„ŢIE, DOAMNE!”
La sfârşitul fiecărei ectenii, preotul cheamă
poporul să se dea în chip deplin Domnului Hristos, zicând: „Pe noi înşine, şi
unii pe alţii, şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!” La care
poporul răspunde: „Ţie, Doamne!” Acestea sunt nişte cuvinte foarte importante,
şi pot fi aplicate în multe împrejurări din viaţa omenească. Când ai sănătate
şi spor la treabă, înalţă-ţi inima şi zi: „Ţie, Doamne!” Când oamenii te
cinstesc şi te laudă, spune-ţi în sinea ta: „Nu eu merit asta, asta nu se
cuvine mie, ci – Ţie, Doamne!” Când îţi trimiţi copiii la muncă ori la şcoală
ori în armată, binecuvântează-i din pragul casei tale şi zi: „Îi dau în grijă –
Ţie, Doamne!” Când te lovesc invidia omenească şi necredinţa prietenilor, nu cădea
cu duhul şi nu ţine amărăciune în inima ta, ci zi: „Toate acestea le dau spre
judecată şi dreptate – Ţie, Doamne!” Când mergi în urma sicriului ce poartă tot
ce ai mai drag, păşeşte cu vitejie ca atunci când duci un dar celui mai mare
Prieten, şi zi: „Acest suflet drag ţi-l aduc în dar – Ţie, Doamne!” Când se vor
aduna asupra ta chipurile întunecate ale ispitelor drăceşti, şi suferinţelor,
şi bolilor, nu deznădăjdui, ci spune: „Ajutor şi milă cer – Ţie, Doamne!” Când
îngerul morţii va veni la patul tău, nu te speria – prieten este -, ci iartă-te
cu această lume şi spune: „Sufletul meu pocăit îl dau în mâini – Ţie, Doamne!”
Sfântul Nicolae Velimirovici,
Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, pag.
230-231
PORUMBELUL - Sfantul Nicolae
Velimirovici
Porumbelul
este simbol al Duhului Sfânt. Duhul Sfânt S-a aratat în chip de porumbel.
Astfel când Domnul S-a botezat la Iordan, Ioan a „vazut Duhul lui Dumnezeu
pogorându-Se ca un porumbel si venind peste El” (Matei 3, 16). Porumbelul,
pasare blânda, fara nici un fel de rautate, simbolizeaza Duhul Sfânt, caci
porumbelul este una dintre rarele pasari iubitoare de pace. Si, multumita
acestor calitati ale sale, el simbolizeaza pe Dumnezeu-Duhul, în care nu aflam
nici o rautate.
Sfantul Nicolae Velimirovici,
Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti,
2009, p. 45
TRATAMENT PENTRU MÂNIE
Ce trebuie să eviți și ce să citești ca
să scapi de nervozitate! Acesta este un medicament sfânt!: Medicamente
duhovnicești pentru nervozitate Singura cale corecta spre vindecarea de
nervozitatea bolnavicioasa trece prin adevarata credinta Ortodoxa, prin pocainta
si indreptarea vietii dupa indreptarul poruncilor lui Dumnezeu. Principalul
pentru om este sa inteleaga cauzele imbolnavirii sale, sa constientizeze in mod
profund neputinta sa, sa urasca pacatele demonice ale trufiei, slavei desarte,
maniei, trandaviei, minciunii, curviei, sa doreasca sa se schimbe, sa se
intoarca spre Domnul cu pocainta nefatarnica.
Cuvantul grecesc soteria acopera doua concepte: „mantuire” si
„vindecare”. Asadar, numai pe calea spre mantuire dobandeste sufletul
vindecare. Este neaparata nevoie ca omul sa mearga la slujbe, mai ales in
duminici si praznice, sa fie partas la Tainele Bisericii, in rugaciunea pe care
preotul o citeste inainte de spovedanie sunt urmatoarele cuvinte: „ai venit la
doctor, sa nu pleci nevindecat”. De Sfintele Taine trebuie sa ne apropiem cu
inima infranta, cu credinta adanca si cu nadejde in mila lui Dumnezeu Este
neaparata nevoie de citirea Sfintei Scripturi si mai ales a Evangheliei, de
implinirea poruncilor lui Hristos, ce sunt cuprinse in aceasta. Un ajutor de
nepretuit este literatura patristica, in care sunt date modelele ideale de
urmat, sunt aratate adevarata menire a omului, maretia frumusetii duhovnicesti,
rabdarea si statornicia in fata greutatilor. Sunt de evitat „nascocirile”,
fanteziile de tot felul, imaginatia sterila, mai ales cea cu caracter senzual.
Visarea si inclinatia spre imaginatie sterila este un pacat, si nicidecum
dintre cele mai mi-ci. Sfantul Siluan Atonitul spunea ca el se ascunde in
trufie, de la care lucrarea inchipuirii prinde putere, iar smerenia,
dimpotriva, o face sa se stinga. Trebuie sa ne straduim sa dezvoltam in noi, cu
ajutorul lui Dumnezeu, blandetea si smerenia, dezradacinand minciuna si
prefacatoria. Pentru tot ce ni se intampla trebuie sa ne invinovatim doar pe noi
insine. Daca vom face asta se vor instapani in suflet echilibrul, pacea
sufleteasca si linistea. „Daca toti s-ar invinovati pe ei insisi s-ar instapani
pacea”, scria arhiepiscopul Arsenic (Jadanovski). „Invinovatirea de sine ne
face sa induram linistiti jignirile fara a le simti”. Trebuie sa ne socotim pe
de-a-ntregul vrednici de nereusite, critici, caderi – mai mult, sa ne socotim
mai rai si mai nevrednici decat ceilalti. Atunci va disparea cu adevarat orice
dorinta de a ne mania pe cineva dintre cei ce ne inconjoara. „Stapaneste-ti
limba, ca sa nu se inmulteasca pacatele tale” (Cuviosul Antonie cel Mare). Cine
isi pazeste gura isi pazeste sufletul sau (Pilde 13, 3). „Infranarea limbii
vadeste pe omul intelept” (Cuviosul Awa Isaia). La temelia adanca a feluritelor
boli sufletesti (mai ales a nevrozelor) sta imputinarea dragostei in inima
omului – iar unde nu este dragoste se parguiesc nepasarea, ura, lipsa de
rabdare, mania, pizma, frica s.a. Multi oameni nervosi vorbesc despre
nesimtirea sufleteasca, despre raceala launtrica pe care o incearca. Cuviosul
Serafim ele Sarov invata: „Dumnezeu este foc ce incalzeste si invapaiaza
inimile si rarunchii. Asadar, daca simtim in inimile noastre raceala – care e
de la diavolul, fiindca diavolul este rece – sa il chemam pe Domnul, si venind,
va incalzi inima noastra cu dragoste desavarsita nu numai catre FI, ci si catre
aproapele. Si de la fata caldurii va fugi raceala uratorului de bine”. Iata
inca o importanta observatie duhovniceasca: „Vrajmasul a cazut prin trufie. Trufia
este inceputul pacatului; in ea sunt cuprinse toate felurile raului: slava
desarta, iubirea de slava, iubirea de stapanire, raceala, impietrirea,
nepasarea fata de suferintele aproapelui; inclinarea mintii spre visare,
lucrarea sporita a inchipuirii, expresia demonica a ochilor, caracterul demonic
al intregii infatisari; mohorarea, intristarea, deznadejdea, ura; pizma,
nepasarea fata de ceilalti; la multi apare nazuinta neinfranata spre pofta
trupeasca; chinuitoarea neliniste launtrica, neascultarea, teama de moarte sau,
dimpotriva, cautarea de a sfarsi cu viata si, in fine, ceea ce nu se intampla
rar, deplina nebunie. Iata semnele duhovniciei demonice – dar cata vreme ele nu
se arata cu putere, raman nebagate in seama de catre multi” (arhimandritul Sofronie
(Saharov), in cartea Staretul Siluan Atonitul).
Dr. Dmitri Avdeev
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu