Confruntarea U.M. 0110 versus K.G.B.
& G.R.U.
Dr. Constantin Corneanu, istoric
03 Aprilie 2019
Volumul
istoricului Florian Banu „De la S.S.I. la S.I.E. - O istorie a spionajului
românesc în timpul regimului comunist. 1948-1989”, precum și titlul dezbaterii
„Serviciile de informații românești și sovietice. De la colaborare la
confruntare: 1948-1989” ne permit să facem următoarele aprecieri asupra acestei
confruntări dintre cele două servicii de informații, în contextul evoluțiilor
politico-ideologice ale vremii. Precursoarea U.M. 0110 (anti-K.G.B.), viitoarea
U.M. 0920/A din structura Direcției Generale de Informații Externe (D.G.I.E.)
își are originea în ordinul primit de către generalul Nicolae Doicaru, la
începutul anului 1963, din partea ministrului Alexandru Drăghici, de a se
constitui o unitate specială care să apere ambasadele și agențiile economice
românești din țările socialiste de atenția serviciilor informative și
contrainformative ale aliaților din Tratatul de la Varșovia. Șeful D.G.I.E.,
Nicolae Doicaru, va interpreta într-un mod ciudat ordinul lui Alexandru
Drăghici și va înființa un serviciu a cărui principală misiune era aceea de a
recruta diplomați occidentali acreditați în diverse capitale din spațiul
dominat de sovietici. La sfârșitul anului 1965, colonelul Constantin Iosif,
prieten cu generalul Nicolae Doicaru, a devenit șeful a ceea ce s-a numit la
început „Biroul Țări Socialiste” din cadrul Direcției Generale de Informații
și, mai apoi, locțiitor al serviciului de informații orientat spre țările
socialiste.
În primăvara
anului 1969, ca urmare a reorganizării activității și structurii D.G.I.E.,
„Biroul Țări Socialiste” a primit și sarcini de natură contrainformativă,
devenind o unitate independentă, sub comanda aceluiași colonel Constantin
Iosif. În 1973, după reorganizarea Direcției a III-a Contraspionaj și
debarcarea generalului-maior Neagu Cosma de la conducerea acesteia, U.M. 0920
(D.I.E.) a preluat și nucleul special din cadrul Direcției a III-a care se
ocupa cu combaterea spionajului din țările socialiste și verificarea
loialității membrilor C.C. al P.C.R. Contraspionajul descoperise trădările din
D.I.E., faptul că o serie întreagă de ofițeri DIE aflați la post erau
deconspirați, încă din plecare, iar unii dintre agenții din exterior ai
Direcției a III-a căzuseră în mâna contraspionajului occidental, ca urmare a
unei „indiscreții” venite de la D.I.E. Ordinul prin care Direcției a III-a i-au
fost limitate o serie de prerogative în muncă purta numărul „000235”
(Strict-secret de importanță deosebită), adică numărul de la mașina de serviciu
a lui Ion Mihai Pacepa. Prin acest ordin spionajul românesc prelua în
totalitate contraspionajul în sensul că au fost desființate rezidențele create,
lichidate punctele de contraspionaj create în străinătate, dar instaurată
obligația de a preda acestor organe orice informator de contraspionaj care
pleca în străinătate definitiv sau pentru o perioadă mai îndelungată.
Noua unitate
(U.M. 0920/A) se va afla, în continuare, sub comanda colonelului Constantin
Iosif care va fi cooptat și în consiliul de conducere al D.I.E. În ancheta
întreprinsă în 1978, după dezertarea generalului Ion Mihai Pacepa, se va releva
faptul că șeful U.M. 0920/A minimalizase pe orice cale pericolul pe care-l
prezenta activitatea serviciilor de informații din țările socialiste pentru
cadrele din D.I.E. În 1977, U.M. 0920/A va trece sub coordonarea directă a
ministrului de Interne, Teodor Coman, și a generalului Nicolae Pleșiță.
Ofițerii D.I.E. au mărturisit, în cursul anchetei din 1978, faptul că au fost
distruse, din ordinul colonelului Constantin Iosif, numeroase documente
referitoare la introducerea de tehnică operativă în domiciliile unor oameni pe
care nu-i agreau, respectiv Mircea Malița, Nicolae Militaru precum și alți
demnitari comuniști din epocă. Colonelul Ion Păduraru (D.I.E.) va raporta
faptul că șeful U.M. 0920/A a distrus toate materialele cu privire la
persoanele suspecte că ar lucra pentru un serviciu de informații din țările
socialiste. Ancheta internă efectuată în 1978 va releva faptul că U.M. 0920/A a
instalat tehnică operativă și a desfășurat activități contrainformative fără
aprobări legale de la organele în drept chiar și împotriva cadrelor de
conducere din aparatul de stat și, totodată, au prelucrat cu mijloace T.O. și
filajul de care dispunea U.M. 0920/A pe cine au dorit Nicolae Doicaru și Ion Mihai
Pacepa, atât din Ministerul de Interne, cât și din alte instituții. UM 0920/A a
fost folosită și de Emil Bobu, cu prilejul Plenarei C.C. al P.C.R. din aprilie
1974, pentru a-i supraveghea pe unii activiști ai PCR care nu prea mai erau de
acord cu Nicolae Ceaușescu și cu a sa politică. Într-un interviu acordat
postului de televiziune „Duna TV”, fostul general de securitate Ion Mihai
Pacepa a declarat că Ion Iliescu a fost interceptat ani de zile cu microfoanele
tip „U.M. 0920/A”, încă din anul 1972.
Ofițerii
U.M. 0920/A au participat la acțiuni de filaj și supraveghere informativă și a
membrilor marcanți ai Consiliului de Stat, prim-miniștrilor sau a secretarilor
C.C. al P.C.R. urmărindu-se verificarea loialității acestora față de P.C.R. și
față de Nicolae Ceaușescu. După defectarea lui Ion Mihai Pacepa (23 iulie
1978), U.M. 0920/A va deveni U.M. 0110 (denumită codificat „Contraspionaj Est”
sau „anti-K.G.B.”). În decembrie 1989, U.M. 0110 avea în componența sa 304
persoane, dintre care 264 ofițeri, care lucrau în patru servicii informative.
Două dintre aceste servicii se ocupau de U.R.S.S., unul de Ungaria și
Iugoslavia, celălalt de R.D.G. și celelalte state socialiste. La comanda U.M.
0110 a rămas colonelul Constantin Iosif, devenit, mai apoi, general, până în
1986 când a fost înlocuit cu generalul-maior Victor Neculcioiu.
În
preocupările ofițerilor U.M. 0110 se vor afla, cu precădere, toți cei care
aveau studii militare/civile în U.R.S.S. sau manifestau simpatii față de
Uniunea Sovietică. Într-un document din 18 iulie 1995 înaintat de către M.Ap.N.
către senatorul Șerban Săndulescu (P.N.Ț.c.d), membru al Comisiei parlamentare
pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989, se menționa faptul că
primele cadre ale M.Ap.N. au plecat la studii militare în U.R.S.S. în 1948,
prima promoție de ofițeri absolvenți fiind în 1950, iar ultima în 1967. În
total, 1.858 de ofițeri ai M.Ap.N. au absolvit academii și școli militare,
precum și cursuri de perfecționare (specializare) în URSS. 816 ofițeri au
absolvit academii militare, cu durata de 2-7 ani, astfel:
1) 161 la
academii militare generale de comandă și stat-major (Academia Militară
Superioară „K. E. Voroșilov” și Academia Militară „Mihail B. Frunze”);
2) 348 la
academii militare cu profil de armă (artilerie, blindate, geniu, transmisiuni,
transporturi, chimie și radiolocație);
3) 257 la
academii militare cu profil tehnico-ingineresc;
4) 33 la
Academia de Spate și Aprovizionare;
5) 17 la
Academia Militară Politică „V. I. Lenin”.
