturilor proprii dacilor, însemnate de poet. Izvorârile paralele din “Povestea teiului”, iscate din spiritul muzicii, sunt avatarii unui faraon mineral: “Sara vine din arinişti”; “îngânat de glas de ape / Sun-un corn cu-nduioşare”; “Iar izvorul prins de vrajă / Răsărea sunând din valuri”. Acestea se spun ca mărturie pentru Blanca, născută “din nevrednică iubire”. Însăşi Blanca se închină celorlalte forme de păcat al naşterii şi îşi face destin erotic în mijlocul lor.

*

Pentru a reveni la tâlcul fundamental al izvorului, care, cum am arătat, stă în lamentarea tracică în faţa venirii la viaţă, cît şi în predestinarea nemuririi, poezia “intimă” oferă nuanţe neaşteptate ale mitului imortalităţii:

Putut-au oare-atâta dor

În noapte să se stingă

Când valurile de izvor

N-au încetat să plângă...?

*

În poezia lui Eminescu se poate consemna primatul nemuririi predestinate asupra morţii vitale. Ceea ce a împrumutat din budhismul schopenhauerian nu schimbă relaţiile poetului cu spiritul divin autohton, întruchipat în Zamolxe.

*

Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /.../ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:

Vom pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.

În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală... Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile nemuririi, ca revenire la viaţă sau plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi, anume: vorbele magice ale magului din Strigoii - ...”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină” - şi începutul poemului Mureşan, publicat separat de Maiorescu - “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.

*

Revenind la mitul lui Zalmoxe în interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se impun câteva concluzii cu privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi contaminând în absolut viaţa, opresc un traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul chtonian, conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian i se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe, în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei colective de a ucide. Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul). Asemenea, Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula lui Euthanasius, adâncul mărilor, Dacia etc.).

Zeul Zamolxe eminescian se umanizează prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu folos spre condiţia zeească, rămânând ei înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine spre aprofundarea soartei pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă dinspre sine pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic înspre matca universului intangibil.

Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.

Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de  balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.

Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.

*

Sanskritikon

*

academia am început-o la voi cum îl cheamă pe Eminescu Enescu văzuse Usha când aud uşa mai bine gândacul pe el ce-l mai iubesc la urma urmei începe şi ziua asta din Gita sfâşietoare încă două zile pline ultima cu plecare totuşi patru ce eternitate ficat pentru vulturi gândacule cu tine m-aş înţelege

*

prithvi bhumi mata întregul pământ e mama noastră atharva pământul e mamă eu sunt fiul pământului olar kumbhakara India China bhai-bhai 1962 a trădat feroce Nehru a paralizat l-a costat viaţa pe-acum cine vrea să moară cine să trăiască două săptămâni sub teroare indiană Eminescu facsimil mss sanscrit apud Bopp more than Shankaracharya

*

studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui  Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita

*

pe vremea lui Tagore se circula englezeşte de-o mai fi trăind Sisir Kumar Gosh de n-oi intra în anecdotică inutilă s-o scuz ca probă de autenticitate familie redându-le note am a le spune de unde vin cu Eminescu Blaga Ionuţ Sergiu dacă am revista ce aiurit să cred că se va putea face baie mi-o făcură comuniştii prima zi bengaleză

*

Tagore Tulsi poeme de Eminescu Dacian's Prayer Doina Tagore is Christ Old Tagore-Rilke Tagore and the endlessness of Indian Message

*

Glose despre ahimsa

*

Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka - “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.

Cosmologia eminesciană între Vede şi Edde

*

Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology;  The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice  adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).

*

Albatros-Bibliotecă

*

Doamna (n-am cunoscut-o) Zricha Vaswani şi-a luat nu demult doctoratul la Universitatea “Dr. Bhim Ambedkar” cu teza “Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu”. Mi-a trimis, colegial, capitole şi traduceri. Entuziasmului iniţial i se vor alătura trimiteri, post-festum, la biblio-eminescologie, indo-eminescologie. În fapt, dr. Vaswani şi-a trăit ani de adolescenţă în Bucureşti şi hipnoză i-a fost, în Biblioteca Universitară din Iaşi, manuscrisul traducerii gramaticii sanscrite al lui Eminescu.

Înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita.

*

pământurile s-au iubit oameni

virginităţi aprinse cu tristeţe

văduva lui Eminescu

în gura lui Călinescu

amintirea transcrisă

cu stânga lacrimilor

*

am fi putut vorbi mai

mult despre Kalidasa

blood of woman

on snow unhuman

Venus hematom

we owe the chromosome

*

intertextualitate aducătoare de fractologie

Kalidasa e raasa Eminescu e dhvani

ardhanarishwara amar câtă lună

vecinicia cea amară a mării

fiecare ne modelasem după altă ţară

vreo judecată prin mai tinere femei

mare lucru vorbitul româneşte

*

am mai versificat

a la Apollinaire Iaşul

în aula bibliotecii Eminescu

*

*

I-a constrâns ariditatea preafrumoasă – când trec, pe unde, maşini, zbârnâie patul, că n-a fi cutremure, atunci n-ar mai fi dom, memento mori, ca-n Eminescu, după Dante, după Kalidasa. Kali are grijă, cu atât mai mult a admira.

*

Je le donne Eminescu en sanscrite en echange de leurs oeuvres. Donosteea nu Noosteea, cu stea să stea voosteea, a cause d’Eminescu. Prolog de sine, căutam subiectul piesei, gene despletite, treaba actului, acatistului, n-o mai poreclesc, de-ar învia actele – o reconstituire aruncată la hazard, sticlă în mare, cocoş în Tihuţa, cu poveste-vânători altcând împuşcată.

*

Colocviile de Marţi 25 ianuarie 2011, ora 17

Str. J. L. Calderon, nr 39

Evenimentul: Eminescu şi spiritualitatea indiană

...Sociologiceşte, s-a luat ca exemplu de inadaptare cazul lui Eminescu. Însă Eminescu nu este un inadaptat. Nimeni nu este în măsură de a se adapta pe toată întinderea vieţii, ci îşi adună forţele într-un singur punct. Eminescu avea ca direcţie a spiritului său gloria. Nici un român nu şi-a înfăptuit această ţintă mai din plin, încât, în sfera superioară în care vroia să trăiască, poetul Luceafărului este un mare adaptabil, care a trebuit să renunţe prin chiar izbânda lui la mulţumiri mai mărunte, de ordin mai mult pecuniar. Eroii lui Ibsen au această falsă aparenţă de inadaptare. Însă ei sunt nişte adaptaţi superiori, care, urmărind după un plan hotărât realizarea idealului în generaţiile următoare, se abstrag din prezent. Putem oare să numim pe martir un inadaptat? Există o tehnică a martiriului prin care cel rezistent la încercările seculare îşi atinge în mod infailibil ţinta. (George Călinescu)

Intrat în al doilea an de existenţă, salonul Colocviile de Marţi exersează, mai departe, împreună, bucuria literaturii româneşti şi indiene, la aniversarea lui Eminescu (161) şi Tagore (150). Prima carte publicată în 2011 de editura Bibliotheca din Târgovişte, Eminescu şi scripturile sanscrite de Zricha Vaswani, are în cuprins similarităţi între scrieri ale Indiei antice şi poeme eminesciene: “Kathaopanishad” - “Odă”,  “Glossă” - “Sutta-Nipata”, “Rugăciunea unui dac”/”Nirvana” (A Dacian's Prayer) - “Rig-Veda”,  “Scrisoarea I”(Letter I) - “Rig-Veda”- “Luceafărul” şi “Srimad Bhagavad Gita”, “Abhigyan-Shakuntalam” - “Kamadeva”,  “Mortua est!”  -  “Buddha – Karita”. Membri ai Societăţii Scriitorilor Târgovişteni îşi vor lansa cărţi apărute la aceeaşi editură în 2010: Emil Stănescu, Liberus Nocturnus, Dan Gîju, Poemele rămânerii sub arme, George Toma Vasiliu, Colonia II. Noi exilaţi la Tomis. Oaspeţii târgovişteni vor lansa şi numărul pe ianuarie 2011 al revistei „Litere”.

Invitaţi:

Dimitrie Vatamaniuc, Nandkishor Pamwar, Mihai Cimpoi, Nicolae Georgescu, George Astalos, Puşi Dinulescu, Elisabeta Isanos, Mihaela Gligor, Veronica Anghelescu, Gabriela Dumitrescu, Doina Boriceanu, Lucia Negoiţă, Roxana Sorescu, Ana Munteanu, Ioana Feodorov, Laura Goran-Bazarea, Daniela Iordache, Carmen Muşat Coman, Mihaela Pârvu, Delia Soare, Maria Pomohaci, Ion Dumitrescu, Pan Izverna, Gheorghe Lupaşcu, Cornel Berbente, Adrian Botez, Corneliu Zeana, Gheorghe Vrana, Mircea Coloşenco, Tudor Nedelcea, Mihai Stan, Dan Ţop, Mihai Teodorescu, Neculai Hilohi, Petru Costinescu, Nicolae Tomoniu, Cristian Ţepeş, Sebastian Văduva, Matei Ladea, Cristian Cotarcea

Amfitrion: George Anca

Comunicări:

George Anca: Eminescu sanscrit

Nandkishor Pamwar (Ambasada Indiei): Spiritualitate – Tagore 150

Surender Bhutani (Polonia): Eminescu a trăit o viaţă curajoasă

Ioana Feodorov: Tagore bibliografiat de acad. Virgil Cândea

Mihai Stan: Eminescu şi dharma

R. K. Shukla: Aparent neconvenţională aventură savantă

Nicolae Tomoniu: Lecţia lui Zricha Vaswani

Ioan Miclău (Australia): Scrisori

George Coandă: Eminescu, istoric naţional (lansare)

Corneliu Zeană: Eminescu în aromâneşte

Petru Costinescu: Iolanda Eminescu şi proprietatea intelectuală

Constantin Enache: Statuia lui Eminescu în legende studenţeşti

Elisabeta Isanos: Poarta de Vest. Aventurile unui cetăţean român (lansare)

Nicolae Băciuţ: Întoarcere în Arizona (lansare)

Gheorghe Lupaşcu: Poeţi din Plevna şi Brăila (întâlnire)

Mihai Teodorescu: Lingvistica în contextul ştiinţelor cognitive

Ionas Ignauta (Congo-Brazaville): Lingvistica în civilizaţia africană

Doina Severin Boriceanu: Blog româno-indo-african

Cristian Ţepeş: Comenius în şcoala raiului

George Toma Vasiliu: Între Petru Cercel şi Partea nimănui

Ahimsa şi antropologia (non)violenţei (lansare volum master, coord. George Anca, redactor Cornelia Duţu)

Intrat în al doilea an de existenţă, salonul Colocviile de Marţi exersează, mai departe, împreună, bucuria literaturii româneşti şi indiene, la aniversarea lui Eminescu (161) şi Tagore (150). Prima carte publicată în 2011 de editura Bibliotheca din Târgovişte, Eminescu şi scripturile sanscrite de Zricha Vaswani, are în cuprins similarităţi între scrieri ale Indiei antice şi poeme eminesciene: “Kathaopanishad” - “Odă”,  “Glossă” - “Sutta-Nipata”, “Rugăciunea unui dac”/”Nirvana” (A Dacian's Prayer) - “Rig-Veda”,  “Scrisoarea I”(Letter I) - “Rig-Veda”- “Luceafărul” şi “Srimad Bhagavad Gita”, “Abhigyan-Shakuntalam” - “Kamadeva”,  “Mortua est!”  -  “Buddha – Karita”. Membri ai Societăţii Scriitorilor Târgovişteni îşi vor lansa cărţi apărute la aceeaş editură în 2010: Emil Stănescu, Liberus Nocturnus, Dan Gîju, Poemele rămânerii sub arme, George Toma Vasiliu, Colonia II. Noi exilaţi la Tomis. Oaspeţii târgovişteni vor lansa şi numărul pe ianuarie 2011 al revistei „Litere”.

EMINESCU  FINAL

începe şi ziua asta din Gita sfâşietoare încă două zile pline ultima cu plecare totuşi

Mihai Sadoveanu cu lumina vine de la răsărit tocmai când India se eliberează de englezi România e ocupată de ruşi Mihai Eminescu este interzis mutilat ceea ce s-a reprodus în anii 90 pe canale de aceeaşi teapă

încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita

cu mintea în Saint Michel o să văd Mahabalipuram Hari Krishna Hari Krishna Rama Rama Hari Rama om namo bhagavate

Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga –  “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - Lumină lină de Tudor Arghezi - la Eminescu,  nonviolentă e Rugăciunea unui dac,sau ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa) -  “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”?

Zricha Vaswani, înapoi pe pământ indian, a deschis, parcă altfel, ochii asupra scripturilor supreme ale vechii-noii Indii, aşternând un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita. Ciudat, sau asemănător, doctoranzii români, petrecuţi hindus, se vădesc mai adânc submerşi indianităţii, poate încă un argument al afinităţilor româno-indiene. N-am curaj să stilizez aparenta regăsire, la ei, a românismului prin indianism (universitar).

Yatindra Tiwari  a rămas fascinat,   de Heliade (tradcător al Legilor lui Manu sau Tirukural), anume de eufonia stelară a laptelui, în “Zburătorul”.

Între Roma şi Tomis, între cer şi pământ, între Trachina şi Tracia, glasul alcionilor, fii ai luceafărului ubicuu şi etern, îngână pe Ovidiu.

?

Eminescu în mare

nemişcarea soarelui

pe lună

Ştefane Măria Ta

Eminescu nu mai sta

ţara mea e Eminescu

ţara ta e ce e ce-s cu

mâine de mai vieţuia

doina-şi eminescia

de cânţi bande mataram

nu mai eşti de niciun neam

ca românii ce târziu

doina zor eminesciu

abia duşmanul în necunoştinţă

de limbă canibalii lui Eminescu

am mai stat în Washington

pe bănci de lemn din Eminescu

candoarea reîncarnării

poetice ne întăreşte

I am from Boston

that is from Romania

de prea mult timp

ne seacă sufletul

din sângele asasinaţilor şi tu

Tahar Djaut la 39 d'ani

odâr America rămâi cui eşti

şi nu întoarce capul spre Găeşti

c-ai bombarda suflerul

pe Eminescu şi bananierul

cont de lepşe ţepoase

tipăriturile supravieţuirii

popor ucis în  sărbătoare

testamentu-l  citesc lunetiştii

din ce soare ne tragem

bombănind pe pământ

dă crima omoară-mă

astfel să-ţi  mulţumesc

aceeaşi iubire sanscrită

până pe strada Lenau

ahimsa gandhiană

gramatica lui Bopp

îmi prenumăr răchita

pluralului eminescian

atmanic fir de zare în părul orizon

de inimă ocolul sinucigaşul gnom

când murişi lui Creangă

roşii-verzi convulsii

galben val pe Gangă

versuri ca de Tulsi

în port în ramadan în tapas

zăpezile topindu-se ca apa-s

pământurile s-au iubit oameni

virginităţi aprinse cu tristeţe

văduva lui Eminescu

în gura lui Călinescu

am fi putut vorbi mai

mult despre Kalidasa

n-am scris viaţă n-am murit

îmi eşti mamă îţi sunt schit

ce de nervi copii şi tată

adormire respirată

zilele de către popi

nu te naşti nu te îngropi

pierzi în umbră de oglinzi

dăruite când le vinzi

te-ai uitat de anonim

Eminescu şi cel mim

de ce latri pe înalt

pe sub codrii de cobalt

cancerele s-or mai cerne

sângeratelor lucerne

între datorie şi patimă

niciun roman doar o cratimă

două egaluri viduşaka

lui Creangă punând Eminescu tilaka

bind altădată câte upanişade

când altcineva dinainte ne şade

mai cu noi ca din părinţi suferindă

umbra femeii pe faţa de oglindă

pe necitite pe nescrise

tu vei mai prefera narcise

cine-n Suceava te găsise

la Zamka-n clopot iarbă-ţi-se

în ascultare nu de misse

în voce tremurând abise

strigaţi copii crescute vise

pe necitite pe nescrise

Eminescu în Mexico în inimă

la mijloc New-York-ul încrimină

natură pelerină poetul comunal

cu sângele stricnină în gură de canal

scalp tras pe frunte perii ascunzători de coarne

mercado tot cuţite cântând în pui de carne

Creangă Hanuman

la Eminescu în Coran

iar la bojdeucă Al Rahimi

Rama Crist Eminescu

plănuiam clănuiam tlănuiam

faraonul Tla d’Eminescu

ziua lui Eminescu

am început-o la foaia 30

Eminescu să mă omoare

prioritate româno-indiană

            L-am uitat pe Creangă, de-am spus, dacă Bucureştiul e mormântul lui Eminescu, Eminescu îi aduce învierea. Zi de zi, spusesem.

            Ultima dată îmi istorisise năvala ataşatului cultural şi apoi a ambasadorului rus la ambasada română să-l urecheze pe ţigan că publicasem Doina lui Eminescu, de l-am crezut, acum, c-a primit două telefoane anonime, crede că de la comandorul peremist de aviaţie în retragere, de beau la Măgura, vizavi de bordelul buncăr neştiut nici de poliţie, cum că la mine la bibliotecă se vorbeşte prea mult englezeşte şi eu nu ştiu că limba oficială e româna?

            1985. N-are decât tiparul să înnegrească toată zăpada, niciun liliac alb. Alb fără teritoriu. Căldura vine de la sângele şi respiraţia persoanelor. Tot ce auzi e înjurătură. Înjurătura frigului. Gaz în Bhopal. Mâini calde. Mâini îngheţate. Cum nu-i era frig lui Milarepa, aşa să nu-mi fie nici mie. Iarna asta îmi moare copilul. Fumatul, sursă de căldură. La dumneavoastră e cel mai frig. Furnica albă Moby Dick. Eminescu gol. Timpul se va preface în Vinod. Te-ai schimbat mult, foarte mult, dumneavoastră nu v-aţi schimbat. De înţeles că-s interzis. Cine n-o fi? Puiule, să te fereşti de adjective.

            Doamnă, acţiunea se petrece în Marseille. Peste un sfert de oră e miezul nopţii. Pot spune lucruri frumoase, dar ar trebui, probabil, spuse şi lucruri interesante. Secretara comitetului ar fi fost aspru scuturată pentru programul Eminescu al bibliotecii politehnice. Teroare, i se pare lui Nansi. Dragoş a citit o poezie din taică-său. Am băut ţuică şi vin. Amitei i-am fumat o BT. Nana, că nu m-am uitat la ea, că de ce am amestecat şi grecii – se şi intimidase când i-a vorbit Har Dev Bhalla.

            În copilărie te pasionează animalele, la tinereţe oamenii, bătrân dumnezeu. Muzica se aude dinainte de naştere şi după moarte cu condiţia să ai ureche. Istrate o numise muză, ţinea de scara mecanicului punând becuri, balconetul şi caleaşca, sarmale de nucă, le-am ghicit norocul în Eminescu, pentru Irina Dumnezeu şi om, pentru Romeo Împărat şi proletar, îţi ghicesc şi eu a zis el deschizând la Mănuşa, în sanscrită manushi e femeie, le-am spus.

            1997. Românul nu ştie să urască. Bine c-am găsit şi eu un loc unde încă n-ai fost, mi-a fost foarte greu să-l găsesc, dar oricum cred că trebuie să ajungi aici să înfiinţezi o filială a Academiei

M . Eminescu, prin acutul lui simţ poetic, mi se pare un seychelois avant la lettre.

            Florenţa paşaport lămâie mirodonize crize Eminescu new-age clacsoane cercei Cristoase Shiva Parvati ţeasta spinilor ce rău încredinţat genom shinto păzit de maimuţe în gât cu Fuji chinezeşte cu dao da.

Vikingi pe vikingi, pe briţi friţi celţi daci. Victoria icter. Surorile neveste musulmanului. Eminescu între Valhalla şi Vede. Nici zvastika nici valkiria – gender-ul e ca holocaust-ul. Personaj, cnut, din tine – îi e foame şi-şi sfâşie manuscrisul – hagi rupea din el în contra-arhipelag. Interdicţie profunzimii. Fuga pozei. Răcit – înotul în fiord.

Concertele vibrau indianitate iluzionantă chihlimbarului fiordiu două trei ceasuri pe măcel de animale cu istorie omenească aimless ori în Bremen fractal poundian Câmpulungul piatră Dan Barbilian cnutul Mureşene nehamsunian echo Eminescu soldat căpitan.

Welcome to your home in Oslo. His portrait is no on banknote. An equestrian statue born in Lom Vaga/Vogo. Max von Sydow plays Hamsun. Hansen: if you want to meet idiots go to Norway.

Goma în coma românismului, cnutului, rândunea cu timp apă de timpan, şi uite aşa plecai în nord căptuşit de ţipetele urechilor până deasupra fiordului Oslo, se puse, timpule, copilul islamului tău imigrat, şi unde nu asurzi motoarele, nu se înfometă de semilună, ăilalţi frustraţi de gelozia campionului precum Dănilă, un institut Eminescu, timpule, treacă de la tine, pilă duşmanilor, alta se bâţâie crezându-se în New York, staţi, norvegieni, românaşi, dusă-i Plevna, plecă şi-oi mai scrie naşa vreme, surato, grabă mătuşa lene, licuritura minutarului din scris şi statuile sub secundar, o estetică necomparaţie, izvorâtă dintr-un fiord de-o fi îngheţând umbra schiorului.

Je le donne Eminescu en sanscrite en echange de leurs oeuvres. Donosteea nu Noosteea, cu stea să stea voosteea, a cause d’Eminescu. Prolog de sine, căutam subiectul piesei, gene despletite, treaba actului, acatistului, n-o mai poreclesc, de-ar învia actele – o reconstituire aruncată la hazard, sticlă în mare, cocoş în Tihuţa, cu poveste-vânători altcând împuşcată.

Harald nu şi-a tăiat părul, iubito, până n-a învins duşmanul şi nu a unit Norvegia. Pe Arald, copilul zburdalnic, i l-ai cerut just lui Arald, şi acum. Vorbeai numai tu, şi atunci, smulgându-l cu îmbrăţişarea. Cum, strigoaică, i-ai fi dat naştere strigoi din iubirea lui, tot cuplu viking-dunărean (Eminescu, Strigoii,1876), halucinaţie văduvei Alving, în fiord (Ibsen, Strigoii, 1881), în perifrastic arhipelag (Kabanelis, Iakovos: Ibsenland, translated by Marjorie Chambers, Athens 2001). Văduvul avar se unise cu strigoaica dacă din aceeaşi dragoste de la început. De ce s-o fi mutând grecul din vatra trgediei în tema sifilisului? Helena mai să-l violeze pe pastor, retro (voi ce să mai jucaţi, mai bine aţi încerca în norvegiană).

Mihai Eminescu: „Limbajul cel lunecos al diplomaţiei, care îmblânzeşte toate expresiile c-o artă stilistică rară, nu e făcut pentru a ne lumina asupra cestiunei – sed relata referro.” (România şi cestiunea Orientului).

Nordul din amintire o mai ţine visele petrecute în raza lui, Odin, Gynt, Eminescu, calotele au în gând noi fiorduri pentru neomeniri din nevise. Verdland, Kanya Kumari, pier 3. La chiesa ha bisogna di santi. Nessuno mai ha visto dio. Băiat tânăr, 20 de ani, satisfac orice fantezie doamnelor. Nu omori berbecul pentru un purice, nu dai foc pădurii să fugă lupul. Stalin a renunţat la Grecia, pentru englezi. Maniu ar fi văzut Transilvania o Elveţie. Go-Mo-Jo şi-a renegat opera. Numai cine cântă se mântuie.

Şi nu te temi că glasul tău

Va-ndulci veşnicia cea amară

A mării!

Am venit pe jos de la slujbă. Mai de dimineaţă, mă rugase un adjunct să-i dau o carte a şefului său, ministrul, şi venisem acasă în Mercedes negru, şi aşa aveam impresia că s-au înmulţit. Ai un tic nou, „de fel”, îmi place. Cald în film, frig în cameră. E o ceaţă care te cheamă aici. Speram că voi scrie la piesa Norul. L-am vizitat pe Mihai Velcescu aseară, era singur, a apărut şi Tăbăraş. S-a certat (M.V.) cu socrii. Ca tine. Că nu lucrează. I-am tot spus că-l iau în bojdeucă oricând cum l-a luat Creangă pe Eminescu. Aşa era aseară.

N-am primit încă, dar sper să găsesc scrisoare acasă. O încep aici pe cea de răspuns, în holul teatrului ( pe genunchi), unde aştept să intru la „O scrisoare pierdută”.

Am petrecut o seară fascinantă ieri la domnul Noica. Ajuns acasă, am citit un extras pe care mi-l dăruise. Deşi ne-am dat întâlnire joia viitoare, am vrut să-i spun mai repede părerea şi am început o scrisoare pe care am sfârşit-o la slujbă (spuneam, în final, parcă nu v-aş trimite-o; motiv: mă întrebase dacă tu mi-ai da voie doi-trei ani la învăţătură şi făceam afirmaţia, azi, că nu ştiu că da), am pus-o în plic, cu timbru, şi o duceam în mână, mergând cu Şora, dincolo de minister. Şi am ajuns la mere, vizavi de Sf. Iosif – am luat şi eu 1 kg. Ne-am despărţit (la revedere mere) şi în drum spre Cişmigiu, ba în parc, mi-am adus aminte de scrisoare – pierdută. Preţul ideilor cuprinse a crescut. Mergeam la Mazileasca să-i duc mărgelele, apoi la bibliotecă, apoi la teatru. Pierderea mi-a dat un sentiment înalt şi nu de comedie. Am simţit un fior cât marele frig. Şi după ce i-am dat prin uşă mărgelele, am năzărit în librăria Eminescu de-am cumpărat cărţi de toţi banii (un dicţionar de estetică, Eminescu despre teatru, două volume de mărturisiri ale scriitorilor vechi şi noi). Pe urmă am intrat iar pe prima uşă deschisă: Facultatea de matematică, în bibliotecă, o oră, la fişier. Deci în loc de a fi scris un poem, un capitol de nuvelă, un conspect-două pentru examen, le-am lăsat pe toate să curgă ca vai de lume.

Eu zic că mi-ai scris.

Nu mi-ai scris.

Sângele curăţeşte de orice păcat. Sângele lui Isus Hristos. 13: gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. 13 000 primirăm numai în Bucureşti, de Arhangheli. Lumânări la vii şi morţi, pe Icoanei, şi lui Mihai Eminescu, la intersecţie. Pastorul, altfel, trimisese la Cronici, la Roboam, nu spune tu, s-o spună el. Triburi emigrate în India şi venite în Balkani, azi supărând Italia.

Vă aduceţi aminte, dacă n-ar fi decât o prepoziţie, s-ar putea spune că întru este un sistem de filosofie. Caz din cădere, cazanie. Când nu te vede nimeni, încă nu se cade să faci de nefăcutul. Goethe? Petrecere, cumpăt, întruchipare, mai ales împieliţare şi ba. Eminescu ştie să vorbească filosofic şi ştie să vorbească româneşte.

Durga blondă, eminesciană, în colonia bengaleză a Delhiului,

brună totuşi în Shiva Mandir şi Asur nemaiangrez, tot întunecat,

Kali, Kali, maha Kali, o, Durga, pumni de petale aruncate până la cele braţe ale dumnezeiţei, Lakşmi şi Ganeş în stânga, Saraswati cu un sitar şi Kartikeya-Apollo,

focul din vas arzându-ne palmele de trei ori şi ni le ducem unii după alţii netezindu-ne părul şi capetele, supraritual mamele la copii

(Eminescu, în miez de pâine). Nişte chestii contează mai ales când te sprijini pe ele până la ultimul punct, până la gravitaţie - îţi dai seama ce bine m-aş fi înţeles cu Eminescu – frumoasă sunt, bucovineancă sunt, materialistă nu, exact ce-i trebuia. Nu-ţi rezistă nici morţii, mai ales dacă sunt argonauţi. Dr. Iason, te rog deranjează-te şi mănâncă.

            Alicia leit Veta. Nicole cu-al ei ilizibil nombre d'or. Maria guadelupana. Agencia de inhumaciones – excelencia en servicios funerarios. Vii fără morţi, morţi fără vii. Doina şi Nelu contra legionarilor, Mircea şi Nelu contra regelui, Nichi şi Nelu contra lui Eminescu, Strul şi Nelu contra universităţii, Augustin şi Nelu contra românilor. Vetala transpirase sub cadavru.

Almost sound in all inheritage blood and brain

spread at imaginary wolves visits

jumps on temples forests Eminescu

Mahavira of late old gods ladies evangelizing

one recited from Eminescu in the end

changing house by country of fools I left

Under all circumstances you seem to be under the observation of the intelligence-people of your own Socialist Country who are doing this social service to harass you a great deal in any near future and certain people including the “ambassador” (the mathematician one!) in the Romanian Embassy here in Delhi are trying to molest your good name in India by spreading rumors about you and your being a “rogue” and say to people here that “you” are going to be exiled from Romania and/or are going to be punished in some way. You are simple sincere poet like Mihai Eminescu and all your life you will remain simple & sincere to Romania as you always expressed and praised Mihai Eminescu and worked sincerely for the cause of deeper understanding between India and Romania.

I also published Mihai Eminescu's poem on page number 11 viz. The Elfland Damsel and in a footnote told how great a poet Mihai Eminescu was and how many new Romanian poets he has influenced. But this sick person, the very much sick person, your Romanian ambassador Mr. Mitu Nicu spoiled everything by raising a lot of hue and cry and luckily he also revealed the very confidential things of your government that they were about to frame cases against you and were about to “exile” you from Romania and that you were a “rogue” and argued with me for five hours (from 4.45 p.m. To 9.50 p.m. On 18.9.1979) in the Romanian embassy about many things on page 9 and also criticized why this person Gheorghe Anca who is not a poet at all and is not a representative of Romanian poetry has had been published by me in their National Day issue and of the magazine and if you had written the introduction (I wrote it myself) and if the photograph and poems were supplied by Anca?

*

            I like to confirm our “International Academy Mihai Eminescu for Culture. Poetry & Arts” and also the Eminescologistic human love for human race. I am happy that “Tagore Institute of Arts” (India) and “Hafiz Iran Society” (Iran:Teheran) are all cooperating with us and in 1989 we hope to reach Bucharest at his anniversary.

*

            I attended then the full Mexican Week celebrated in New Delhi and met poet Octavio Paz of Mexico who writes in Spanish. There also I mentioned you and hundred Romanian poets. I saw through 15 days World Trade Fair in November as also we had a British Council workshop on Poetry on November 27th where my two poems were taken and one was cyclostyled for discussion. Mention of International Academy Mihai Eminescu is very automatic then. It penetrates the ears of the listener: “100 Romanian poets”.

            Subject: Eminescu bust by sculptor Ion Mândrescu & matters of Book/journals exchange, etc. with Romanian Educational Library & and poetry exchange with individual Romanian poets in Eminescu Year.

            Thank you for your dated nil on 15.4.1989 and I was at International Academy Mihai Eminescu in fact waiting for Ion Mândrescu created bust which is however still awaited. If there is some technical difficulty you can get sent its pictures and/or articles and essays appearing about it in papers, as clippings, for our file and general reference purpose to others who may need.

The International Academy Mihai Eminescu

            First draft – 1991 – to be completed by acknowledgments, other names of poets, thinkers, artists, translators, eminescologists, educators, desiring to be together unto poetry/shanti.

            Albania, Argentina, Australia, Austria, Belgium, Brazil, Bulgaria, Canada, Czechoslovakia, Chile, China, Denmark, Egypt, Finland, France, Germany, Greece, Hungarx, India, Iran, Irak, Israel, Italy, Japan, Mexico, Moldova, Netherlands, New Zealand, Nigeria, Philippines, Poland, Portugal, Romania, Senegal, South Africa, Spain, Sweden, Switzerland, Tanzania, Thailand, United Kingdom, USSR, USA, Yugoslavia

MEMBERS / HONORARY INVITED

            Rafael Alberti, Robert Bly, Emil Cioran, Rosa del Conte, Yolanda Eminescu, Evgheni Evtushenko, John Fowles, Vaclav Havel, Daisaku Ikeda, Eugen Ionesco, Octavio Paz, Amrita Pritam (president since 1981), Salman Rushdie, Leopold Sedhar Senghor, Bogdan Suhodolsky, Grigore Vieru.

MEMBERS AT LARGE

            Anna Aalten, B. Abanuka, Tawfik El Abdo, Prachoomsuk Achava-Amrung, Ioan Alexandru (organizer), Ion Andreiţă, O. M. Anujan, Lourdes Arizpe, Werner Bahner, Andrei Bantaş, Romano Baroni, Georges Barthouil, Al Bayati, Enric Becescu, Eva Behring, Amita Bhose, Danuta Bienkowska, Carlo Bernardini, Eveline Blamont, Ana Blandiana, Lucian Boz, Ion Caramitru, Margaret Chatterjee, Mary Ellen-Chatwin, Mihai Cimpoi, Silvia Chiţimia, Henri Claessen, Georges Condominas, Lean-Louis Courriol, Robert Creeley, Petru Creţia, Marco Cugno, Nicolae Dabija, Rodny Daniel, Nilima Das, Sisir Kumar Das, Mahendra Dave, Guenther Deicke, Francis Dessart, Stanislaw Dobrowolski, P. Vidyasagar Dayal, Metoda Dodic-Fikfak, Mihai Drăgan, Livia Drăghici, Jules Dufur, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Anton Dumitriu, Monika Egde, Christian Eggebert, Didona Eminescu, Roland Erb, Jiri Felix, Galdi Laszlo, Roy Mac Gregor-Hastie, Al Giuculescu, Allain Guillermou, Herbert Golder, Klaus Heitmann, Helena Helva, Gerard Herberichs, Carmen Hendershott, Anna Hohenwart, Peter Hook, Alexandra Hortopan, Kazimiera Illakowiczowna, Philip Iseley, Judith Isroff, Ion Iuga, Vilenka Jakac-Bizjak, Rafik Vihati Joshi, Elena M. Koenigsberg, Maria Kafkova, Iuri Kojevnikov, Henrik Konarkovski, Omar Lara, Leonida Lari, Maria Teresa Leon, Catherine Lutard, Keshav Malik, Muhamed Maghoub, Fidelis Masao, Liliana Mărgineanu, Pino Mariano, Constantin Mateescu, Anna Mathai, Dumitru Matkovski, Charles Mercieca, Ion Milos, Baldev Mirza, George Munteanu, Chie Nakane, Ion Negoiţescu, Wanda Ostap, Ayappa Panikar, Sheila Pantry, Daniel Perdigao, Augustin Petre, Irina Petrescu, Max Demeter Peyfuss, Jane Plaister, Franco Prendi, Carlos, Queiroz, Zorica Rajkovic, Lisa Raphal, Peter Raster, Ruprecht Rohr, Marcel Roşculeţ, Mario Ruffini, Angelo Sabbattini, A. M. Sadek, Zeus Salazar, Patricia Sarles, Monika Segbert, Joachim Schuster, Vinod Seth, Satyavrat Shastri, Andrei Simic, Norman Simms, William Snodgrass, Mihai Stan, Dumitru Stăniloae, Sygmunt Stobersky, Sanda Stoleru, Sorin Stratilat, Arcadie Suceveanu, Eric Sunderland, Bathelemy Taladoire, Akile Tezkan, Eugen Todoran, Fernando Tola, Mona Toscano-Pashke, Urmila Rani Trikha, Kliment Tsacev, Mihai Ursachi, Bruno Uytersprot, Nelson Vainer, Isabela Valmarin, Dimitrie Vatamaniuc, Romulus & Mihu Vulcănescu, J.L. Vig, Brenda Walker, Xu Wende, Reinhold Werner, Rudolf Windish, Mario Zamora

          

MEMBERS IN MEMORIAM

            Anna Ahmatova, Sergiu Al-George, Gheorghe Anghel, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga, Samson Bodnărescu, Alexandru Bogdan, N.N. Botez, Petre Brânzeu, Victor Buescu, Anta Raluka Buzinschi, George Călinescu, I. L. Caragiale, Iorgu Caragiale, Toma Chiricuţă, Pompiliu Constantinescu, Aron Cotruş, Ion Creangă, Dimitrie Cuclin, Mihail Dragomirescu, Mircea Eliade, Gheorghe Eminescu, Gheorghe Eminovici, Franyo Zoltan, Galgi Laszlo, Gala Galaction, Mozes Gaster, Onisifor Ghibu, Petre Grimm, Ion Goraş, N.I. Herescu, G. Ibrăileanu, Nicolae Iorga, Petru Iroaie, Josef Sandor, Ivan Krascko, Mite Kremnitz, Franco Lombardi, E. Lovinescu, Titu Maiorescu, Alfred Margul-Sperber, Veronica Micle, Matei Millo, Gheorghe Nedioglu, Constantin Noica, Ramiro Ortiz, Sylvia Pankhurst, Vasile Pârvan, Perpessicius,  Ioana Em. Petrescu, Gheorghe Pituţ, Miron Pompiliu, Augustin Z. N. Pop, Cornelui M. Popescu, Aron Pumnul, Salvatore Quasimodo, Ianis Ritsos, Mihail Sadoveanu, George Bernard Shaw, Ioan Slavici, Nichita Stănescu, Carmen Sylva, Carlo Tagliavini, Fani Tardini, Vasile Văduva, Tudor

EMINESCU  YAMA

“Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.

*

Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.

*

Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice.

*

“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938).

*

Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.

*

 Izvor ca plâns la naştere - “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).

*

Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”.

*

Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.

*

Eminescu nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el,  prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în ei.

*

Studiul dedicat lui Eminescu reprezintă pentru Arghezi ceea ce reprezintă “Viaţa şi opera lui Edgar Poe” pentru Baudelaire, inclusiv ca viziune estetică şi complementară a personalităţilor, însă după aproape o sută de ani şi, parcă anume, într-o ipostază de retrospectivă pioasă (“pioşenia noastră depăşită”), menită să rectitorească fiorul poetic pe care un poet anume, unic şi mare, l-a lăsat moştenire. Dacă poetul francez, teoretizând poezia, transcria fără semnele citării fraze din Poe, Arghezi va parafraza versuri proprii, sensul parafrazei atribuindu-i-l lui Eminescu (“Femeia lui Eminescu nu e niciodată soţia, rămânând exclusiv amantă”, iar cunoscutul vers: “logodnică de-a pururi, soţie niciodată” etc.). Am risca speculând că, de transcris, la rândul său Arghezi transcrie din Baudelaire idei critice. Totuşi le vedem, originare şi regenerate după lunga lor evoluţie, apărând dintr-un unic şi vast creuzet care este spiritul arghezian, într-o aparentă, revolută înstrăinare de sine: discursul de poetică.

*

dacă n-ar fi decât o prepoziţie, s-ar putea spune că întru este un sistem de filosofie -Noica

*

Jumătate din indienii Pima au diabet şi 95 la sută din diabetici sunt supraponderali.

*

Prima oară l-am căutat la Institutul de Logică, pentru a-i comunica solicitarea lui George Alexe de a scrie la revista “Credinţa”, în Detroit (îl cunoscusem pe teolog de la cumnatul său, arheologul Petre Diaconu, partener de şah). Nu mi-a răspuns, dar mi-a dat întâlnire la restaurantul “Izvorul Rece”, a doua zi din luna următoare, unde am băut bere şi am vorbit, cred, numai despre mine. Am făcut poate caz de cei doi ani, ultimii, de curs, Eminescu, apoi Creangă, al lui Călinescu, pe care l-am audiat, la înghesuială, de vizite la părintele Stăniloae, pe care reuşisem pentru prima oară, ca ziarist de radio, să-l “dau” pe post şi să  recenzez Filocalia – aici, el a numit emfatic pe Pere Migne, cu 120 volume -, probabil şi de lucrarea mea de licenţă (“de stat”), sigur caz de ce scriam, de poezie. Interogaţiile sale, mai degrabă aspre, mă entuziasmau deja, încât curând aproape i-am reproşat, cum de nu mă pune, ca pe alţii, discipoli ai săi, să învăţ greacă şi germană, pentru a-mi auzi, oarecum jenat că se întâlneşte cu mine în paradis (ce să fac, am pus pe seama poeziei exceptarea, am şi cântărit relaţia lui cu lirica, văzând într-un târziu în “campania” manuscriselor şi hermeneutica “omului deplin” Eminescu un paralel cu Holderlin-Heidegger).

*

Normal, mi se părea autorul cel mai aşteptat – după diminuarea interdicţiei din cauza lui Hegel - în librării, la concurenţă, subterană, cu scriitorii dominanţi ai momentului. Întâlnirile au curs în fiecare 2 şi 16 ale lunii, ani de zile, când numai el oferea mai ales cafea – în ultimul timp, la Nestor. Intrasem în atmosfera cărţilor noi, aveam impresia că începusem să fiu martor la zidirea unor construcţii ideatice, de la rostire la întru, via Eminescu. Chiar şi presocraticii sau Corydaleu îmi erau familiari prin auz şi citit, măcar şi din lămuriri la curiozităţi ca din întâmplare.

*

Portretul i-l văd, din profil, cu pipa stinsă (?) în gură, a la Eliade, către Athene Palace, prin faţa statuii lui Eminescu.

*

Noica devenea încă o dată Lotul Noica, zilele cât a stat la noi Sergiu Al-George, Pe Chhatra Marg. Fusese închis în corp cu acest lot grup de eroică amintire spirituală, tot rug aprins, tot acatist.

Filosofia trecuse din cartierele bucureştene la Păltiniş, jnana (cunoaştere) şi abhijnana (recunoaştere/anagnorisis) mi se instalau în minte şi în viaţă. Filosofia recunoaşterii de la Hegel şi Pascal la Ricoeur şi Lyotard o trăisem aproape de Noica: măcar eu îl recunoşteam (în inimă), cum nu făcea societatea securoiştilor ubicui. Şi “recunoaşterea” era de suplinit prin “maşină”, prin inteligenţă. Numai pe Eminescu nu l-am lăsat, într-un târziu, pentru Kalidasa, cu a sa Abhijnana Shakuntalam/ Recunoaşterea Sacuntalei (vezi Călin. File de poveste de Eminescu).

*

Noica s-a vrut bucurie, într-o ordo gaudii, cu Augustin-Rafail - “bucură-te şi fă ce vrei”, cu un personaj al lui D. H. Lawrence - “Nulla dies sine laetitia”. “Ca pe o bucurie am simţit şi ultimii ani de închisoare.” Soka (durere) se face sloka (verset) la Valmiki, melancolia se face vers la Eminescu, filosofie la Noica. Bucurie (sukha) după durere (dukha) – Wulf is on an island, I on another (poem celt). Filosoful român şi-a găsit moartea alergând după un şoarece, altfel, servitorul zeului elefant Ganesh, al cunoaşterii. Poetul tamil Subramanian Bharati fu ucis în templu de elefantul căruia i se închina, iar Gianni Rodari doborât în Africa, de alt elefant. Viaţa e jiva, jiva e Shiva, Shiva e jiva. “Fie-ţi milă, Doamne, de cei care te-au omorât”.

*

Parpagai: (publicitate) ediţia 666 irod iord (an) iuda aiud umăr sub gheară.

*

Peniscop: numele Gavriliu materiale metal os craniul lui Eminescu titlul

                        peniscop văzând şi creierii lui Kennedy scoşi din ţeastă aure de

                        clintoni în jurul epitomului.

*

Gabriel (Cod penal art. 390) „Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt,

                        monument, sau a unei urne funerare ori a unui cadavru se pedepseşte

                        cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”.

*

Colonel: Nu fă valuri, au trecut 7 ani, l-a cumpărat de la gropar, de la urgenţă,

                        se joacă şi fotbal cu ţeste, berneveci pe brăcinar.

*

am băut băi Gheorghe un elicopter

                        am băut Vasile unde e elicopterul dumitale care n-ai băut

*

azi-noapte ploua la două mai erau paisprezece kilometri până la Câmpulung

*

te fac să-ţi descoperi

                        în antieminescianismul lor lombrozian prostia de a-l fi iubit

                        bine măcar pe Păucescu prompterul lui Niolae Manolescu Ion

                        Bogdan Lefter Răzvan Rădulescu Şerban Foarţă Pavel Gheo

                        Radu Mircea Cărtărescu T.O.Bobe Z.Ornea Cristian Preda

                        Alexandru Paleolog C.P.-B.

*

Eminescu e un dat dilemienii îl fac luat

*

resorturile ideii antieminesciene erostratism 22 di lema

lemurieni

*

tema era de ce unul care n-a băut n-are 30 de maşini sau

un elicopter cât a băut el iar în surdină cu ce pleci din viaţă

viaţa e o elicoptereală coptă

*

te-ai văzut martir, nu m-am văzut, mă tot trezeam fără să dorm, n-am ştiut c-o să dau peste copii ca tine, de 1-12 ani, şi ne făcură plămânii explozie, iar m-ai făcut să monologhez, mi-ai refăcut soarta, alte vremuri, alt condei, zona e brăzdată pe ceruri de lumini zmeieşti, meteorice, teor de teor se trage pe acolo, raţionalităţi de-ale vâlvelor subterane, în compania lor, de ni se va întâmpla, asta se poate, să ne vedem prin reflexii de timp intermediate de ei, la amiciţie, dacă au chef, te rogi de ei, le intri pe sub piele, îi laşi să te poarte mai toată valea lor de univers, tot universul lor de vale, în jocuri şi puteri de fractali, iar puterea nu stă-n voia şi momentul tău, cum ar fi scris în cer, o viziune, un zbor, într-o doară, pe vreo scară, cu acoperişe umflate de aer sfânt, te văd citindu-mă, te văd şi teorii, sperez să nu le displacă, noroc de vin-vinars, eu să-ţi vorbesc tu să m-auzi citindu-mă în lepturariu, literele străbune la tine, eu le lăsasem ciriliane pentru bătrâni, eşti un copil deştept, poate mai bine nu mă citeai, mai bine nu mă scriai, a fost de-ajuns nefericirea mea, ai crescut-o, din lanţ în lanţ nefericirea asta se face scară la cer şi de acolo, de n-am pica în iad, numai recitarea ta ne poate propulsiona în vreo parte, cât să ne rabde iar pământul, piatra, şi să ne mângâiem ca între prizonieri şi fraţi, împăraţi şi proletari, Kaiser în Viena, concepist în Sibiu, ai mei s-au dus din viaţă, trăsurile-mi sunt grele, tu mă vei ţine minte prin codrul de durere, o să-ţi pară plăviţă şi îngeră cântarea-mi, vei şti de mine-n nebunie, vei şti în veşnic disc rotit, tăiate stele vei reîntregi cu strălucirea minţii tale, copile, aş mai fi trăit, ci tu prea tânăr te urneai din lanţuri, sunt stele pline de surprize, meteoriţi, teori, hangii cosmici, ţin loc câte unul, când s-ar distra, s-ar odihni, s-ar deştepta în altă lume, aşa te-am şi văzut, primindu-te, de şi tu vei ajunge teor mă vei vedea cum mai m-ai văzut, schimbat, magistrul tău nu mă văzuse, orb cu orb, orbie cu orbie, mai da, ochii conaţiei adevăraţi abia ţi-i apără de ciori şi zori, teorii dintru început te stimulau şi pentru mai târziu, de bătrâneţe mă scriseseră Polux, m-am rebelat şi am venit într-o itineranţă teorică, ne vom pelerina la cascadă pe unde din când în când ţi se trezesc părinţii de prin cotloanele părăginite ale patriei, la fel şi tu, cu ei, nu trebuie a te citi oricine poate pe dumnezeu citindu-l tu, ce ucigaşi de-ai tăi, de-ai mei nu ni s-ar tulbura şi nu şi-ar mai face meseria-măiestria, neîntregită viaţă, dreptatea pe fractali, emoţia de peste vieţi eu ţi-am întors-o pe când copil mutatu-m-ai din glie la teori, rimez la mag, nu şi teorii, mai repezi entităţi, la concurenţă cu lectura de femeie prin perii constelate, acest mister cu greu se poate reprezenta, operă din operă, deşteptare din deşteptare, înnebunire din înnebunire, când nu se şterse scrisul de pe piatră, câte-un rol – pictură – tăietură, static a la eternitate, compasiunea legatto-ul, nici vouă nu v-a mers mai bine, epigoni, noi v-am admirat din respectul tău, ceilalţi parcă ţi s-au făcut doar ţie epigoni, cu noi prin tine, tu şi-n noi şi-n ei, noi şi-n tine şi-n ei, dupre legile propăşirii literelor, noi toţi şi litere şi literă, tăceam într-un răsunet, acum deliterez vederea fractală printre teori, se simt, ca după o chemare amicală, blajică, de-o măsurasei cu pasul şi cu salve, între biserici din Târg, din Deda, un punct-două şi dominaţiunea fractalică o ai multispiralat, vezi-te-n atâţi teori ce se apropiară la sporovăiala neobişnuită anume către tine, şi buni şi nebuni, cum fiu mi-ai fi putut fi, cum m-ai putea ucide ca Oedipus, necunoscându-mă, de ne-am certa, ci n-avem cum, teorii ni se interpun de dragul panteonului din interludiurile fractale m-ai omorâ, eu mort te-aş reconcepe amorului cu muza, nu te uita la moda mea pasată, atâta şi ţicneala şi bolirea, mai că-mi pare rău de tinereţea ta, oricât se transformă în frumuseţea naţiei visate, s-au săturat teorii iar de mine, intră-le-n horă printre mari fractali codificaţi şi după-a ta poemă ce june dedicatu-mi-o-ai ca un devotament romantic: feţe cosmice ne taie moştenirea, sub Tâmpa, mai în Cosmos, la Cluj, la Cernăuţi, computere, fractali, adaose-n de noi, le putem refuza, dar discul ne-a prins bine îţi mai desţărânezi şi amintirea mai bătrână în cea mai tânără, fără perversiune, din tată-n fiu.

*

din orice palmă de Sion joacă pe degete vastităţi ermetizate mantric, revoluţia de catifea de la 1848, scrie, un răsunet altfel, mai târziu şi devotamentul

*

sufixări etnice, chirurgii estetice, păcate de meditaţie, anti-nuvelă, pantofii negri ai preşedintelui indian erau la fel de proaspăt lustruiţi ca ai umbrei lui Andrei Mureşanu, pe răchită împletită, brazii ca-n Almora, surorile mai multe, care n-au fost ucise -

*

un răsunet mai rar, scuipat de Titus şi de Paul, primul, măcar, mai poate fi un pic operă a lui Eminescu, de după Mureşanu, sub domă, lumină şi nor, o noapte lipsă, du-te până la Bremen -

*

morţii devreme nu sunt cei mai departe, părinţii călcaţi de cai, poeţii ucişi de elefanţi în rut, botezătoarele copiilor în aure convulsionate, şi-aşa discuţia mi se duce între, nu între Cipru şi Malta, nu între Calaea Laptelui şi Andromeda -

*

temele de la urmă nu mă mai fac curios, zisesei eseu, am răspuns nuvelă şi meditaţie, în glumă piesă, genurile astea se studiază la Blaj, după Bistriţa, înainte de Braşov şi Sibiu, aşa că n-ai venit nici să mă vezi, nici să-ţi spun cum şi-a omorât Aurangzeb fiii spre a nu-l omorâ ei, ci să-mi înredinţezi, în replică, non-stagiul de la Cluj, de vă credeţi eminescologi, iar mureşanologul n-are frate, intens am celebrat surorile, ne-au apărat, şi mame tinere muriră -

*

oricum, tot un drac, domnule, mă ocup de Mureşan ca eminescolog, poemul lui, motivarea, şi pentru că am făcut un lepturariu românesc în India, întru Eminescu, teoric Aron Pumnul, fără Mureşanu, teorsis -

*

prea des mă crezi adormit aş vrea să-ţi scriu din noaptea când te-am convins că sunt teor, adâncă tinereţe, te-ai şi speriat, dar mai curioasă ai fost, te-ai făcut că uiţi şi ai stat aproape, fractal de fractal, noroc că am fost de aceeaşi religie, tu cam frigidă, a la teora, pe după autorii cascadei -

*

cascade cosmice pe computer, la o întâlnire de teori chiori, din medii adverse, autoregenerându-se şi autoanihilându-se, ca tine, bărbate, orice teor mort îşi duplică semenii vii, câţi de tine crezi că mi-au torturat frigiditatea -

*

dracul discului se şlefuie proporţional în toţi, sunet-răsunet, visceraţiuni luminofage, fosfor decerebrat, mama cancer -

*

aglomerate naşteri de teori pe amintiri de orhidee -

*

mi-e dor de când eram nebun de când eram beat de când eram tânăr, cine-oi fi fost cum mă chema, tot tu mă oglindeai mă achitai -

noroc de disc noi ştim foarte puţin din câte ni se întâmplă, din câte s-ar putea să ni se întâmple, discul ne-a smuls şi dus, merge când ne trezeşte aruncat cu nesaţul durerii de a nu mai dormi -

*

n-aş dori decât de cel ce te-a ucis, ca luminarea prin ameninţări, drumuri serpentinate, şocul de computer, dragostea şi ura deocamdată maxime, apoi nimic, tot altă lume, alteori, Teori, alTeori, Teorii lui Mureşanu, păi şi Eminescu, un ce misterios, oraşul în oglinzi, ne lăsarăm toţi părinţii să moară, nu ne muriră şi-i lăsarăm să ne lase să-i lăsăm să moară -

*

teorul acesta ne-a ascultat şi se apropie, nu suntem pregătiţi, ori ne înnebuneşte ori îl înnebunim, Mureşanu de ne-ar reprezenta, de n-ar fi scârbit, de n-aş fi-n Iaşi, locul e pe disc, ne-om comunica până-n părinţi bună-voia, tot n-a mai rămas decât astă-seară, şi nicio speranţă, arcă pe apă, disc în aer -

*

            Titlul provizoriu, Nirvana, al poemului Rugăciunea unui dac (1879), prezenţa unor versuri din Rig-Veda (cf. ediţia Perpessicius) nu împiedică identificarea lui Zamolxe cu unica forţă creatoare universlă, de dinaintea genezei. Zamolxe nu e un buddha în înţelegerea lui Eminescu. De o metempshihoză a lui poate fi vorba numai speculativ. Magii ar fi, eventual, reîncarnări ale zeului.

*

Ca Sarmis să poată fi alăturat în vreun fel de Hamlet, un argument l-ar aduce inexistenţa reală a părinţilor şi a raporturilor ereditare în poemele getice ale lui Eminescu. Nebunul Sarmis cunoaşte de la început adevărul şi atunci duelează cu Zalmoxe.

*

            La sfârşitul unui război cu învinşi sinucigaşi (Memento mori), la dezgustul misogin şi ura de viaţă a lumii (Gemenii), în vecinătatea morţii sau naşterii perpetue (Povestea magului călător în stele, Demonism etc.), Zamolxe se încarnează sau se spiritualizează când prea păgân, când compatibil cu vreo dogmă creştină, dar mereu stăpânitor mistic (ascuns) peste naturi.

            În Luceafărul şi Fata în grădina de aur, Dumnezeu şi Adonai sunt concepuţi eclectic, iar Zalmoxis transpare numai în afara păcatului şi cerului. De el aminteşte refuzul, deci neputinţa, schimbărilor de soartă. Blestemul zmeului este o ciudată furie omenească asemănătoare cu a lui Sarmis, ori, umanizarea răstoarnă mitul dacic al zeificării prin scârba de viaţă nedemnă. “Izvor de vieţi şi dătător de moarte” s-a pomenit şi Zamolxe, dar lui Hyperion îi e “sete” de repaosul vieţii, lui Sarmis, de repaosul morţii. Dialogul între un muritor şi protectorul nemuririi sale literaturizează dramatic mitul şi-l scade. Abordabil, Adonai în plutire deasupra luptelor dacice ar suferi şi s-ar coborî în Valhalla.

            Adevăratul Zamolxe, revelat o dată, cum am văzut, în creaţia tragică, se revelă inepuizabil a doua oară în armonia care tronează asupra haosului, în sacrificiile naturale nedureroase, închinate lui în “templul timpului”.

*

            Astfel, în “armonia codrului bătut de gânduri” şi-n “visul codrilor de fagi” se vorbeşte de armonia şi visul zeului verde.

            Izvoarele toate turnându-se în mare, dar pe o cale nevăzută, ilustrează, ca şi stelele, mai adânc mitul lui Zalmoxe, deşi în mod indirect: în funcţiile acestui mit. Pentru a surprinde însă mai exact rostul apelor în aluziile mitologice pe care le urmărim, trebuie pătruns în lumea celor ce se închină lui Zamolxe: zei, zâne, magi, eroi, oameni.

            Dacia geologică întrece în monumentalitate oricare dintre viziunile întunecate ale poetului.

*

            Călin, ca şi nebunul Sarmis, este nemuritor, dar îşi consumă existenţa mitică fără control divin. De la Sarmis la Călin, păgânismul şi-a irosit zeităţile, şi viaţa, din tragedie, s-a transformat în basm cu monştri sufocaţi şi voinici triumfători. Ideea se exprimă şi liric, “E apus de Zeitate şi-asfinţire de idei” (Memento mori). Miron sau muşatinii vieţuiesc himeric, introspectându-se etern şi biruind obstacole sociale.

            Zamolxe s-a zidit în tradiţie şi, probabil, şi în închipuirile getice, ca apă vie, ca întăritor prin nemurire al vieţii tuturor supuşilor. În manuscrisul 2257, F. 424, Eminescu şi-a însemnat după Herodot (cf. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. II, “Descrierea operei”) obiceiul tracic de a boci la naşterea copiilor şi de veselire cu prilejul morţii. Herodot se mira de patima cu care geţii nutreau sentimentul bucuriei morţii pentru a se duce la Zamolxe. Cu atât mai mult Eminescu avea să-şi reproducă din clădirea subconştientului său imaginea existenţei concepute tracic. Unele versete, nu Luceafărul, dar spiritualitatea lui, da, se pot imagina drept moşteniri de la un aed al Trausilor sau Geţilor. Groaza modernă de apocalipsă nu conferă genezei nicio îndulcire. Lumea e un joc al haosului, iar frângerea veşnicei nefiinţe umple cu explozii telurice mintea dacului, a cugetătorului, a dascălului şi a poetului. Scara puterilor vizibile cu fantezia, când suportă zeitatea, o năruie. Altfel, armonia esenţelor ridică muzica poetică atât de sus, nu invers.

            Limitele nemuririi concurează neantul. Prejudiciile naturii, ale omului sau ale stărilor sale intră în memoria universului. Căci vechiul univers nu poate deveni receptacol al pesimismului sau al sângiuirilor urii de viaţă. Emanaţiile genezei alcătuiesc un nou tot reîncarnând lumea. Oricare element semnifică, mai mult decât naşterea sau stingerea, o afirmare. Afirmările eminesciene sunt compatibile, prin vizionarism, cu mari etape de meditaţie umană.

            Ulterior “odihnei celui nepătruns”, creaţia se înfiripă cerebral, întâi există prăpastia, genunea, întunericul, eterna pace, noianul întins de apă, pe urmă “un punct”, un Zamolxe, împreunându-se cu ele. Lumea se înfăptuieşte singură, din inerţie: “De atunci răsare lume, lună, soare şi stihii /.../ izvorând din infinit, / (Sunt) atrase în viaţă de un dor nemărginit”; “răsare”, deci imită soarele chiar în forma stihiilor; “izvorând” adică instituind sonor soarta noianului de apă, semn vajnic al tragediilor cosmosului înviat. Pentru oamenii geţi, plânsul la naştere sau înviere (crima naşterii despre care vorbea şi Calderon, iar după el Schopenhauer...) repetă destinul acela fluid, din nou din inerţie. Potriva divinităţii imediate a acestui rit este izvorârea spontană.

*

            După ce în tinereţe, cu “Sara pe deal”, Eminescu înstrăinase de viaţă aşteptarea iubirii, prin jalea buciumului, naşterea “stelelor umezi” şi mai ales printr-o amintire ancestrală: “Apele plâng clar izvorând”, târziu, în “Mai am un singur dor”, a privit apele ca pe nişte “mume”. La moartea poetului, cu visul unei noi naşteri, plânsul şi căderea apelor se antropomorfizează:

Lucească cer senin

Eternelor ape,

Care din văi adânci

Se nalţă la maluri,

Cu braţe de valuri

S-ar atârna de stânci -

Şi murmură-ntr-una

Când spumegând recad.

O naştere neîntreruptă trezeşte aceleaşi efecte ca şi somnul morţii: “Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu” (“O, mamă...”) - plânsul apei înseamnă iarăşi izvorâre.

*

            Prin cădere, izvoarele fac perfect semnul posesiunii universului. Sclipirile lor, ale genezei, sunt de natură fizică-minerală, dar prezenţa orbitoare în timp se asociază cu pătrunderea în condiţia umană şi întoarcerea în vid. Un apriorism liric răstoarnă treptele ciclului: izvoarele se nasc pentru a plânge naşterea omului, omul le urmează, iar murind, izvoarele îi închipuie sonor făptura. Unduirea om-izvor e una din tainele pe care, iniţiată, Cătălina le înţelege:

Şi tainic genele le plec

Căci mi le împle plânsul

Când ale apei valuri trec

călătorind spre nemurire.

            Sonorizare irizată mai presus de neant, aiurare continuă a lucrurilor din viziuni, mitul lunii şi al luminii căzătoare suind în reflexele acvatice, memorie şi reprezentare inconştientă, voinţă şi reprezentare, iată câteva posibilităţi ale izvorului, aşa cum reies din versuri risipite peste tot: “Stele izvorăsc pe ceruri, / Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri”; “clopotul va plânge”; “arfele cugetă mite”; “codrii aiurează negri sub a stelelor povară”; “cerul nori gândeşte”; “undele visează spume”; “izvoare plâng în vale”; “ceru-ncepe-a se roti / În locul unde piere”; “În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers”; “izvor eşti de vieţi”.

*

            În fapt, izvorul are un sens magic, prins “de vrajă” omenească, sublimează alchimic armonii şi dezarmonii psihice, în primul rând erotice. Se alege un basm numai cu izvoare din poezia lui Eminescu, un basm budhic susţinut subconştient de memoria miturilor proprii dacilor, însemnate de poet. Izvorârile paralele din “Povestea teiului”, iscate din spiritul muzicii, sunt avatarii unui faraon mineral: “Sara vine din arinişti”; “îngânat de glas de ape / Sun-un corn cu-nduioşare”; “Iar izvorul prins de vrajă / Răsărea sunând din valuri”. Acestea se spun ca mărturie pentru Blanca, născută “din nevrednică iubire”. Însăşi Blanca se închină celorlalte forme de păcat al naşterii şi îşi face destin erotic în mijlocul lor.

*

            Pentru a reveni la tâlcul fundamental al izvorului, care, cum am arătat, stă în lamentarea tracică în faţa venirii la viaţă, cît şi în predestinarea nemuririi, poezia “intimă” oferă nuanţe neaşteptate ale mitului imortalităţii:

Putut-au oare-atâta dor

În noapte să se stingă

Când valurile de izvor

N-au încetat să plângă...?

*

            În poezia lui Eminescu se poate consemna primatul nemuririi predestinate asupra morţii vitale. Ceea ce a împrumutat din budhismul schopenhauerian nu schimbă relaţiile poetului cu spiritul divin autohton, întruchipat în Zamolxe.

*

            Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /.../ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:

Vom pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.

            În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală... Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Expresiile nemuririi, ca revenire la viaţă sau plecare spre moarte, sunt mai multe în poezia lui Eminescu. Două fascinează îndeosebi, anume: vorbele magice ale magului din Strigoii - ...”Iar duh dă-i tu, Zamolxe, sămânţă de lumină” - şi începutul poemului Mureşan, publicat separat de Maiorescu - “Se bate miezul nopţii în clopotul de-aramă”.

*

            Şansele blestemului, la Eminescu, merg de la geneză la pieire. Esenţială e plasarea spirituală a blestemului în contextul dacic şi posibilitatea de a surprinde permanenţe interioare puse pe seama spiritualităţii antice.

Cea mai simplă formă este blestemul ca destin.

*

            Revenind la mitul lui Eminescu în interpretarea eminesciană şi a lui Lucian Blaga, se impun câteva concluzii cu privire atât la zeul-profetul, cât şi la relaţiile cu spiritul celor doi poeţi. Invenţia infinită de zei, mitul în mit, la Eminescu, revelează nemuritori absoluţi, dispensabili prin identitatea spinozistă cu natura. La Lucian Blaga, zeii ucişi prin purtătorii lui profetici, zeii relativi contaminând în absolut viaţa, opresc un traiect de genealogie divină. Zamolxe, văzătorul chtonian, conduce în destin pe Orbul din cer. Uranismului şi neptunismului eminescian i se substituie o nouă evaluare a existenţei cu somn în mit. Trezia lui Zamolxe, în misterul păgân al lui Lucian Blaga, e consecinţa prefacerii ciobanilor în priculici, a vervei sarcastice a gheboşilor, a voinţei colective de a ucide. Supravieţuirea profetului, spre eternizare, înşiră viziuni paradisiace cu linişte apocaliptică (vetrele, miturile, lumina, somnul). Asemenea, Eminescu, fie ele şi infernale, creează paradisuri continue (Insula lui Euthanasius, adâncul mărilor, Dacia etc.).

            Zeul Zamolxe eminescian se umanizează prin asocierea altui zeu: Joe îl umileşte, Odin îi oferă exil în Valhalla (Memento mori). Magii, ca şi blestemele, conciliază sau despart lumea şi zeul, iar eroii aspiră cu folos spre condiţia zeească, rămânând ei înşişi. Profetul Zamolxe nutreşte scârba pentru irealitatea şi cruzimea zeilor, ură pentru mituri efemere şi, zeificat zilnic, redevine spre aprofundarea soartei pământeşti în timp terestru. Oedipul mistic pe care îl îndreaptă dinspre sine pe căile oamenilor mişcă absolutul tainic înspre matca universului intangibil.

            Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l'homme a l'eau, lui confere de nouvelles possibilites de 'germination', d'une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.

            Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de  balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.

            Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.

*

la urma urmei începe şi ziua asta din Gita

*

  

România e ocupată de ruşi Mihai Eminescu este interzis mutilat ceea ce s-a reprodus în anii 90

*

într-una vocea Eminescu-Milarepa-Brâncuşi

*

            studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui  Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita

*

în decembrie International conference on Indian culture 28-30 May 2000 simpozion Tagore în anul Eminescu summer course un lucru rău n-are cum fi precum îl gândesc dr George Anca has delivered two lectures Tagore in Romanian perspective Vidya Bhavan 22 November '99 Tagore and Eminescu 23 November

*

bunyanul de 270 ani din grădina botanică library compound is not a public park trespassers will be firmly dealt with gold de la Goldstei Brancazio on supernovae 29 titluri Eliade 23 Ceauşescu 2 Eminescu C-M Popescu Leviţchi-Bantaş Emin Pasha eminent Asians Indians Victorians Edwardians Bengalis Elizabethans Nigerians Women Orientalists Eli Elia Eliade

*

volumul XIV Eminescu gramatica sanscrită

*

a am citit Rugăciunea unui dac de Eminescu în amintirea Amitei

*

Mihai Eminescu Constantin Brâncuşi Mircea Eliade Lucian Blaga au fost inspiraţi influenţaţi legaţi de India

*

            Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka - “...greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.

           În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal - Zalmoxe-Hristos – Rigveda:

Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!

Eu duşmanii mei nu-i urăsc... îi bat,

Dară învinşi – eu îi iubesc /.../

Un singur lucru e mai bun ca viaţa,

Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.

Ah, cum nu suntem pe atunci pe când

Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Nici marea aerului, nu auzul,

Nimic cuprinzător, nimic cuprins,

Nu era moarte, nemurire nu

Şi fără suflet răsufla în sine

Un ce unic ce poate nici n-a fost!

Dar vai! un sâmbure în acel caos,

Mişcându-se rebel, a nimicit

Eterna pace şi de-atunci durere,

Numai durere este-n astă lume...

Unde e starea aceea unde zeii

Nu existau, nici oameni, nici pământ,

Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă

Nu-şi aruncase umbrele în lume?

*

Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology;  The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice  adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).

*

Doamna (n-am cunoscut-o) Zricha Vaswani şi-a luat nu demult doctoratul la Universitatea “Dr. Bhim Ambedkar” cu teza “Effect of Indian Thought on Mihai Eminescu”.

*

un du-te-vino între Odă – Katha Upanishad, Glossa – Sutta Nipata, Rugăciunea unui dac – Rig-Veda, Scrisoarea I – Rig-Veda, Luceafărul – Srimad Bhagavad Gita, Kamadeva – Sakuntala, Mortua est – Budha-Karita.

*

lasă viaţa lasă tot

Eminescu Eliade

plouă dealuri şi cascade

şi copilul ce înot

*

laotzieni Eminescu Blaga

confucieni Spătaru Călinescu

*

pe Eminescu indienii îl iubesc

în reciprocitate din depărtări

nu-i voi muta din calypso

pe gazde Kabir şi Eminescu

*

orice cuvânt o nălucă dinspre Eminescu

spre Blaga

*

Eminescu e cel

mai puţin de jelit

*

nu mai confunda şi tu

comunismul cu Eminescu

*

pe unde am mai stat în Washington

pe bănci de lemn din Eminescu

*

Luceafăr şi alte – Eminescu

Kim so wol                  şi                      Eminescu

*

iubirea de Eminescu e păcatul fatal al României

*

nemaipiatră Holderlin şi Eminescu

*

my name is Eminescu that is Poe

*

adevărul este valoarea eminesciană

*

tradusei din Eminescu după Tulsidas

*

recitim Decebal de Eminescu

*

Eminescu n-a lăsat

desene Brâncuşi

n-a lăsat texte

*

are ochi verzi ca M Eminescu deci e frumos

*

uitaţi de Eminescu precum şi despărţire

*

la Rovine

muri Marcu-n Eminescu

*

pe când eram o ţară şi Eminescu ne era

*

Brahma Vishnu Shiva

Rig Veda Voluspo Luceafărul

*

poezia întoarcerii la Eminescu pe furiş în Coran

*

Al Rahimi

Rama Crist Eminescu

*

Kalidasa e raasa Eminescu e dhvani

*

patriot ca Leopardi şi Eminescu

*

„Bădie Mihai, / Ce-i cu Bucureştiul de-ai uitat cu totul Eşul cel oropsit şi plin de jidani”.

*

Dacă Eminescu a ajuns aici, n-a fost, veramente, agonic.

*

Bacovia  şi muzica lui pe versuri de Eminescu

*

Facerea securistică de prieteni lui Eminescu.

*

un institut Eminescu, timpule

*

a cause d’Eminescu

*

Deconstruirea lui Eminescu

*

Eminescu şi proletar

*

Dar dacă ar fi cunoscut Mihai Eminescu Ţiganiada?

*

India era Eminescu, România e pământ.

*

Pentru Mexico am recitit Eminescu Noul Testament după catehime catolic şi ieri Baudelaire opiat.

https://georgeanca.blogspot.com.au/2018/04/kalidasa-si-eminescu.html