George Anca - CREȘTINISM VS HINDUISM

CREȘTINISM  VS  HINDUISM

Nichifor Crainic – Constantin Brîncuși – Rabindrantath Tagore – Pranab Mukherjee

Nichifor Crainic-Creștinismul

din poezia lui Eminescu

S-au studiat cu de-amănuntul izvoarele filosofice şi religioase, germane sau brahmanice, din care Eminescu şi-a tras seva amară a unor versuri caracteristice pentru atitudinea lui faţă de lume şi viaţă. Din punctul nostru de vedere, care e desprinderea cât de cât a feţei spirituale din personalitatea marelui poet, aceste izvoare interesează mai puţin. Originale sau însuşite din lecturi, ideile sale ne preocupă în măsura în care ele au devenit convingeri, determinând o fizionomie spirituală. Şi trebuie să mărturisim din capul locului că întreprinderea nu e tocmai uşoară, de vreme ce, mai ales în latura numită filosofică a inspiraţiei sale, întâlnim nepotriviri ce sfărâmă unitatea unei ţinute spirituale. A fost Eminescu credincios sau necredincios? Iată o întrebare la care oricine poate pregeta să dea un răspuns categoric. Dacă în opera lui am găsi numai urmele lui Schopenhauer, care trec brutal peste crinul credinţei, strivindu-l, am putea spune cu durere că cel mai mare poet român a fost un necredincios. Dar dacă ne-am referi la cele câteva inspiraţii de natură creştină, am afirma cu bucurie că avem a face cu un aderent la credinţa strămoşească. Gândul cercetătorului se află în faţa unui echivoc, care îl opreşte confuz între negaţie şi afirmaţie. În orice casă nu trebuie reeditată aserţiunea simplificatoare a unora, care vor să facă din poet un budist pur şi simplu, adică un om care nu vede dincolo de această lume altceva decât neantul amorţit al Nirvanei. Lăsând la o parte vâna lui cum e superba pagină cosmogonică din Scrisoarea I, care e versificarea unui imn din Vedele brahmanice teiste, altceva, deci, decât budismul ateist.

De altfel, viziunea cosmogonică a lui Eminescu nu e filosofică, ci religioasă sau  mitologică. Nici un muritor nu poate spune nimic despre începutul lumii, fiindcă n-a fost de faţă nici un filosof şi nici un savant. Ştiinţa şi filosofia, mai ales aceea care ţine să se întemeieze pe ştiinţă, n-au cuvânt să vorbească despre actul primordial, sustras pentru vecii vecilor cunoaşterii omeneşti. De aceea, când un savant oricât de celebru ori un filosof oricât de adânc tratează despre originea vieţii şi a lumii, ei fac figură de farsori, fiindcă vorbesc despre ceea ce nu ştiu şi nu vor şti nici odată. Despre început nu poate vorbi decât revelaţia divină a Cerului care singur exista înainte de a exista ceva în afară de Dânsul, revelaţie pe care omul e liber s-o accepte sau nu. Dintre oameni, singure geniile artistice pot vorbi, în virtutea unei cât de vagi similitudini dintre procesul plăsmuirii lor şi actul creaţiei divine. Dar când poeţii fantazează despre începutul lumii, ei amplifică datele revelaţiei sau plăsmuiesc mituri; în orice caz nu-şi asumă orgoliul ridicol de a ne sluji o explicaţie ştiinţifică sau filosofică. Viziunea cosmogonică a lui Eminescu e a unui poet care foloseşte un mit brahmanic. Ceea ce trebuie să reţinem e caracterul religios al acestei preocupări. El reiese din însuşi faptul cum poetul vede lumea născându-se din haos. Ce era înainte de a exista lumea? Era neant, adică nu exista nimic. Ideea aceasta Eminescu o versifică astfel:

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,

Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă…

Acest neant anterior lumii scapă cu desăvârşire cunoaşterii omeneşti, care n-a putut fi de faţă înainte de a exista:

N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,

Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.

În acest întuneric haotic, în acest neant, care nu era nici fiinţă, nici nefiinţă

– expresii care toate arată incognoscibilitatea unui moment acosmic – era totuşi Cineva fără nume, dar viu şi conştient de sine, despre care poetul spune:

pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.

Dumnezeu în sine, conştient de sine, dar nepătruns de minte omenească.

Momentul trecerii de la eterna pace a necreaţiei la lucrarea de facere a lumii e descris ca mişcare creatoare:

Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l

Cum din haos face mumă, iar el devine Tatăl…

Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpânul fără margini peste marginile lumii…

Viziunea, trebuie s-o recunoaştem, a urnirii universului din neant n-are măreţie. E ceva sec şi mecanic, parcă ar fi vorba de primum movens al lui Aristotel. Ea creşte însă în măreţie când poetul ne arată spectacolul lucrurilor create:

De atunci şi până astăzi, colonii de lumi pierdute

Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute

Şi în roiuri luminoase, izvorând din infinit,

Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

Tabloul acesta cosmogonic nu se suprapune întru totul celui revelat în Biblie, dar incontestabil că un aer religios adie peste el. Orice mit cosmogonic are un suflu religios. Şi un poet, care participă în imaginaţie la crearea lumii, nu se poate să nu fie cutremurat de sublimitatea momentului închipuit. Indiferent de sursa materială a inspiraţiei, fiorul cosmogonic al geniului eminescian a îmbogăţit poezia noastră cu acest mit superb al actului primordial, chiar dacă punctul-acela de mişcare mult mai slab ca boaba spumii stinghereşte smerita noastră admiraţie pentru infinitatea puterii divine.

În comparaţie cu acest mit de origine brahmanică, ideea de divinitate anterioară cosmosului, creatoare a lumii şi mântuitoare a omenirii, apare mult mai precis conturată în Rugăciunea unui Dac, unde Eminescu îi închină un adevărat psalm de glorificare:

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeauna,

Căci unul erau toate si totul era una;

Pe când pãmântul, cerul, văzduhul, lumea toată

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,

Pe-atunci erai Tu singur, îmcât mă-ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul cărui plecãm a noastre inemi?

El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii

Şi din noian de ape puteri au dat scânteii,

El zeilor dă suflet şi lumii fericire,

El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i,

El este moartea morţii şi învierea vieţii!

Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei,

Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers

Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers…

Afară de emistihul El zeilor dă suflet, notă prin care Eminescu a voit să coloreze oarecum „dacic” această rugăciune, toate celelalte elemente ale pasajului, idei şi cuvinte, sunt creştine. În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers e vers de psalm; iar El este moartea morţii şi învierea vieţii e un fragment imnic din slujba Paştilor. Când geniul lui Eminescu se desface cu totul de seducţia lecturilor exotice, concepţia sa despre ordinea cerească îmbracă haina pură a spiritualismului creştin, aşa cum apare în Luceafărul, culminaţia plăsmuirilor eminesciene şi a însăşi poeziei româneşti, e un grandios poem creştin. Acţiunea lui se desfăşoară pe două planuri suprapuse, unul pământesc, celălalt ceresc. E vremelnicia omenească în faţa eternităţii divine. Una cu alta comunică şi se întretaie în focul pasiunii dragostei, căci pasiunea, scurtă prin natura ei, dar de durată aparent veşnică prin intensitatea ei, pare că stă la intersecţia cerului cu pământul. Luceafărul sau Hyperion, cum îl numeşte Domnul, e un înger, creatură nemuritoare, îndrăgostit de o pământeană, de Cătălina. El nu trebuie confundat cu Lucifer, fiindcă nu iese din voia lui Dumnezeu şi nu cade în păcat. Înger îndrăgostit de o muritoare poate fi o idee din basme, dare ea e tot aşa de bine o idee biblică. În Geneză se vorbeşte de îngerii lui Dumnezeu împreunaţi cu fiicele omului, idee destul de obscură, dar pasajul acesta i-a slujit ca motto lui Alfred de Vigny la poemul Eloah, a cărui acţiune se petrece în lumea îngerilor şi a demonilor, şi încă mai potrivit i-ar putea sluji Luceafărului. Dragostea Cătălinei pentru el are puritatea idealului îndepărtat şi inaccesibil; el o farmecă sub chipul astrului de seară. Şi când Hyperion pentru „o sărutare” a ei se întrupează o dată din mare şi a doua oară din soare, fata îi respinge această dragoste, simţind că firea lui nemuritoare nu poate răspunde unei iubiri pământeşti. Fii muritor ca mine, dacă vrei să te îndrăgesc, îi răspunde Cătălina care, în ordinea iubirii pământeşti, se va simţii fericită în braţele lui Cătălin, viclean copil de casă. Cu toate acestea dragostea ei pentru Luceafăr nu se modifică întru nimic. Ea îl cheamă şi la sfârşit ca şi la începutul poemului cu aceeaşi dorinţă de a-i lumina viaţa şi norocul. De fapt, sunt două iubiri simultane în sufletul Cătălinei, una după trup şi cealaltă după spirit. Ele nu se contrazic, ci se îngână şi se întregesc. E sufletul omenesc care, din scurta desfătare a acestei vieţi, însetează necontenit după idealul din altă nume. Există în fiecare muritor un glas de Cătălină, care din adâncul celei mai fermecate fericiri pământeşti, se ridică spre cer ca un suspin:

Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n codru şi în gând,

Norocu-mi luminează!

Am spune oare prea mult dacă în această nevoie de luminare am vedea însăşi aspiraţia spre transfigurare, spre convertirea scurtei noastre vieţi în dimensiunile unei existenţe cereşti, fără sfârşit?

Luceafărul îndrăgostit de Cătălina a înţeles fericirea tocmai dimpotrivă: să-şi dea nemurirea pentru o sărutare pământească. Între atâtea chipuri de a preamării amorul, poetul fără pereche al lui Cupidon a găsit în acesta pe cel mai înalt. A mărturisit odată că o seară de dragoste sub salcâm face cât viaţa toată; iar altă dată o oră de amor e gata s-o plătească cu moartea. Acum o făptură cerească e în stare să-şi dea nemurirea pentru o sărutare. Figura lui Hyperion este aceea a unui androgin din stele, după cum am arătat în Nostalgia Paradisului, unde am analizat-o în comparaţie cu Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci şi prinţul Mîşchin al lui Dostoievski. Androginul, fiinţă neutră în care sexele contrare se anulează în imperiul neprihănit de patimi al paradisului, reprezintă în artă cea mai înaltă plăsmuire a geniului omenesc. Creând pe Hyperion, Eminescu se rânduie printre geniile artei universale. Lucrul acesta ar fi de ajuns să ne dezvăluie nivelul superior al spiritualităţii poetului. Dar deasupra lui Hyperion şi deasupra ierarhiilor ce constituie lumea creată, geniul lui Eminescu se avântă să ne sugereze prezenţa divinităţii însăşi. E acel moment din poem când Luceafărul, hotărât să iasă din neutralitatea androgină a cerului şi să se nască din păcat, merge să-i ceară Domnului să-l dezlege de nemurire. Iată-l în zbor fantastic spre creştetul universului. Incomensurabilitatea lumii e marcată prin versurile:

Şi căi de mii de ani treceau

În tot atâtea clipe,

versuri ce amintesc pe cele din La steaua:

Că mii de ani i-au trebuit

Luminii să ne-ajungă.

Spectacolul sublim al cosmosului străbătut în zor încape totuşi în această strofă fără pereche:

Un cer de stele dedesubt,

Deasupra cer de stele –

Părea un fulger ne-ntrerupt,

Rătăcitor prin ele.

Acum zborul fulgerător al Luceafărului a trecut dincolo de regiunile siderale şi intră într-un ocean de lumină, de altă natură decât cea materială a stelelor:

Şi din a haosului văi,

Jur împrejur de sine,

Vedea ca-n ziua cea dintâi

Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjor

Ca nişte mări, de-a-notul…

El zboară, gând purtat de dor,

Pân-piere totul, totul.

Universul cu văpăile lui astrale a dispărut deci, a rămas departe în jos. Lumina care-l scaldă acum, deosebită de cea creată în sori şi-n stele, izvorăşte ca-n prima zi; e prin urmare o lumină anterioară lumii create şi e de natură veşnică şi spirituală. Geneza însăşi vorbeşte despre ea; e o iradiaţie a fiinţei divine. Un mare mistic răsăritean, Sfântul Simion Noul Teolog, ne spune că această lumină „merge înaintea lui Dumnezeu”, ca o strălucire orbitoare a slavei sale. Apostolul Pavel ne învaţă că „Dumnezeu locuieşte într-o lumină inaccesibilă” muritorilor iar Evanghelistul Ioan că Dumnezeu e lumină. Luceafărul, intrând în maiestatea ei a trecut graniţa timpului creat, în veşnicia divină. Eminescu se întrece pe sine când ne sugerează imperiul eternităţii.

Căci unde-ajunge nu-i hotar,

Nici ochi spre a cunoaşte,

Şi vremea-ncearcă în zadar

Din goluri a se naşte.

Lumina fiinţei divine e nemărginită şi ochiul muritor n-o poate vedea fiindcă e de natură pur spirituală. Ultimele două versuri din această strofă, care ne sugerează veşnicia divină însăşi numai un geniu de mărimea întâia le-a putut scrie. Ce se ascunde în această nemărginire luminoasă ne spune în strofa următoare în care culminează zborul Luceafărului:

Nu e nimic şi totuşi e

O sete care-l soarbe,

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

Strofa descrie însăşi infinita şi nevăzuta prezenţă dumnezeiască, a cărei strălucire orbeşte şi a cărei atotputernicie nimiceşte în creatură orice posibilitate de a o cunoaşte. Vecinătatea ei e sensibilă numai ca o forţă de atracţie irezistibilă: o sete care-l soarbe! Căci Dumnezeu e iubire, zice acelaşi Evanghelist Ioan. În aceste patru versuri ale lui Eminescu e vorba deci de o trăire mistică în sânul lui Dumnezeu. Fără o tălmăcire mistică, ele n-ar avea nici un sens. După marii contemplativi ai creştinismului, cunoaşterea nemijlocită, directă, a luminii dumnezeieşti e posibilă în minunea extazului. Dar în extaz, care e o moarte aparentă a omului, întreaga lume dispare odată cu facultăţile superioare ale sufletului. Viu în el rămâne numai ceea ce am putea numi instinctul divin, miezul sufletului sau antena lui spirituală, care vibrează încă în atingerea luminii divine. Puterea nemărginită a strălucirii dumnezeieşti eclipsează, orbeşte sufletul cufundat în abisul ei:

E un adânc asemene

Uitării celei oarbe.

Nu e nimic, zice Eminescu pentru a arăta eclipsa totală a minţii cunoscătoare. În extaz, natura divină în sine nu ni se dezvăluie. Dumnezeu e ascuns în propria-I lumină, afirmă profundul filosof al misticismului creştin, Dionisie Areopagitul. Negaţia din versul eminescian marchează neputinţa inteligenţei noastre logice în faţa lui Dumnezeu, care rămâne dincolo de marginile ei. Însuşi Dionisie Areopagitul pune acest nimic la hotarul suprem al cunoaşterii omeneşti, şi tot astfel marele mistic german Meister Eckart. Negaţia aceasta n-are nimic impios în ea. E o recunoaştere smerită a neputinţei noastre de a cunoaşte pe Dumnezeu şi un omagiu adus fiinţei sale supraraţionale. Dumnezeu rămâne în natura Sa iraţional fiindcă e inaccesibil înţelegerii noastre. Dar dacă El nu e nimic pentru raţiunea amorţită în extaz, este totuşi o sete absorbantă, care atrage în negrăitele desfătări ale iubirii divine instinctul corespunzător al sufletului. Dumnezeu e iubire şi lumină – iată ce putem şti după ce l-am trăit sau l-am experimentat în extaz.

Să observăm că nicăieri în strofele citate Eminescu nu-L numeşte cu nici un nume. Căci experimentat în abisul orbitor al slavei Sale, Dumnezeu n-are nume; e indefinibil fiindcă e nemărginit. Numai după descrierea momentului extatic, Luceafărul, adresându-şi rugăciunea acestui nimic, acestei sete care îl soarbe, acestui adânc ca uitarea cea oarbă, îi spune: Părinte! şi Doamne! Odată revenit în sine din extaz, contemplativul are conştiinţa definitivă a existenţei lui Dumnezeu.

Sub frumuseţea fără asemănare a versurilor în care poetul descrie întâlnirea unei creaturi îngereşti cu Ziditorul lumii, se ascund, după cum s-a putut vedea, o sumă de elemente dogmatice şi mistice, proprii doctrinei creştine. Nimic eterogen nu intervine în acest episod al poemului, care dă puterea maximă a inspiraţiei eminesciene, să-i tulbure puritatea creştină. Luceafărul e un poem, e poemul prin excelenţă creştin al literaturii româneşti.

Cu toate acestea, echivocul de care vorbeam la început rămâne. Luceafărului i se opune Mortua est, poezia ce se termină cu faimoasele versuri:

De e sens într-asta, e-ntors şi ateu,

Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Să nu ne grăbim însă a face din Mortua est antiteza Luceafărului şi din negaţia ei opusul măreţei afirmaţii subliniate până acum. Mortua est înfăţişează o stare sufletească incidentală, pricinuită de moartea prea timpurie a unei tinere frumoase. Poetul însuşi tânăr. Tinereţea e mai grabnică la revoltă şi mai puţin zăbavnică la răbdare şi la stăpânire de sine. A murit o dată în floarea vârstei şi a frumuseţii. Durerea e cu atât mai mare pe urma unei astfel de stingeri fără vreme. Poetul îi vede sufletul candid, ca o umbră de argint, ridicându-se la cer prin spaţii stelare şi-l urmăreşte în slăvi paradisiace, cum se străluminează în haina albastră, stropită cu aur, şi pe frunte o cunună de laur. Moartea i se pare frumoasă ca o mare de stele, ca un secol cu sori înfloriţi, în comparaţie cu basmul pustiu şi urât, care e viaţa în mizeria pământească. Dar aruncându-şi ochii spre lutul alb şi rece, rămas în sicriu, sufletul i se tulbură, rănit de îndoială – precizează Eminescu. Dar dacă moartea nu e o cale aeriană spre strălucirile paradisului? Dar dacă e o eternitate de nefiinţă totală? Atunci nu există suflet supravieţuitor. Atunci suflarea acestui înger de fata în veci n-o să mai învie. Atunci ea n-a fost decât lutul mort ce se vede în sicriu! Îndoiala chinuitoare şi grea generalizează această sinistră presupunere şi evoluează în revoltă negativistă. Dacă într-adevăr nu există suflet supravieţuitor lutului, atunci existenţa pământeasca, încărcată de multe dureri şi de puţine plăceri, n-are nici un sens. E o nebunie să trăieşti dacă la capătul acestei vieţi pândeşte moartea eternă:

Decât un vis sarbăd mai bine nimic.

În cazul acesta lumea întreagă e goală de sens. Şi dacă totuşi are unul, el este

întors şi ateu,

Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu.

Versurile finale sunt condiţionate astfel de presupunerea sinistră a îndoielii şi de revolta în faţa eventualităţii unei existenţe lipsite de sens metafizic. Ele nu sunt deci nici o negaţie ateistă absolută, ci una condiţionată de posibilitatea non-sensului. Că negativismul nu pusese stăpânire pe spiritul lui Eminescu cel tânăr avem dovada în poezia Amicului F. I., ce datează aproximativ din aceeaşi vreme cu Mortua est:

Dar dacă gândul zilelor mele

Se stinse-n mintea lui Dumnezeu,

Şi dacă pentru sufletul meu

Nu-i loc aicea, ci numa-n stele:

Voiu, când mi-or duce îngerii săi

Palida-mi umbră în albul munte,

Să-mi pui cununa pe a mea frunte

Şi să-mi pui lira la căpătâi!

Din aceste două strofe răsare clară credinţa în supravieţuirea sufletului şi deci în sensul drept, iar nu întors al lumii şi al sorţii, care sunt în mâna lui Dumnezeu. Raportându-la la o linie spirituală, trebuie să recunoaştem că gândurile lui Eminescu evoluează, cum vom vedea din propriile-i mărturisiri. Şi chiar dacă, în răspărul unei juste interpretări, am admite că Mortua est conţine o negaţie ateistă indicativă, ea ar rămâne o pată trecătoare anulată de spiritualitatea pură a Luceafărului, poemul de maturitate, ce reprezintă ultimul popas în viaţa zbuciumată a poetului.

Cu toate acestea, din afirmarea unui Dumnezeu viu şi personal, care a creat universul , Eminescu nu-şi clădeşte o concepţie despre lume conformă. Dimpotrivă, concepţia lui despre lume n-are filiaţie cu ideea Dumnezeului afirmat. În Scrisoarea I , după ce ne suie în mitul creării lumii, afirmând un Tată, care a scos-o din haos, ne coboară în această lume ca în vârtejul de praf ce joacă în imperiul unei raze sau ca într-un vălmăşag fără sens, bântuit de soarta oarbă. Lumea e o clipă suspendată, îndărătul şi înaintea căreia se întinde întunericul, sau noaptea pururea adâncă a veşniciei. Întrupările vieţii sunt fantome halucinante, proiectate în lumină de magia anonimă a nimicului:

Căci e vis al nefiinţei universal cel himeric.

Versul acesta contrastează violent cu ideea unui Tată, care a creat lumea. Acelaşi contrast îl găsim în Rugăciunea unui Dac, unde, după ce proslăveşte imnic pe Părintele creator al lumii şi mântuitor al omenirii, fiindcă el e moartea morţii şi învierea vieţii, îi cere:

Să simt că din suflarea-ţi suflarea mea se curmă

Şi-n strângerea eternă dispar fără de urmă.

Această stingere eternă contrastează tot aşa de violent cu ideea unui Dumnezeu, care ucide moartea şi învie viaţa. În Împărat şi proletar, gândul obsedant nu e mai puţin categoric:

Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.

În fundul lumii, ca prin transparenţa unui vis fragil, poetul nu întrezăreşte decât neagra atotputernicie a nefiinţei, a morţii eterne, a întunericului haotic. Înaintea şi îndărătul ei o înfăşoară acelaşi neant, care dă existenţei pământeşti un gust amar şi fără leac de nimicnicie. Pesimist e şi Eclesiastul Vechiului Testament, care descoperă în toate formele vieţii deşertăciunea deşertăciunilor, dar el se salvează din deznădejde prin încrederea în Dumnezeu. Pesimist e în poeziile lui şi Sfântul Grigore de Nazianz; dar marele teolog al Sfintei Treimi se mântuie de răul acesta prin credinţa în făgăduielile divine de dincolo de moarte. Eminescu însă nu deschide nici o fereastră spre zarea de azur a unei existenţe viitoare. Lumea lui e o insulă iluzorie în oceanul negru al morţii, ce stă gata s-o înghită. Dacă Dumnezeu a zidit această lume, în zadar cauţi o legătură între El şi ea, în zadar vrei să lămureşti o destinaţie, pe care i-ar fi dat-o aşa cum i-o găseşti, rostită profund creştineşte, la Grigore Alexandrescu. Grigore Alexandrescu a avut tăria să înfrunte spiritual Voltaire şi să rămână în ordinea ireproşabilă a credinţei strămoşeşti. Eminescu s-a ridicat pe aripi proprii până la contemplarea lui Dumnezeu, dar în ce priveşte esenţa lumii şi destinul ei, nu s-a putut sustrage influenţei lui Schopenhauer, demonicul apostol al pesimismului. Şi astfel, în cele mai fermecătoare versuri ale graiului românesc, el face figură de profet al morţii eterne. De altfel, poetul însuşi are grijă să pună capăt unei asemenea triste solii, când vesteşte în poezia Cu mâne zilele-ţi adaogi:

Naintea nopţii noastre umblă

Crăiasa dulcii dimineţi,

Chiar moarte însăşi e-o părere

Şi un vistiernic de vieţi.

Nu ştim cu siguranţă cine e crăiasa dulcii dimineţi. E poate speranţa? E destul însă că în lumina ei renăscătoare moartea însăşi, care fusese mereu esenţa eternă a lumii, devine o simplă părere şi mai mult decât atât: un vistiernic de vieţi sau un fel de poartă prin care vieţile trec spre altă ordine de existenţă. Accentul cade acum pe o încredere optimistă tot aşa de puternică precum a fost dezolarea pesimistă. Cu o faţă înseninată, Eminescu declară de astă dată:

Din orice clipă trecătoare

Ăst adevăr îl înţeleg,

Că sprijină vecia-ntreagă

Şi-nvârte universu-ntreg.

Nu e fără interes să ne oprim asupra încheierii acestei poezii, care cântă statornicia în ceea ce  e trecător, unitatea în ceea ce e fragmentar şi ordinea în ceea ce pare întâmplător. El sună astfel – ca o concluzie logică a unei meditaţii filosoficã:

Priveliştile sclipitoare,

Ce-n repezi şiruri se diştern

Repaosă nestrămutate

Sub raza gândului etern.

Strofa constă din 2 părţi contrare, prima în care se afirmă desfăşurarea în goană a fenomenelor vieţii şi a doua în care se afirmă, dimpotrivă, fixitatea lor într-un centru superior, care e gândul etern. Ce poate fi acest gând etern? Sau ideea platonică, la care lucrurile din lume participă ca umbre ale ei sau ca proiecţii ale ei; sau înţelepciunea Dumnezeului creştin, care conţine în sine, anticipat,  arhetipurile tuturor făpturilor din lumea creată. Căci Dumnezeu cunoaşte lumea din sine, din preştiinţa sau înţelepciunea Lui, înainte de a o fi creat. În mod ideal, noi, creature trecătoare, existăm etern în Dumnezeu, ca gând divin, ca arhetip a ceea ce suntem real în lumea creată. Trecute sau viitoare în ordinea vremelniciei, lucrurile sunt mereu prezente în faţa lui Dumnezeu, căci Dumnezeu e “Veşnicul Acum”, eternitatea Lui necunoscând momente diferite ca timpul creat. Leit-motivul acestei poezii:

Având cu toate astea-n faţă

De-a pururi ziua cea de azi,

mă determină să cred că interpretarea adevărată a gândului etern e cea creştină, adică gândul etern, în care sunt pururi prezente lucrurile din lume, e Dumnezeu. Căci numai în cazul acesta, adică în lumina concepţiei creştine, moartea însăşi îşi pierde eternitatea şi calitatea ce-I atribuia poetul, de esenţă a lumii, şi devine o părere şi o funcţiune de vistiernic al lui Dumnezeu, care strânge vieţile pentru altă ordine de existenţă. Între poeziile filozofice ale lui Eminescu, Cu mâne zilele-ţi adaogi are o tonalitate majoră şi respiră un aer de încredere:

Naintea nopţii noastre umblă

Crăiasa dulcii dimineţi…

Văzută prin această prismă, lumea încetează să mai fie un vis al nefiinţei sau un joc fantasmagoric al soartei oarbe. Din moment ce arhetipul ei există în înţelepciunea lui Dumnezeu, legătura dintre ea şi El, dintre creatură şi Creator, care lipseşte cu desăvârşire din celelalte bucăţi pomenite ale poetului, devine o filiaţie a iubirii divine, iar universal capătă un sens întrucât e icoana materială a înţelepciunii dumnezeieşti. Bineînţeles, aceste idei care însoţesc de minune convingerile teiste ale lui Eminescu şi aruncă o punte de lumină peste oceanul negrei nefiinţe, pus tot pe el între Dumnezeu şi lume, nu se bucură în opera lui de proporţiile pe care le au contrarele lor. Pe când formulările lapidare ale celorlalte sunt subliniate în texte de însuşi poetul, acesta din urmă decurg mai mult cu ajutorul interpretării. Oricum ar fi însă, un lucru e limpede: nefiinţă sau moartea eternă admisă ca esenţă a lumii întunecă penibil ideea de Dumnezeu Creator, atât de superb şi repetat exprimată de poet; şi tot astfel, admiterea unui gând etern, care prezidează lumea şi în care lucrurile vremelnice îşi regăsesc fixitatea ideală, se ciocneşte violent cu afirmaţia că lumea e o victimă a soartei oarbe şi o iluzie a morţii. Între unele şi altele din aceste idei există adevărate prăpăstii, ce rămân de-a pururea căscate, în pofida oricărei admiraţii pentru „filosofia”.

Dacă poeziile lui Eminescu sunt în acelaşi timp şi documente sufleteşti – se poate crede altfel când e vorba de un om ca el, care şi-a migălit arta cu o seriozitate atât de adâncă? – atunci ele ne pot lămuri în bună măsură asupra transformărilor lăuntrice şi intime, care, la rândul lor, au pricinuit aceste spărturi profunde în unitatea concepţiei lui despre lucrurile supreme. Mă gândesc mai ales la poezia Melancolie deplânge în cuvinte sfâşietoare ca un prohod pierderea credinţei religioase. Poetul s-a înstrăinat de sine, de sufletul său de altă dată. Dacă odinioară acest suflet strălucea, zugrăvit de frumuseţile credinţei, ca un altar luminat de flacăra liturghiei, acum arată ca o biserică în ruine, cu uşile şi ferestrele sparte, prin care ţiuie vântul înrâuririlor din afară; în care, drept preot, greierul tomnatic vrăjeşte ideile negre ale vestejirii, iar cariul, drept dascăl, roade-n inimă cu deznădejdea morţii.

Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici,

constată Eminescu, pătruns de tragicul regret, al celui care a pierdut-o, văzând acum feeria ei stinsă, pentru a rămâne în urmă ruină şi pustiu de moarte. Un lucru scump îl preţuim cu atât mai mult cu cât l-am pierdut; de aceea această poezie are inflexiuni grele, de bocet. Sufletul despodobit acum nu se mai recunoaşte în cel care a fost. Parc-am murit de mult, apasă poetul pe ultimele cuvinte, reliefând astfel distanţa dureroasă a înstrăinării.

Melancolie e un document care impune, al sincerităţii marelui poet, ce ne dezvăluie una din cele mai intime cute ale sufletului, drama pierderii credinţei. Spunem dramă şi nu tragedie, fiindcă, totuşi, nu e vorba de o pierdere ireparabilă. În această privinţă însuşi Eminescu ne previne. Precum din pictura de altădată a bisericii ruinate.

Abia conture triste şi umbre au rămas,

tot aşa din credinţa pierdută a mai rămas în suflet ceva, pe care poetul îl determină prin repetarea aceluiaşi vers. S-a uscat tulpina înflorită a credinţei, dar a rămas în afunzimile sufletului rădăcina ei. Sentimentul religios, după convingerea noastră, e o putere instinctivă a sufletului omenesc. Sunt gânditori creştini care afirmă, ca Toma de Aquino, că putere credinţei ar fi dobândită, şi sunt alţii, ca Ioan Damaschin, care o socotesc înnăscută. Dintre marii mistici nu cunosc niciunul, care să fie de părerea lui Toma de Aquino. Dimpotrivă, psihologia mistică se întemeiază pe instinctul religios, considerat ca partea cea mai adâncă şi mai ascunsă a sufletului omenesc. După un principiu fundamental al antropologiei creştine, omul e chipul lui Dumnezeu, şi când afirmăm acest principiu, includem totodată o afinitate nativă a omului faţă de Dumnezeu. Şi dracii cred şi se cutremură, spune cartea sfântă, confirmând încă o dată adevărul ineităţii credinţei. De aceea, Dostoievski, preocupat ca niciun alt scriitor de problemele spirituale, socoteşte că nu există atei în mod absolut. Ceea ce numim ateism e o răsturnare în sens invers a raporturilor credinţei. Ateismul e o revoltă împotriva lui Dumnezeu, dar această revoltă n-ar exista fără obiectul ei. Negarea lui Dumnezeu e un act de voinţă demonizată, un act de suprafaţă sufletească iar nu de adâncime instinctuală. Îl tăgăduiesc fiindcă nu vreau să-L afirm sau să-l recunosc. Ateii au astfel psihologia demonică a dracilor, care ştiu că Dumnezeu există, dar nu vor să-I recunoască supremaţia. Despre Eminescu însă nu putem vorbi în acest fel. Ne opreşte însăşi mărturisirea lui că din credinţa pierdută i-au mai rămas conture şi umbre. E vorba, poate, de frângerea elanului ei, iar nu de uscarea rădăcinii ei instinctuale. Însăşi melancolia în care el învăluie această dramă spirituală, însuşi regretul dureros cu care ne vorbeşte despre această pierdere ne arată că el nu deplânge moartea credinţei, ci închircirea ei.

Forma cea mai acută a necredinţei e revolta negativă în faţa lui Dumnezeu. Este Eminescu un asemenea revoltat? Nu, ci dimpotrivă. Paginile lui de inspiraţie cosmogonică vorbesc totdeauna, fie în sens mitologic, fie în sens creştin, de fiinţa divină anterioară lumii create. Aceasta chiar acolo unde imediat atribuie lumii esenţa morţii eterne sau a nefiinţei. Ceea ce dovedeşte că rădăcina credinţei, că acel „chip” al lui Dumnezeu în omul care e poetul continuă să fie viu. Cum însă între Creator şi creatură Eminescu nu vede continuitatea unui raport spiritual, teismul lui e mai degrabă un deism, doctrină care afirmă că Dumnezeu a creat lumea, dar a părăsit-o să se conducă după bunul ei plac. Unei asemenea doctrine credinţa nu-i lipseşte. Dar ceea ce îi lipseşte e speranţa şi dragostea.

S-ar putea vorbi la Eminescu de o credinţă fără speranţă, deşi poetul nu e categoric în această privinţă, fiindcă e contradictoriu. În prima tinereţe, când îşi simţea sufletul zugrăvit de frumuseţea credinţei şi scria poezia –  postumă – despre noaptea Învierii, el apoteoza speranţa ca pe o mângâiere dulce a tuturor muritorilor, în toate împrejurările vieţii. Ea îţi dă puteri să înfrunţi însăşi moartea:

Aşa virtuoşii murind nu desper,

Speranţa-a lor frunte-nsenină,

Speranţa cea dulce de plată în cer,

Şi face de uită de-a morţii dureri,

Pleoapele-n pace le-nchină.

Înger şi demon, scrisă în aceeaşi vreme a primei tinereţi, conţine, într-o formă mai complicată, aceeaşi preocupare de problemele vieţii religioase. Într-un contrast acut sunt puse în faţa altarului credinţa şi speranţa Ei cu ateismul şi disperarea Lui. Credinţa şi speranţa Ei, înflăcărările în rugăciune, îi dau aripi fantastice ca de înger, pe când El e un demon atras în biserică numai de amorul pentru Ea. Transfigurarea îngerească a fetei adorate însă îl zguduie din adânc, îi încovoaie genunchii şi îi moaie buzele spre rugăciune. E convertirea unui ateu prin dragoste. A fost de ajuns evlavia iubitei ca să reînverzească în tânărul demonizat rădăcina credinţei. Dar El trebuie să moară. În agonia-i singuratică vede toată deşertăciunea vieţii lui de rebel demonic. În faţa morţii, fără credinţă şi fără speranţă, simţi că nimica nu eşti. Sublinierea e a lui Eminescu, care pune pe seama tânărului muribund această exclamaţie celebră:

A muri fără speranţă! Cine ştie-amărăciunea

Ce-i ascunsă-n aste vorbe?

Se repetă şi de data aceasta aceeaşi mişcare sufletească de regret amar, pe care am cunoscut-o la pierderea credinţei. Cele două virtuţi ale vieţii creştine sunt glorificate de poet prin negativul lor. Numai cine pierde ştie cu adâncă durere ce-ar fi câştigat dacă n-ar fi pierdut.

Credinţa fără speranţă reapare în Rugăciunea unui Dac, unde poetul proslăveşte pe Dumnezeul creştin, dar îi cerşeşte moartea deznădăjduită a stingerii eterne, a dispariţiei fără de urmă. Şi mai departe, spre mâhnita noastră mirare, deznădejdea e practicată ca un principiu moral în Glossă, a cărei etică egocentrică e o înţelepciune uscată şi încremenită în gheaţa indiferenţei:

Nu spera şi nu ai teamă.

E drept că aici aceste virtuţi negative privesc numai raporturile insului cu oameni, nu şi raporturile lui cu ceea ce este dincolo de această lume. Dar oricum, poetul care, în prima tinereţe, a apoteozat speranţa nu numai ca o virtute teologică, dar şi ca o virtute civică, se dezminte la maturitate, propunând contrariul ei. Şi totuşi, sfatul dezolant dat în Glossă nu e ultimul cuvânt al lui Eminescu relativ la speranţă. El continuă s-o regrete şi să dorească dulcea ei mângâiere pe care a cântat-o în primăvara vieţii.

E cu totul caracteristic pentru faţa spirituală a personalităţii lui Eminescu acest regret, expresie a unui gol spiritual, dureros trăit, regret însoţit de respectul lucrurilor sfinte oricând vine prilejul. Cuvântul sfânt îl atribuie nu numai lucrurilor cel ce-l poartă prin natura lor sau prin calitatea lor morală, dar şi celor care ies din sfera acestei valori, cum e teiul, care-i sfânt, cum e marea, care e sfântă. S-ar putea vorbii chiar de o evlavie eminesciană pentru anumite lucruri profane ce stârnesc admiraţia poetului, dar aceasta e o chestiune oarecum periferică preocupării noastre de acum. Acest regret după virtuţile supreme ale creştinismului ne comunică o infinită simpatie pentru drama spirituală intimă a acestui geniu. Din ce pricină le-a pierdut nu ne spune; căci ale vieţii valuri şi al furtunii pas, pe care le dă în Melancolie, sunt lămuriri prea nebuloase. Influenţa filosofiei devastatoare a lui Schopenhauer poate fi o explicaţie, dar Eminescu e un spirit prea complex ca ea să fie unica determinantă. Schopenhauer l-a determinat să vadă negru în fundul lumii, dar nu l-a putut împiedica să zboare cu Luceafărul până în creştetul de lumină divină al cerului. Ar fi foarte interesant să cunoaştem toate cauzele pierderilor spirituale ale lui Eminescu, dar mai interesant mi se pare să accentuăm că regretul după un lucru e tot una cu dorinţa de a-l avea. Cine tânjeşte după credinţa şi după speranţa pierdută e în situaţia de a spune ca în Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Şi aceasta mi se pare că e starea spirituală a lui Eminescu.

E curios că pe un geniu ca el nu-l preocupă Iisus Hristos, dar e semnificativ că-l preocupă adesea Maica Domnului. Mântuitorul în chip de răstignit îi serveşte o dată ca termen de comparaţie în poezia Răsari să dai lumină, unde e vorba de o Golgotă a dragostei erotice:

Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci

Pe cele două braţe întinse-a sfintei cruci,

Şi buzele-nsetate cu fiere mi le uzi

Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi,

Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist…

Să recunoaştem că această comparaţie nu e chiar la locul ei. Durerea unui amor neîmpărtăşit n-are nimic a face cu sacrificiul de pe cruce. Pentru un geniu avem pretenţia de a se apropia altfel de Fiul lui Dumnezeu. În schimb, Maica Domnului se bucură de o sfântă adorare din partea poetului. Ei i se mărturiseşte cu ardoare, Ei i se roagă. Eminescu nu e numai cântăreţul morţii eterne, dar şi al eternului feminin. Înclinarea lui de a idealiza femeia, ridicând-o mai presus de îngeri – femeia e pentru el prototipul îngerilor – are ceva din amorul cavaleresc medieval. E cunoscut procesul de sublimare al poeziei trubadurilor, proces de idealizare treptată a femeii adorate până la ridicarea ei în slava cerului, în eternul feminin investit cu prestigiu sacru. De la femeia adorată la adorarea Maicii Domnului e un proces de purificare şi de transfigurare a eternului feminin. Această transfigurare îşi serbează triumful în poezia unui Jacopone da Todi şi în proza imnică a lui Heinrich Seuse, amândoi adorator curaţi ai Sfintei Fecioare. În Venere şi madonă, Eminescu  descrie acest proces pe seama lui Rafael, atribuind marelui pictor transfigurarea Venerei, ca ideal de frumuseţe feminină, în Madona Dumnezeie. Cel care a scris versul:

Femeie între stele şi stea între femei,

a putut să urce fără greutate culmile idealizării, de la adorarea femininului pământesc la eternul feminin adunat în Sfânta fecioară. Afară de aceasta cultul Maicii Domnului e o largă şi adâncă tradiţie a evlaviei româneşti. Maica Dumnezeului înomenit e, prin aceasta, Maica omenirii îndurerate. Dragostea ei maternă, veşnic înlăcrimată de soarta omului, e întru totul prielnică rugăciunilor ce i se ridică sub privirea ei înstelată de plâns îşi deschide Eminescu inima sfâşiată de drama lui spirituală. Sonetul, pe care i-l închină, e o rugăciune dogorâtă de setea virtuţilor pierdute:

Răsai asupra mea, lumină lină,

Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;

O, maică sfântă, pururea fecioară,

În noaptea gândurilor mele vină!

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară

Deşi al meu e un noian de vină;

Privirea ta, de milă caldă plină,

Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa

Adâncă a nimicniciei mele,

Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa

Şi reapari din cerul tău de stele

Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Un om de geniu îngenunchează în faţa Sfintei Fecioare. Smerenia, condiţie iniţială a rugăciunii, îl face să-şi vadă întreaga măreţie ca pe o adâncă nimicnicie. Oricine ai fi, în faţa cerului şi a veşniciei, simţi că nimica nu eşti cum a zis el altă dată. Această smerenie e şi mai intensificată de conştiinţa dureroasă a păcatului: adânc noian de vină. Sentimentul nimicniciei şi al păcatului pune o distanţă morală, cutremurătoare între el şi neprihana cerească a Sfintei Fecioare. Nevoia rugăciunii e deci cu atât mai fierbinte. El o cutează, fiindcă ştie că deasupra veghează privirea ei plină de lacrimi îndurătoare. Ce imploră poetul de la Maica Domnului? Reînvierea credinţei şi a speranţei cufundate în adâncul noian de vină! Adică sufletul din tinereţe, zugrăvit de splendorile evlaviei, pe care îl regretă şi îl deplânge în Melancolie. Rugăciunea din acest sonet apare ca o concluzie spirituală a ruinei, pe care a mărturisit-o în cealaltă poezie. În ordinea iertării creştine, umilinţa şi căinţa acestei rugăciuni răscumpără toate greşelile de concepţie semnalate până acum – ca să nu mai vorbim de întăritoarea pildă ce se desface din îngenuncherea unui geniu în faţa mile cereşti.

Este Eminescu un necredincios? Dacă zig-zag-urile sale filosofice şi etice ne-ar îmbia să admitem această grozăvie, priveliştea sufletului său absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior şi ne determină să-i recunoaştem înălţimea spirituală. Cine se roagă să-i fie credincios nu poate fi un necredincios. Cine şi-a pierdut credinţa şi speranţa, dar le cerşeşte înapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi un necredincios. Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului.

Constantin Brancusi

Exegeze

Ei bine prietene,ai transformat anticul in modern! – Douanier Roussseau, atunci cand a vazut Rugaciunea, Sarutul si Cumintenia pamantului. – 1907

In cazul ovoidului, trebuie sa retinem faptul ca Brancusi avea sa realizeze forma pura, libera de orice gravitate terestra, o forma tot atat de libera in propria ei viata ca aceea a geometriei analitice. si dovada ca a reusit in aceasta exprienta este ca din orice parte l-am privi, ovoidul pare viu si gata sa se ridice in spatiu.

– Ezra Pound – Brancusi - 1921

Nu cunosc personal pe dl. Brancusi. Am auzit ca e un tanar de o inteligenta aleasa, care stie sa se exprime si in cuvinte tot atat de plastic si de miscator ca si in piatra. Am auzit ca e fiu de taran, ca, dupa ce a vazut ca nu mai                                                          are ce invata la noi, a plecat pe jos la Paris, ca a facut drumul acesta in vreo patru luni, si ca, in sfarsit, ajungand acolo a trebuit sa treaca prin multe si cumplite greutati pana sa-si infiripeasca un atelier unde sa poata lucra. Am auzit, iarasi, ca e un om hotarat si mandru, ca el intelege sa-si desfunde singur calea si sa-si traiasca viata ca un viteaz, in lupta apriga intre biruinta si moarte. Acum isi are la Paris atelierul lui, un cerc de admiratori pe care nici nu i-a cautat, nici nu-i cultiva si, ceea ce-i mai pretios decat toate, simpatia marelui Rodin.

De-acolo, din atelierul acela de visuri indraznete si de munca robusta, ne-a trimis pentru expozitia de primavara Cumintenia pamantului, iar acum in urma, pentru cea de toamna, un Fragment de capitel care ar inchipui o imbratisare dincolo de moarte, in lumea cea fara de timp. Simplitatea voita de cea dintai lucrare apare in aceasta si mai voita, ramanand totusi ceva misterios si sugestiv in imbratisarea aceea pentru vecie a doua inganari de fapturi omenesti, ceva ca o soapta nedeslusita ce vine parca dint-o poveste.

Aprecieri din acestea se vanturau in fata operei nepasatoare care, tocmai din cauza prea marei ei simplitati, nu era inteleasa. – Alexandru Vlahuta – ziarul Universul – 7 decembrie 1910.

Putine de tot sunt numele romanesti care se bucura azi de celebritatea lui Brancusi. I se dedica poeme, i se inchina in strainatate numere speciale de revista. E considerat de catre germani si englezi mai ales, drept creatorul sculpturii moderne. – Camil Petrescu – revista Universul – 1928

Brancusi e foarte pretuit de adevaratii cunoscatori. Dar opera lui nu e foarte populara si nici nu poate fi,

pentru ca cere o aprofundare, si ca orice creatie adevarata, nu foloseste un limbaj banal curent.

– Amedee Ozenfant - Bilantul Secolului XX – 1928

La inceputul secolului ,Brancusi, a abandonat o maniera in care dobandise un mare renume si a trecut brusc in randul acelora care voiau sa regenereze sculptura, sa inspire un sentiment nou, sa rupa cu trecutul. S-a apucat sa simplifice, sa concentreze, sa reduca formele la figuri mai mult sau mai putin geometrice.

Asa a inceput sculptura abstracta. Un ou subliniat abil prin cateva trasaturi, a devenit imaginea ideala a unui frumos cap de femeie. Aceste lucrari bizare, dar atragatoare prin simplificarea lor voita, au fost expuse la

Salonul Independentilor. Pe urma sculptorul, prea mandru pentru a-si mai expune operele, n-a mai trimis nimic.

S-a facut multa valva in jurul acestei arte.

– G. Oprescu – Arta romanesca din 1880 pana in zilele noastre – 1935

De la gotici incoace sculptura europeana a fost napadita de ierburi rele, de tot felul de excrescente care au acoperit cu totul caracterul formei. Brancusi a fost acela care a eliberat sculptura de tot ceea ce era de prisos si ne-a redat constiinta formei pure. Pentru a atinge acest tel, Brancusi s-a concentrat asupra formelor simple si directe. Opera lui Brancusi in afara de valoarea ei proprie, are o importanta istorica in dezvoltarea sculpturii moderne.

– Henry Moore – The Sculptor speaks – 1937

Opera lui Brancusi a exercitat o mare influenta asupra lumii artistice de astazi, nu numai in sculptura, dar si in arhitectura si in desenul industrial (desing). – William Zorach – Zorach explains sculpture – 1947

Brancusi recunostea in lemnul pe care-l cioplea, in formele lui robuste, in cicatricile lasate de toporisca sau de furtuni, oglindirea ciclului natural pe care taranul il impartaseste cu copacii, cu pietrele, cu pasarile, cu cresterea si cu moartea lor. – David Lewis – Convorbiri cu Brancusi – 1957

Germenul, oul, trunchiul, zborul, somnul, sarutul si numarul, toate cauzele primare ale universului se regasesc in identitatea lor, in motivele operei de arta si in figurile pe care artistul le porunceste pietrei sau metalului.

Niciodata sculptura nu s-a apropiat mai mult, prin mana vreunui alt sculptor, de o reprezentare atat de desavarsita a esentelor. – Jean Cassou – prefata la monografia Brancusi de Ionel Jianu – 1963.

Sculptura moderna este o sculptura moleculara al carei principiu e reintoarcerea la formele primordiale.

Astfel la Brancusi aflam reintoarcerea la forma oului… Oul lui Brancusi inseamna intr-adevar nasterea primei unitati celulare a sculpturii moderne, Unul indivizibil, forma perfecta, forta virtuala, indomptabila si exploziva, un subtil continut emotional si o imensa fagaduinta.

in ou exista germenul fecund. stiu ca puritatea nu poate fi un tel, intreaga ei natura indivizibila opreste dezvoltarea, dar coaja trebuie sa se sparga, caci viata se naste din diviziune, din multiplicare. Avem nevoie de absolut, dar si de miscare, de viata.

– Etienne Hajdu – 1972

Arta lui Brancusi e senina, armonioasa, opusa deformarilor violente. E o arta a bucuriei de viata, o arta luminoasa, de o intensa vitalitate, o arta a echilibrului si a unitatii dintre forma si materie.

Ovoidul corespunde acestor cerinte, fiind forma care-si afla in sine propria implinire.

– Ionel Jianu –Constantin Brancusi – 1983.

Rabindranath Tagore

Hindi

Jana gana mana

Jana-gaṇa-mana adhināyaka jaya he

Bhārata bhāgya vidhātā

Pañjāba Sindh Gujarāṭa Marāṭhā

Drāviḍa Utkala Baṅga

Vindhya Himācala Yamunā Gaṅgā

Ucchala jaladhi taraṅga

Tava śubha nāme jāge

Tava śubha āśiṣa māge

Gāhe tava jaya gāthā

Jana gaṇa maṅgala dāyaka jaya he

Bhārata bhāgya vidhāta

Jaya he, jaya he, jaya he

Jaya jaya jaya, jaya he.

Engleză

Thou art the ruler of the minds of all people,

dispenser of India's destiny.

Thy name rouses the hearts of Punjab, Sindh, Gujarat, the Maratha country,

in the Dravida country, Utkala (Orissa) and Bengal;

It echoes in the hills of the Vindhyas and Himalayas,

it mingles in the rhapsodies of the pure waters Jamuna and the Ganges.

They chant only thy name,

they seek only thy blessings,

they sing only thy praise.

The saving of all people waits in thy hand,

thou dispenser of India's destiny.

Hail, Hail, Hail to thee.

Traducere în limba engleză de Rabindranath Tagore

Bengali

Jono gono mono odhinayoko joyo he,

Bharoto bhaggo bidhata

Punjab Sindh Gujrat Maratha,

Dravid Utkol Bongo

Bindho Himachol Jomuna Gonga,

Uchchholo jolodhitorongo

Tobo shubho naame jage,

Tobo shubho ashish mange

Gahe tobo joyo gatha

Jono gono mongolo dayoko joyo he,

Bharoto bhaggo bidhata

Joyo he joyo he joyo he Joyo joyo joyo joyo he.

Română

Jana Mana Gana

Jana-gana-mana domn minții tuturor,

Al Indiei-Bharat de soartă dătător.

La numele-ți bat inimi în Punjab, Sindh,

Gujarat, Maratha,

Drāviḍa, Utkala, Baṅga.

ecou îți dau munții Vindhya, Himācala,

muzică revarsă apele Yamunā, Gaṅgā,

te cântă valurile Oceanului Indian.

Toți cer binecuvântare

și-ți înalță laudă.

Mântuirea oamenilor e în mâna ta,

Al Indiei-Bharat de soartă dătător.

Slavă, slavă, slavă Ție.

Jaya he, jaya he, jaya he

Jaya jaya jaya, jaya he.

Versiune de George Anca

*

Cântecul VII din Gitanjali / Cântarea Jertfei:

Rabindranat Tagore

Amar e gan chheŗechhe tar shôkol ôlongkar

Tomar kachhe rakhe ni ar shajer ôhongkar

Ôlongkar je majhe pôŗe milônete aŗal kôre,

Tomar kôtha đhake je tar mukhôro jhôngkar.

Tomar kachhe khaţe na mor kobir gôrbo kôra,

Môhakobi, tomar paee dite chai je dhôra.

Jibon loe jôton kori jodi shôrol bãshi goŗi,

Apon shure dibe bhori sôkol chhidro tar.

Traducerea lui Tagore în engleză:

My song has put off her adornments.

She has no pride of dress and decoration.

Ornaments would mar our union; they would come

between thee and me; their jingling would drown thy whispers.

My poet's vanity dies in shame before thy sight.

O master poet, I have sat down at thy feet.

Only let me make my life simple and straight,

like a flute of reed for thee to fill with music.

Cântarea mea şi-a dezbrăcat podoabele. Nu se făleşte în decor de robe. Gătelile ne-ar găta întâlnirea; s-ar vârî între Tine şi mine; clinchetirile lor ar îneca şoaptele Tale.

Deşertăciunea mea de poet piere ruşinată dinaintea vederii Tale. O, Măestru Poet, m-am plecat la piciorul Tău. Lasă-mă doar să-mi fac viaţa simplă şi dreaptă, precum un fluier de trestie spre a-l umple cu muzică. (Versiune de George Anca)

Oceanul  formelor

de Rambindranath Tagore

Mă scufund în adâncul oceanului de forme,

sperând să prind perfecta perlă a fărăformei.

Nemai navigând din port în port în corabia-mi bătută de vânt.

S-au dus demult zilele când mă distram aruncându-mă în valuri..

Iar acum sunt nerăbdător să mor întru fărămoarte.

În amfiteatrul abisului fără fund

unde se umflă muzica strunelor fără ton

Îmi voi lua această harpă a vieții mele.

O voi acorda la notele lui pentrutotdeauna,

iar când și-a suspinat ultima rostire,

îmi voi pune harpa tăcută la picioarele celui tăcut.

Versiune de George Anca

Pranab Mukherjee

President of India

Dr. Ambedkar și Viziunea sa asupra

Indiei secolului al 21-lea

(4 septembrie 2014)

Sunt fericit să rostesc cea de-a cincea Prelegere Memorială Dr. B. R. Ambedkar, organizată de Fundația Dr. Ambedkar. Sunt recunoscător Onorabilului Ministru al Justiției Sociale și Abilitării Shri Thawar Chand Gehlot și organizatorilor pentru a-mi da această onoare.

         Dr. Babasaheb Bhirmrao Ambedkar a fost un lider remarcabil al luptei noastre pentru libertate și un cruciat ferm pentru drepturile  secțiunilor asuprite și înapoiate ale societății noastre. Un laureat al Bharat Ratna, el a fost un savant, jurnalist, educaționist, astru al legalității, reformator social și lider politic. El a fost principalul arhitect al Constituției Indiene și va fi totdeauna amintit pentru rolul său în redactarea minuțioasă a documentului nostru fondator.

         Filosofia și viața lui Dr. Ambedkar sunt un profil al curajului și convingerii. S-a dedicat  exercitării  cunoașterii  depășid multe adversități din cauza castei sale și a condiților economice precare. A absolvit Elphinstone College din Mumbay și după aceea a primit o bursă pentru a urma Columbia University din New York, de la care și-a obținut doctoratul. Apoi s-a mutat în Regatul Unit în 1916 unde a studiat la London School of Economics și ulterior a primit gradul de avocat (Barrister-at-Law) de la Gray's  Inn. După întoarcerea în India, Dr. Ambedkar a devenit vocea claselor deprimate și a început multe organizații pentru a le promova cauza.

         Moștenirea și contribuția lui Dr. Ambedkar pot fi văzute în mai multe domenii. Teza lui   de doctorat (PhD) din 1923 intitulată  „Evoluția Finanțelor Provinciale în India Britanică” a asigurat baza academică pentru Comisia Financiară a Indiei, care a fost înființată prin articolul 280 din  Constituție pentru a aborda problemele dezechilibrelor verticale și orizontale în finanțe. Similar, Reserve Bank of India a fost conceptualizată pe baza orientărilor prezentate de Dr. Ambedkar la „Comisia Regală pentru Moneda și Finanțele Indiene” în 1925. Membrii comisiei au găsit în cartea lui Dr. Ambedkar Problema Rupiei – Problemele și Soluțiile Ei un instrument de referință inestimabil și Adunarea Legislativă Centrală a trecut apoi aceste orientări ca RBI Act 1934.

         Ca Ministru al Muncii în Consiliul Viceregelui, Dr. Ambedkar a condus cu succes lupta pentru reducerea muncii de la 12 ore pe zi la 8 ore în 1942. El a contribuit la ideea înființării Schimbărilor de Angajare în India. A fost aproape singura mână responsabilă pentru Comitetul Central al Forței Tehnice, Sistemul Național al Energiei Electrice și Comisia Centrală pentru Apă pentru Irigații și Navigație. Dr. Ambedkar a jucat un rol important în stabilirea proiectului Damodar Valley, proiectul Hirakud și proiectul Râul Sone.

         Un cititor vorace, Dr. Ambedkar a văzut educația ca un instrument pentru eliberarea celor înapoiați social de analfabetism, ignoranță și superstiție. El a fondat Societatea Educației Poporului în 1945 cu ținta de a avansa interesele secțiunilor mai slabe ale societății. Dr. Ambedkar a fost un cruciat al egalității de gen și a luptat pentru drepturi egale pentru femei în moștenire și căsătorie. El a demisionat din Cabinet în 1951 când proiectul Hindu Code Bill nu a reușit să primească suportul Parlamentului.

         Neîndoios, ce mai mare contribuție a lui Dr. Ambedkar a fost în rolul său ca Președinte al Comitetului de Elaborare a Constituției Indiei. Cu extraordinară previziune și savantă erudiție, nu numai că a pilotat prin Adunarea Constituană un draft excepțional, dar a și conturat filosofia și înțelepciunea din spatele fiecărei prevederi.

         Subiectul prelegerii de astăzi este 'Viziunea Indiei în secolul al 21-lea', așa cum a fost anvizajată de Dr. Ambedkar. Dr. Ambedkar a avut clar în minte că vrea să vadă o transformare socio-economică și politică a Indiei. El a vrut ca vasta multitudine a poporului Indiei să se bucure de libertate și egalitate a oportunitților. El a vrut să scape India de casteism și comunalism și să aducă educația și dezvoltarea în fiecare colț al țării. El a vrut ca India să iasă la iveală ca un stat modern unde libertatea, egalitatea și fraternitatea să înflorească, și înapoierea să fie eliminată. Dr. Ambedkar a crezut în schimbarea radicală, dar nu a vrut ca această schimbare să se întâmple prin vărsare de sânge. El a vrut transformarea prin democrație parlamentară și domnia legii.

         Dr. Ambedkar a văzut un mare potențial în folosirea Constituției ca instrument al transformării socio-economice și, cu această intenție, a introdus în draftul Constituției o varietate de prevederi care să abiliteze întreaga răspundere a Guvernului, controale și balanțe, protecția drepturilor fundamentale, instituții independente și mișcare consistentă spre democrația socială.

         Discursurile lui Dr. Ambedkar în Adunarea Constituantă sunt de o mare valoare educațională pentru studenții în Constituție și istoria politică modernă. Dr. Ambedkar a explicat Adunării Constituante, într-un discurs de introducere a draftului Constituției în 4 noiembrie 1948, pro-urile și contrele formei parlamentare a guvernului vizavi de sistemul prezidențial. El a mai explicat de ce Draftul Constituției, recomandând un executiv bazat pe sistem parlamentar, preferă 'responsabilitate' în loc de 'stabilitate'.

         „Amândouă sistemele de guvernământ sunt bineînțeles democratice și alegerea între cele două nu este ușoară. Un executiv democratic trebuie să satisfacă două condiții – (1) trebuie să fie un executiv stabil și (2) trebuie să fie un executiv responsabil. Din nefericire nu a fost posibil până acum să se conceapă un sistem, care să le poată asigura pe amândouă în același grad. Poți avea un sistem care să-ți dea mai multă stabilitate dar mai puțină responsabilitate, ori poți avea un sistem care să-ți dea mai multă responsabilitate dar mai puțină stabilitate. Într-un sistem non-parlamentar, precum cel care există în SUA, evaluarea responsabilității executivului este periodică. Este făcută de către electorat. În Anglia, unde sistemul parlamentar prevalează, evaluarea responsabilității executivului este și zilnică și periodică. Evaluarea zilnică este făcută de membrii parlamentului, prin chestiuni, rezoluții, moțiuni de non-confidență, moțiuni de suspendare și dezbateri asupra alocuțiunilor. Evaluarea periodică este făcută de electorat în timpul alegerilor care pot avea loc la fiecare cinci ani ori mai devreme. Evaluarea zilnică a responsabilității, care nu este disponibilă în sistemul american, este, se simte, de departe mai efectivă decât evaluarea periodică și de departe mai necesară într-o țară ca India. Draftul Constituției, recomandând sistemul parlamentar al executivului, a preferat mai multă responsabilitate decât mai multă stabilitate.”

         Dr. Ambedkar descrie cum președitele, conform Constituției, ar ocupa aceași poziție ca regele, conform Constituției engleze. „El este șeful Statului dar nu al Executivului. El reprezintă națiunea, dar nu conduce națiunea. El este simbolul națiunii. Locul său în administrație este acela al unui mecanism ceremonial, pe un sigiliu prin care deciziile națiunii sunt făcute cunoscute... Președintele Uniunii Indiene va fi în general legat de recomandările miniștrilor săi.”       

         Comentând asupra naturii unice a federației propuse în draftul Constituției, Dr. Ambedkar a explicat de ce forma federală a guvernului croit spre a se adapta exigențelor situației indiene a fost necesitatea momentului. „Draftul Constituției este: Constituție Federală, întrucât el stabilește ceea ce se poate chema politică duală. Această politică duală, în temeiul propusei Constituției, va consista în Uniune la Centru și State la periferie, ambele înzestrate cu puteri suverane spre a fi exercitate în domeniul atribuit lor de respectiva Constituție...... Draftul Constituției poate fi atât unitar cât și federal, potrivit cerințelor timpului și circumstanțelor. În timpuri normale, ea este constituită a lucra ca un sistem federal. Dar în timp de război, ea este astfel proiectată cât s-o facă să lucreze  ca și cum ar fi un sistem unitar.”

         Dr. Ambedkar a subliniat cu durere  că noua republică va fi o „Uniune” de State, în contrast cu o „Federație” de State. Statele nu vor avea dreptul să se scizioneze. El a spus:

         „Federația este o Uniune pentru că este indestructibilă. Chiar dacă țara și oamenii  pot fi divizați în diferite State pentru conveniența administrării, țara este un tot integral, poporul ei un singur popor trăind sub un singur imperium derivat dintr-o singură sursă.”

         Dr. Amedkar a asigurat includerea unui capitol cuprinzător bine-definit asupra Drepturilor Fundamentale care să abolească specific untouchability (de-neatingerea), drepturi egale garantate tuturor cetățenilor și prohibirea discriminării de orice fel în relațiile sociale. Dr. Ambedkar credea că protecția minorităților și a religiilor lor era de maximă importanță. Astfel, Constituția garantează fiecărei persoane libertatea de credință, religie și cult și dă minorităților libertatea de a-și gestiona chestiunile religioase. Dr. Ambedkar a justificat o astfel de protecție pe următoarele temeiuri:

         „Este rău ca majoritatea să nege existența minorităților. Este la fel de rău ca minoritățile să se perpetueze ele însele. Poate fi găsită o soluție care să servească un dublu scop. În primul rând, trebuie recunoscută existența minorităților. Trebuie de asemenea să se permită majorităților și minorităților ca într-o zi să se contopească în una. Soluția propusă de Adunarea Constituantă este binevenită deoarece  este o soluție care servește un scop dublu.”

         Dr. Ambedkar a jucat un rol crucial în formularea Principiilor Directive ale Politicii Statului, o caracteristică unică a Constituției Indiene. Aceste principii mandatează că statul se va strădui să promoveze bunăstarea poporului asigurând și protejând o ordine socială justă. Aceste principii pun fundația pentru democrația socială. În cuvintele lui Dr. Ambedkar: „Noi trebuie să facem democrația noastră politică și o democrație socială. Ce înseamnă democrația socială? Înseamnă un mod de viață, care recunoaște că libertatea, egalitatea și fraternitatea sunt principii ale vieții. Aceste principii ale libertății, egalității și fraternității nu trebuie tratate ca elemente separate într-o trinitate. Ele formează o unitunte sau trinitate în sensul că divorțul unuia de altul ar frânge însuși țelul democrației... Fără egalitate, libertatea ar produce supremația celor puțini asupra celor mulți. Egalitatea fără libertate ar ucide inițiativa individuală. Fără fraternitate, libertate și egalitate nu ar deveni un curs firesc al lucrurilor. Ar cere un polițist să le impună...... Pe plan social, noi avem în India o societate bazată pe principiile inegalității gradate, care înseamnă elevarea pentru unii și degradarea pentru alții. Pe plan economic, avem o societate în care există unii care au o imensă bogăție, față de mulți care trăiesc în sărăcie abjectă... Cât timp vom continua să trăim într-o viață a contradicției? Trebuie să eliminăm această contradicție în cel mai curând moment posibil ori, altfel, aceia care suferă din inegalitate vor dinamita structura democrației politice...”

         Principiile Directive ale Politicii Statului au fost criticate de unii și etichetate ca simple „declarații pioase”. Răspunzând acestui criticism, Dr. Ambedkar a spus, și citez: „Oricine capturează puterea nu va fi liber să facă ce vrea cu ea. În exercitarea ei, el va trebui să respecte aceste instrumente ale instrucțiunilor, care sunt numite Principii Directive. El nu le poate ignora. Poate nu va avea să răspundă în fața unei Curți de Justiție. Dar cu siguranță va avea de răspuns în fața electoratului la timpul alegerilor.”

         Dr. Ambedkar a fost ferm în crezul său că judiciarul nostru trebuie să fie atât independent de executiv cât și competent în el însuși. El a recunoscut totuși că încăierările între executiv și judiciar erau inevitabile, și erau în fapt necesare pentru a asigura  că fiecare acționează ca verificare și balanță în funcționarea celuilalt. El a observat: „Pentru mine însumi nu pot omite întru totul posibilitatea unei Legislaturi înțesate de oameni de partid care fac legi care să abroge ori violeze ceea ce noi privim ca principii fundamentale afectând viața și libertatea unui individ. Totodată, eu nu văd cum cinci sau șase domni stând în Curtea Federală, ori Supremă, examinând legile făcute de Legislatură și în virtutea propriei conștiințe individuale, ori a părtinirilor lor, ori prejudecăților lor, spre a fi de încredere în a determina care lege este bună și care lege este rea.”

         Dr. Ambedkar a chemat dezavantajații sociali și economici a se  „educa, agita și organiza”.

Cu toate acestea, angajamentul pentru metodelor constituționale a fost neclintit și a susținut o cale de angajament public informat și motivat. El a spus, și citez:  „... trebuie să abandonăm sângeroasele metode ale revoluției... Când nu era loc pentru metode constituționale pentru realizarea obiectivelor economice și sociale, era mare lucru justificarea metodelor neconstituționale. Dar când metodele constituționale sunt deschise, acestea nu pot fi justificare pentru metodele neconstituționale. Aceste metode nu sunt nimic decât gramatica anarhiei, și cu cât sunt abandonate mai curând, cu atât mai bine pentru noi.”

         Dr. Ambedkar a crezut că instituțiile puternice constituie stâlpii fundamentali ai unei democrații și ele îi vor garanta supraviețuirea. El a asigurat că Constituția prevede un sistem judiciar independent și că dreptul la remedii constituționale este un drept fundamental. Vorbind despre articolul 32 – Dreptul la Remedii Constituționale, Dr. Ambedkar a spus: „Dacă mi s-ar fi cerut să numesc oricare articol în particular din această Constituție ca fiind cel mai important – un articol fără dr care Constituția ar fi fost o nulitate – eu nu m-aș fi referit la niciun alt articol cu excepția acestuia. Este sufletul însuși al Constituției și inima ei.”

         Dr. Ambedkar a pledat pentru o Comisie Electorală independentă și a instituit-o prin Articolul 324 al Constituției. În cuvintele lui: „Cea mai mare salvgardare a purității alegerilor, a obiectivității lor, a fost de a lua problema din mâinile autorității executive și a înmâna-o unei autorități independente.”

         Trebuie menționat în această privință că, de atunci, Comisia Electorală a Indiei a ajuns să câștige apreciere în țară și laude din întreaga lume. Însuși primul nostru Comisar Șef al Alegerilor, Shri Sukumar Sen, a fost invitat să supervizeze alegerile din Sudan și, de atunci, serviciile și expertiza Comisiei noastre Electorale au fost căutate de multe țări. Noi tocmai am fost martori la eficiența și independența cu care s-au desfășurat alegerile recente în ce-a de-a 16-a Lok Sabha, în ciuda enormei diversități a națiunii noastre și cu dimensiunea electoratului în jur de 834 milioade de oameni. Comisia a avut un singur membru până în Octombrei 1989, când au fost numiți încă doi membri adiționali, făcând-o comisie multi-membră.

         Similar, despre postul de Auditor General, el a spus:  „Eu sunt de părere că acest demnitar sau ofițer este probabil cel mai important oficial din Constituția Indiei. El este omul care va vedea că cheltuielile votate de parlament nu sunt excedate, ori diferite de ce a prevăzut parlamentul în ceea ce se numește Appropriation Act. Dacă acest funcționar îndeplinește sarcinile și atribuțiile sale, susțin că ele sunt de departe mult mai importante decât îndatoririle chiar și ale judiciarului... Personal, eu simt că el ar trebui să aibă de departe mai mare independență decât Judiciarul însuși...”

         Dr. Ambedkar a fost clar că nicio Constituție nu este perfectă și, până la urmă, funcționarea Constituției va depinde de popor, de partidele politice și politica lor. El a declarat emfatic despre Constituție: „Este realizabilă, este flexibilă  este destul de puternică pentru a ține țara unită, atât în timp de pace cât și în timp de război. Într-adevăr, ca să spun așa, dacă lucrurile merg rău sub noua Constituție, motivul nu va fi pentru că avem o Constituție rea. Ce vom avea de spus este că netrebnic este omul.”

         Trebuie notat că, în practică, sistemul nostru politic a fost inovativ și flexibil. Angajamentul lui Dr. Ambedkar de a construi instituții puternice și metode constituționale a rezultat în multe manifestări interesante pentru ziua modernă. De exemplu, Right to Information Act este un instrument unic și puternic, creat prin lege, pentru a împuternici oamenii și a le  asigura accesul la informația din orice departament al guvernului pe orice subiect, avansând astfel deschidere și transparență. Similar, Curtea Supremă a Indiei, prin Public Interest Litigation, a asigurat omului comun accesul la cele mai înalte curți ale justiției, doar trimițând o carte poștală. Înaltele Curți și Curtea Supremă au luat suo motu cunoștință de violarea drepturilor fundamentale și au inițiat acțiune pe cont propriu, și au pus deoparte noțiunile convenționale ale calității procesuale locus standi. Finalmente, am fost martori recent la fenomenul unei agitații populare condusă de Shri Anna Hazare,  rezultând în obținerea de către societatea civilă a vocii directe în procesul legislativ, rezervată până în prezent numai pentru membrii aleși ai Parlamentului și legislativul de Stat. Un draft Lokpal bill a fost finalizat prin consultarea dintre reprezentanții societății civile și membri seniori ai Guvernului înainte de a fi prezentat în Parlament și ulterior adoptat ca lege. Toate cele de mai sus reflectă puterea democrației indiene și dinamismul Constituției.

         Călătoria Indiei de la indepndență încoace a văzut multe succese. Cea mai mare provocare pentru părinții noștri fondatori a fost să vină cu un sistem viabil de guvernământ. În ultimii 67 de ani, am construit o democrație parlamentară de succes, un Judiciar independent și instituții puternice precum Comisia Electorală, CAG (Comptroller and Auditor General) etc. pentru a susține și sprijini sistemul nostru politic.

         Cea mai mare și mai complexă problemă pe care India independentă a avut-o de rezolvat a fost problema excluziunii politice, sociale și economice a unui segment semnificativ al populației noastre. Prin Constituție, a fost adoptată o politică unică și comprehensivă a acțiunii afirmative pentru a împuternici membrii comunităților care erau excluși social și să-i aducă în fluxul principal al națiunii.

         India este recunoscută astăzi în toată lumea pentru valorile noastre democratice și seculare și pentru stabilirea unei ordini inclusive și moderne. Pe frontul economic, am avut multe câștiguri semnificative, luând un segment substanțial din populația noastră de sub limita sărăciei la un nivel al existenței demne. India este acum a treia cea mai largă econnomie din lume în termenii Purchasing Power Parity. În ultimele șase decenii, rația sărăciei a declinat de la peste 60 la sută la mai puțin de 30 la sută. India a devenit o națiune cu o considerabilă putere economică, admirată pentru capabilitățile științei și tehnicii ei avansate, baza industrială și clasa mondială a resurselor sale umane.

         Este o realitate, chiar  în ciuda tuturor realizărilor cu care legitim ne mândrim, democrația noastră continuă să se confrunte cu multe provocări. Un număr mare de indieni sunt încă în sărăcie, lipsuri și nevoie. Casteismul, de asemenea, rămâne tristul fenomen pe care încă  avem a-l ștetge din țara și societatea noastră.

         Dr. Ambedkar a visat o Indie în care toate segmentele societății să fie împuternicite – social, economic și politic; o Indie în care fiecare secțiune a populației noastre crede că ei au o miză egală în țară și în viitorul său, și o Indie în care statutul social va fi decis nu de poziția în ierarhia de castă ori bogăția economică, ci de meritul individual. Viziunea lui Dr. Ambedkar a fost a unei Indii în care sistemul social și economia să permită deplina dezvoltare a potențialului uman și să asigure o existență demnă pentru toți cetățenii noștri.

         Fiecare dintre noi avem o responsabilitate să facem tot posibilul pentru ca visul lui Dr. Ambekar să se adeverească. Trebuie să facem tot posibilul să prezervăm și să întărim democrația noastră. Trebuie să ne angajăm în eforturi combinate și responsabile pentru a depăși sărăcia și prejudecata. Avem nevoie să fim constant în gardă împotriva forțelor divizive ridicându-și capetele în țară. Trebuie să rezolvăm cu maximă iuțeală provocările malnutrițiri, ignoranței, șomajului și infrastructurii. Trebuie, de asemenea, să asigurăm a nu se practica în nicio parte a țării untouchability (de-neatingerea) ori orice formă de discriminare bazată pe castă,crez, religie or sex. Numai prin aceste străduințe ne putem ocupa locul de drept în primele rânduri ale respectului țărilor.

         Mesajul lui Dr. Ambedkar, munca și viața sa sunt un constant memento al remarcabilei Constituții, puternica democrație și instituțiile efective, independente pe care le-am moștenit de la părinții fondatori ai națiunii noastre. Totodată, ne amintim și de distanța pe care încă avem nevoie să o parcurgem în construirea unei societăți egalitariene unde nu va fi distincție între om și om.

          Permiteți-mi să conclud evocând cuvintele lui Dr. Ambedkar din pledoaria către Adunarea Constituană din 25 noiembrie 1949: „În plus față de dușmanii noștri vechi în forma castelor și crezurilor, vom avea multe partide politice cu diferite și opuse crezuri politice. Vor plasa indienii țara deasupra credo-ului lor ori vor plasa credo-ul deasupra țării? Eu nu știu. Dar atât este cert, că dacă partidele plasează credo-ul deasupra țării, independența noastră va fi pusă în primejdie a doua oară și probabil pierdută pentru totdeauna. Trebuie să fim toți hotărâți să ne păzim de această eventualitate. Trebuie să fim determinați a ne apăra independența cu ultima picătură a sângelui nostru.”

Traducere de George Anca