Acestor
ofițeri li se vor adăuga 348 de ofițeri care au absolvit școli militare cu
durata de 1-3 ani din diferite specialități militare, precum și 704 ofițeri
care au absolvit cursuri de perfecționare pe linie de comandă, stat-major,
servicii și asistență medicală. La data întocmirii documentului, 1.827 dintre
acești ofițeri nu mai lucrau în M.Ap.N. fiind scoși din evidența rezervei
militare, adică nu mai aveau nicio obligație militară. „Ceilalți 41 ofițeri, au
vârsta cuprinsă între 51 și 60 de ani, îndeplinesc cu competență funcții pe linie
de comandă, stat-major, tehnică, învățământ și cercetare științifică, fiind
apreciați în notările de serviciu, preponderent, ca ofițeri foarte buni”,
menționa M.Ap.N. Direcția Personal din Ministerul de Interne a comunicat că în
urma analizelor efectuate a rezultat faptul că în perioada 1948-1968 nu au fost
trimise cadre ale Ministerului de Interne la studii academice sau de nivel
superior în U.R.S.S. Însă, 1.000 de cadre ale Ministerului de Interne au
efectuat stagii de perfecționare (specializare) la instituții de învățământ
civil sau militar din U.R.S.S. În 1995 nu se mai aflau în activitate niciunul
dintre acești oameni.
În contextul
denigrării Revoluției Române din Decembrie 1989, presa post-decembristă a
menționat existența unor generali (Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Marin M.
Pancea, Gheorghe Logofătu etc.) și a unor ofițeri superiori din MApN care ar fi
lucrat pentru GRU sau KGB, însă dovezile, cu excepția unor supoziții, nu au
fost făcute publice niciodată în condițiile în care se păstrează misterul
asupra destinului dosarelor din arhiva fostei UM 0110 (anti-KGB), precum și al
dosarelor fostei Direcții a IV-a Contrainformații militare. Istoricul Marius
Oprea consemnează, privitor la arhiva U.M. 0110, faptul că, după o sursă
anonimă, o mare parte a arhivei U.M. 0110, circa 40.000 de pagini, depozitată
la Iași, a fost transferată în 1994-1995 către București. În lucrarea Cazul
Timofte-K.G.B., jurnalistul Alexandru Mihăilă reproduce în facsimil (p. 322)
raportul din 10 aprilie 2001 al colonelului Constantin Muraru din S.R.I. în
care se menționează faptul că înainte de anul 1996, dar și după aceea, a apărut
solicitarea „inventarierii tuturor persoanelor ce au făcut obiectul
preocupărilor pe linia contraspionajului sovietic (a fostei U.M. 0110) cu precizarea
necesității valorificării datelor și informațiilor pe care le dețineau foștii
lucrători ai U.M. 0110, activi sau în rezervă, cunoscut fiind faptul că pe acel
profil de muncă arhiva nu s-a conservat”. Istoricul britanic dr. Dennis
Deletant declara, într-un interviu apărut în săptămânalul Prezent, că marile mistere, care continuă să învăluie
istoria Securității, și care trebuie să fie developate opiniei publice, și nu
numai, se referă la:
1)
stabilirea influenței pe care a avut-o K.G.B. la începuturile Securității, în
1948;
2) care a
fost politica de cadre a Securității înainte de 1965 și după;
3) care au
fost țintele UM 0110;
4) unde sunt
banii din conturile fostului D.S.S.;
5) care sunt
politicienii din Occident și din partidele socialiste vest-europene care au
primit bani de la regimul Ceaușescu sau au întreținut relații cu Securitatea
română.
Referindu-se
la o posibilă implicare a serviciilor de informații sovietice (K.G.B. &
G.R.U.) într-o conspirație împotriva lui Nicolae Ceaușescu în anii ’80, fostul
șef al Direcției a IV-a Contrainformații Militare, generalul-locotenent (r)
Vasile Gheorghe, a declarat, cu referire la Nicolae Militaru, într-un interviu
acordat jurnalistei Angela Băcescu în martie 1991, că sunt lipsite de temei
susținerile generalului, privind amploarea legăturilor pe care le-ar fi avut în
rândul generalilor și a altor categorii de militari activi. În realitate aceste
legături se refereau la câțiva rezerviști, nemulțumiți și ei, pentru măsurile
administrative luate împotriva lor.
Fostul
ministru al Apărării Naționale, generalul (r) Constantin Olteanu, va menționa
în memoriile sale incidentul din 1978 care a permis îndepărtarea lui Nicolae
Militaru din M.Ap.N. pe motiv de apartenență la G.R.U. În perioada 14-19
februarie 1978 se va desfășura, în stațiunea Mangalia-Nord, o aplicație
operativ-strategică, pe hartă, pe linia Tratatului de la Varșovia. Delegația
militară a României era condusă de către generalul-colonel Ion Coman,
ministrul Apărării Naționale, alături de care s-a aflat și comandamentul
Armatei a II-a române, în frunte cu generalul-colonel Nicolae Militaru. În
seara zilei de 18 februarie 1978, generalul-colonel Nicolae Militaru împreună
cu generalii Dumitru Fotescu, șeful de stat-major al Armatei a II-a, și Stelian
Popescu, comandantul Armatei a III-a, au participat, după încheierea
aplicației, la o reuniune, la hotelul „Dacia”, alături de generalii sovietici
și bulgari. În conformitate cu relatările lui Nicolae Militaru, generalii
sovietici s-au pronunțat împotriva politicii externe a României și a lui
Nicolae Ceaușescu, a modului în care se poziționează România în cadrul
Tratatului de la Varșovia, precum și a faptului că poziția de conducere pe care
o ocupă Nicolae Militaru este inferioară pregătirii și experienței sale.
Nicolae Militaru nu a ripostat verbal față de declarațiile generalilor
sovietici. „Într-o discuție pe care am avut-o cu el (Nicolae Militaru - n. n.),
a ținut să-mi explice de unde i se trage suspiciunea că ar fi colaborat cu
K.G.B. sau cu G.R.U. Îmi spunea că, în cursul aplicațiilor militare organizate
în cadrul Pactului Militar de la Varșovia, a refuzat să fie ajutat de
translator în discuțiile cu militarii sovietici și, de aici, suspiciunea”,
consemnează generalul (r) Ioan Dan, fost adjunct al șefului Direcției
Procuraturilor Militare, cu referire la generalul (r) Nicolae Militaru și
legăturile sale cu serviciile de informații ale U.R.S.S.
Constantin
Olteanu menționează în memoriile sale faptul că generalul Nicolae Pleșiță, care
se afla în relații apropiate cu generalul Nicolae Militaru de când
funcționaseră în garnizoana Cluj, i-a relatat că discutase cu acesta situația
gravă creată și l-a sfătuit prietenește să se autodenunțe că este colaborator
al unor organe de informații sovietice. Totodată, generalul Nicolae Pleșiță a
precizat că-l informase în detaliu pe Nicolae Ceaușescu despre situația creată.
În final, generalul Nicolae Militaru s-a autodenunțat, în scris, că este
colaborator al Direcțiri Generale de Informații a Armatei Sovietice (GRU). Plicul
cu autodenunțul lui Nicolae Militaru a rămas în posesia ministrului Ion Coman
și a fost predat în martie 1980 lui Constantin Olteanu, la preluarea funcției
de ministru al Apărării Naționale. În decembrie 1985, plicul a fost predat, din
nou, lui Ion Coman și nu generalului-colonel Vasile Milea, noul ministru al
Apărării Naționale. Într-o astfel de situație se naște o întrebare: a fost
Nicolae Militaru agent secret al G.R.U. sau doar un susținător al politicii
U.R.S.S. în cadrul Tratatului de la Varșovia și în lume? Inexistența în
circuitul istoriografic a unor documente din dosarele Direcției a IV-a
Contrainformații militare a D.S.S., cu referire la Nicolae Militaru, amplifică
misterul asupra acestui ofițer și a rolului său în confruntarea dintre comunitatea
de intelligence a României socialiste, susținătoare a politicii interne și
externe a lui Nicolae Ceaușescu, și K.G.B. & G.R.U., ca instrumente de
putere ale Uniunii Sovietice.
Direcția a
IV-a Contrainformații militare va încerca, conform declarațiilor făcute de
către generalul-maior Constantin Nuță lui Constantin Olteanu, să forțeze o
mărturisire completă a lui Nicolae Militaru, în condițiile în care cei de la
contrainformații militare, nu au cunoscut din timp despre faptul că va avea
loc o asemenea discuție, nu au dirijat special un informator și nici nu au avut
instalată tehnică operativă. Fostul ministru al Apărării Naționale, Constantin
Olteanu, nu a crezut versiunea privitoare la surpriza pe care G.R.U. și Nicolae
Militaru au produs-o ofițerilor Direcției a IV-a Contrainformații militare, iar
Nicolae Ceaușescu nu s-a grăbit să-l schimbe din funcție, imediat, pe
generalul-colonel Nicolae Militaru. Nicolae Militaru a rămas în funcția de
ministru-adjunct al Ministerului Construcțiilor Industriale până la data de 8
februarie 1984, deși pe 4 aprilie 1983 a fost trecut în rezervă și pensionat
din M.Ap.N. Totodată, a rămas membru supleant al C.C. al P.C.R. până la 22
noiembrie 1984, nemaifiind ales la Congresul al XIII-lea al P.C.R. Beneficiind
de o asemenea calitate a putut să se interneze la Spitalul „Elias” unde l-a
reîntâlnit pe Ion Iliescu care venise într-o vizită la Valter Roman. Menționăm
faptul că la 17 aprilie 1983, Nicolae Militaru i-a scris lui Nicolae Ceaușescu
cerându-i să fie numit la comanda Academiei Militare a Republicii Socialiste
România. După întâlnirea cu Ion Iliescu, Nicolae Militaru a trecut, conform
propriei mărturii din 1991, să contacteze personalități politice și militare
ale regimului comunist care se puteau angaja în derularea unui complot
politico-militar prin care urma să fie înlăturat de la putere Nicolae
Ceaușescu.
Printre
agenții K.G.B. & G.R.U. din România socialistă, americanul Larry L. Watts
îi identifică pe Gheorghe Apostol, Chivu Stoica, Ion Stănescu și Alexandru
Bârlădeanu. Trebuie subliniat faptul că Larry L. Watts face apel la o notă
informativă a STASI, din 7 februarie 1969, când îl califică pe Alexandru
Bârlădeanu, cu al său trecut internaționalist, ca fiind agent K.G.B. deși,
totuși, în același document, STASI îl identifica pe Corneliu Mănescu,
ministrul de Externe, ca fiind unul dintre principalii exponenți ai liniei
naționaliste din P.C.R., alături de Ion Gheorghe Maurer, pe care se baza
Nicolae Ceaușescu în politica sa internă și externă. Se sugerează că fostul
ministru de Externe, Corneliu Mănescu, ar fi devenit agent K.G.B. datorită
faptului că „urmase o școală specială de securitate din Uniunea Sovietică” după
care „a colaborat strâns cu Alexandru Drăghici la Ministerul de Interne”.
Informațiile provin din surse americane fiind datate 19 septembrie 1967.
Biografia profesională a celui care a fost Corneliu Mănescu contrazice, precum
și raportul STASI citat mai sus, convingerile și supozițiile lui Larry L.
Watts.
„Cazul Ion
Stănescu” este un alt exemplu de „adevăr istoric” și de încercare de
influențare a opțiunilor față de adevărurile unui trecut recent. La pagina 367
a lucrării sale „Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al
blocului sovietic cu România”, americanul Larry L. Watts susține că Ion
Stănescu, fost președinte al Consiliului Securității Statului (1968-1972) și
ministru de Interne (1972-1973), a fost agent sovietic și a fost implicat, în
1971, într-un complot pro-sovietic împotriva lui Ceaușescu. În condițiile în
care Ion Stănescu, șeful Securității române în august 1968, era agent K.G.B. se
nasc următoarele întrebări:
1) de ce nu
a informat Ion Stănescu pe cei de la K.G.B. că România lui Ceaușescu a obținut
informații din inima Kremlinului și a Pactului de la Varșovia privind invazia
Cehoslovaciei?
2) de ce nu
a împiedicat Ion Stănescu ajungerea acestor informații, vitale pentru
securitatea României în acele clipe, la Nicolae Ceaușescu? Ion Stănescu apare nominalizat
într-un raport strict-secret al Securității din 20 august 1979 ca fiind vinovat
de faptul că nu a luat la timp măsurile corespunzătoare pentru neutralizarea
lui Ion Mihai Pacepa, pentru „verificarea imediată și completă a unor
informații care indicau suspiciuni cu privire” la adjunctul șefului D.I.E.
Lectura
atentă a notelor-informative ale Securității relevă, în cazul Pacepa, că Ion
Stănescu se poate face vinovat, alături de Nicolae Doicaru, de corupția și
haosul din Direcția de Informații Externe (D.I.E.) a României socialiste. Nu
rezultă nimic care să-l lege de K.G.B., iar faptul că a fost destituit din
funcție are legătură cu cazul „Avram Sacter”. Medicul personal al lui
Ceaușescu, Avram Sacter, s-a sinucis în mod inexplicabil, iar Nicolae Ceaușescu
a dat vina pe Securitate și Ministerul de Interne. Ion Stănescu a fost
destituit din funcția de Ministru de Interne unde fusese numit ca urmare a
reformării Consiliului Securității Statului, în aprilie 1972, și nu a unui
complot pus la cale de K.G.B. în 1971 după cum susține americanul Larry L.
Watts. Fostul șef al C.S.S. a fost un partener de chiolhanuri al lui Ion Mihai
Pacepa, precum mulți alți demnitari ai Partidului și Securității, însă a-l lega
de K.G.B. pe Ion Stănescu, în virtutea acestei amiciții, este prea mult. Care
este, totuși, logica?! Dacă Ion Stănescu a fost agent K.G.B., dovedit abia în
1978 (!), rezultă că și prietenul lui de chiolhan, respectiv Ion Mihai Pacepa,
era agent K.G.B. și nu C.I.A.
Ipoteza lui
Larry L. Watts referitoare la faptul că Ion Mihai Pacepa a fost agent K.G.B. și
nu C.I.A. derivă dintr-o forțare a anumitor adevăruri istorice aflate în
documentele de anchetă ale Securității din 1978-1979. Fostul ambasador al
României la Paris, Victor Dimitriu, este acuzat de faptul că este agent
sovietic în baza unui document din Arhiva fostei Securități, însă lectura
documentului din 29 august 1979 produce surprize. Securitatea nu consemnează
apartenența lui Victor Dimitriu, în mod clar și explicit, la K.G.B. ci doar
faptul că există cadre ale Direcției Generale de Informații Externe (D.G.I.E.)
care cunoșteau „intențiile de trădare”. Trădare, însă în favoarea cui?!
Securitatea nu nominalizează, însă americanul Larry L. Watts o face. Totodată,
trebuie menționat faptul că ofițerii spionajului extern îl nominalizează și pe
Ștefan Andrei ca fiind o persoană care a „acceptat și facilitat menținerea sau
retrimiterea la post în exterior” a unor cadre D.G.I.E. sau M.A.E. „despre care
existau date cu privire la intențiile de trădare a unora sau referitoare la
concepțiile și comportarea incompatibilă cu calitatea oficială a altora”. Oare
pentru cine a lucrat Ștefan Andrei care era un apropiat al conducerii D.G.I.E.,
implicit al lui Nicolae Doicaru și Ion Mihai Pacepa?!
Americanul
Larry L. Watts nu ne spune și nici confidentul/consilierul său specializat în
depistarea agenților unei puteri străine infiltrați în structurile de
securitate națională ale statului român. După ce a fost descoperit și
supravegheat informativ generalul-colonel Vasile Ionel, un apropiat al
președintelui Ion Iliescu, ca și directorul S.I.E. Ioan Talpeș, de altfel,
acesta din urmă i-a descoperit pe așa-zișii „agenți K.G.B.” din Guvernul Adrian
Năstase, probabil din postura de vice-premier, respectiv pe generalul (r) Constantin
Silinescu din S.I.E., care ar fi încercat să blocheze negocierile pentru
intrarea României în N.A.T.O. în 1996-1997, și pe colonelul (r) Ristea Priboi,
foști consilieri ai premierului Adrian Năstase. Informația a fost oferită
mass-media de către Ioan Talpeș într-un interviu acordat cotidianului
„Independent”, la 18 ianuarie 2008, și preluată, mai apoi, de către americanul
Larry L. Watts în lucrarea sa. O dovadă în plus asupra faptului că cei de la
K.G.B. sunt peste tot în România, dar mai cu seamă în anturajul Puterii pe care
a gestionat-o și împărțit-o fostul președinte Ion Iliescu către anturajul său.
Probabil că în virtutea unei logici care ținea de această campanie de
neutralizare a agenturii K.G.B. din România, care ne făcuse viața un coșmar în
ultimele patru decenii, după cum relevă cartea americanului Larry L. Watts,
Ioan Talpeș a decis demantelarea și predarea/abandonarea unității de elită a
S.I.E., respectiv unitatea de ofițeri deplin conspirați („fantome”) de pe
teritoriul S.U.A., către C.I.A. și F.B.I.
Larry L.
Watts consideră că mărturisirea făcută de către Corneliu Mănescu în interviul
acordat Laviniei Betea, referitor la faptul că el a fost artizanul ideii de a
nu se face o prea mare propagandă la O.N.U. pe subiectul unei invazii
sovietice, constituie dovada faptului că acest diplomat român din „alte motive”
a căutat să diminueze importanța pericolului sovietic. Corneliu Mănescu va
semna, în martie 1989, „Scrisoarea celor șase” împreună cu alți foști lideri și
demnitari comuniști care ajunseseră să se situeze, pe parcursul ultimelor două
decenii de comunism, într-o opoziție totală față de regimul politic al lui
Nicolae Ceaușescu. Urmărirea informativă a lui Gheorghe Apostol, unul dintre
semnatarii „Scrisorii celor șase”, de către U.M. 0110 (anti-K.G.B.) nu ar
trebui să genereze concluzia simplă că toți oponenții politici ai lui Nicolae
Ceaușescu erau oamenii Kremlinului cu care aveau o legătură prin intermediul
K.G.B. sau G.R.U.
Într-o
recenzie extrem de interesantă și pertinentă la volumul lui Larry L. Watts
„Ferește-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu
România”, București, Editura RAO, 2011, 800 p.), Leon Toader, fost ofițer
D.I.E./C.I.E., scrie în revista „Periscop”, nr. 24/octombrie - decembrie 2013:
„Nu am auzit, nu am citit și nici nu am participat la vreo întâlnire de lucru
sau privată în cadrul căreia să răzbată cel puțin aluziv probleme pe care le
aduc insinuările americanului L. Watts, cum că DIE ar fi acționat împotriva
politicii oficiale a statului român la acea vreme sau că ar fi avut de îndeplinit ordine venite din partea
sovieticilor ca să nu mai amintim de «discrepanțe schizofrenice» în activitatea
sa. Am participat la elaborarea a zeci de ordine de misiune pentru ofițerii
care urmau să plece la post, am citit tot atâtea în exterior și nu am întâlnit
prevederi care să fie cumva în acord cu insinuările cărții, ba dimpotrivă erau
prevăzute în cazurile specifice capitolelor privind activitatea de influență,
obiective clare pe linia promovărilor politicii externe a României pentru
menținerea și consolidarea independenței și suveranității statului și apărării
poporului român”.
Profesionalismul
cadrelor din U.M. 0110 și intransigența conducerii supreme a Departamentului
Securității Statului (D.S.S.) nu au permis nașterea unei „opoziții politice” în
sânul P.C.R., de inspirație „gorbaciovistă”, cu efecte pe termen mediu și lung
în ceea ce privește drumul nostru în viitor!
Notă:
Comunicare prezentată la conferința organizată de către Centrul de Studii Ruse și
Sovietice „Florin Constantiniu” din cadrul INST/Academia Română, pe 19 aprilie
2017, având ca subiect Serviciile de informații românești și sovietice. De la
colaborare la confruntare: 1948-1989.
Grafica - I.M.
https://www.art-emis.ro/istorie/confruntarea-u-m-0110-versus-k-g-b-g-r-u
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu