Vorbele de
duh (și-o epigramă reușită întrunește aceste caracteristici!), rostite într-un
moment potrivit, cu o asistență receptivă, cultivată, pot contribui la ceea ce
se cheamă „a sparge gheața”, a da drumul la chef și Ia discuții... încrucișate.
Desigur că între două epigrame improvizate, care „cad bine”, sunt destule
ocazii când anumite epigrame improvizate „cad prost”, mai ales la câte o agapă,
din cauza unor epigramiști sau veleitari – care, ținând cu orice preț să se
„producă”, – dau în bară din trei motive: nu lea reușit catrenul, au fost prea
„licențioși” sau persoana căreia îi era adresat s-a „formalizat”, stricând
bruma de bună dispoziție. Asemenea „încercări” epigramatice se cheamă epigrame
de salon și-mi amintesc că prin anii '80 erau câțiva epigramiști, mai
vârstnici, „înverșunați” împotriva unor astfel de practici, considerând că
acest mod de a prezenta epigrama duce la deprecierea genului/speciei. Parțial,
le dau dreptate. Să mă explic: În cazul unui epigramist de talent, inspirat,
care improvizează o epigramă reușită Ia adresa unei personalități prezente la
eveniment, rostită cu aplomb și decență poate rămâne o epigramă antologică pe
care autorul nu avea cum s-o compună în alte împrejurări! Din păcate, asemenea
momente sunt rare, iar unii „creatori” fac improvizații sterile, penibile care
– dacă mai sunt și aluzive – duc la un deznodământ nedorit. Chesiunea este
delicată. Am să încep exemplificările cu mine. Îmi amintesc de o serată
literară urmată de o cină la care – pe lângă scriitori – participau
reprezentanți ai autorităților locale, profesori, ingineri, economiști, câțiva
gospodari de frunte ai localității, ba chiar și doi-trei magistrați din zonă;
printre aceștia din urmă era și o tânără judecătoare (procuror?) După ce
spiritele s-au „încălzit”, am improvizat un catren pe care îl reproduc aproximativ
din memorie, după 30 de ani:
Faptu-n sine e banal
Vreau să fiu un derbedeu,
Ca s-ajung la tribunal
Să mă judece Șuteu.
Parcă așa se
numea persoana în cauză, care s-a făcut „foc și pară”, eu am înghițit în sec,
iar reputatul Dimitrie Jega m-a dojenit blând pentru momentul de neinspirație
privind „adrisantul”. Amintindu-mi de Dimitrie Jega, nu pot să nu evoc
atmosfera efervescentă de la recitalurile cu public ale Cenaclului de satiră și
umor „Ridendo” (3 octombrie 1969), care aveau loc în ultima zi de luni din
fiecare lună, la ora 18,00, în „Sala de marmură”(acum, Sucursala Băncii
Transilvania) a fostei Case ARLUS, din Piața Vasile Roaită nr. 3 (astăzi, Piața
Sf. Gheorghe), care mai găzduia Comitetul de Cultură... și redacția revistei
„Orizont”. De fiecare dată, sala era „full” și, vreme de circa 80-90 de minute,
asistența – în rândul căreia se aflau și „doi trimiși” – era numai ochi și
urechi la cenacliști. La una din întruniri, când moderatorul Dimitrie Jega, conducătorul
cenaclului, a făcut o pauză în rostire, regretatul poet Damian Ureche, fostul
meu coleg de liceu, pus mereu pe șotii, ocupând loc în primul rând, a răbufnit
cu distihul: S-a-necat „Ridendo”-n Bega Amărât și plin de Jega! A urmat o
explozie de râs, timp suficient ca Maestrul să pritocească replica și,
îndreptând arătătorul spre „victimă”, a glăsuit:
Vin pe Bega de curgea
Și Ureche se-neca!
Râsul a pus stăpânire pe întreaga sală...,
Bardul de la Fometești (Rugetu) fiind cunoscut pentru escapadele sale bahice.
*
În perioada
de glorie a Cenaclului „Ridendo” făceam deplasări în diferite localități,
stațiuni de odihnă, școli, spitale, întreprinderi, unități militare etc. Dintre
acestea, Comuna Jamu Mare, localitate de frontieră cu fosta Iugoslavie – ceea
ce presupunea control la vreo două „filtre”, unul la intrarea în orașul Deta și
al doilea undeva după localitatea Gherman – o vizitam de două ori pe an,
datorită unei organizări ireproșabile și a interesului dovedit față de cultură.
Era o atmosferă deosebită, prin participarea sătenilor la întâlnirile cu
scriitorii, respectiv la cele cu Cenaclul „Ridendo” reprezentat – de regulă –
de Dimitrie Jega, Marius Munteanu, Virgiliu Șchiopescu, Victor Gorșcovăz, Ionel
Iacob-Bencei, Damian Ureche și – mai rar – alții. Printre aceștia din urmă, o
prezență multașteptată era a cantautorului Victor Gioroceanu, un suflet blând,
o voce caldă, repertoriu plăcut, „ridendist” pe care Damian Ureche îl răsfăța
spunându-i „Greierașul”. Sala de ședințe a Primăriei din localitate, la
întâlnirile noastre, devenea neîncăpătoare, ambianța era una familială, de
apropiere sufletească față de asistența formată din profesori, doctori,
ingineri, tehnicieni, director IAS, președinte CAP, gospodari de frunte, personal
TESA etc. Uneori făceam grup comun cu scriitorii. Amintesc pe Alexandru
Jebeleanu. Mircea Șerbănescu, Marian Odangiu. Alteori fuzionam cu un grup
satiricomuzical condus de regretatul coleg Emil Șain. Întâlnirea de la Jamu
Mare din 18 decembrie 1980 a fost cea mai reușită, prin participarea a patru
scriitori/umoriști din București: Stelian Filip, Sin Arion, Nicolae Ghițescu și
D.C. Mazilu. La aceasta trebuie adăugat faptul că semnatarul acestor rânduri
împlinea frumoasă vârstă de 40 de ani. La cină am fost circa o sută de
persoane. Lăutari, cântec, umor, voie bună, friptură asortată... cu
"Puterea ursului" de la Lățunaș. În toiul chefului, s-a ridicat
mucalitul Nicolae Ghițescu – epigramist de marcă – spunând: Ce bine e să fii la
margine de țară, dar la mijloc de masă! În timpul dansului, i-am șoptit unei
dăscălițe oacheșe: „De la ochi și pân-la sorț, Ești motivul de divorț!”
„Doamne, ferește!” a fost replica. Dumnezeu a ferit, cât s-a putut, dar peste
câțiva ani au divorțat. Nu din cauza ei, cum s-ar crede, ci din cauza
infidelității lui. O altă deplasare la Jamu Mare – peste câțiva ani, după ce
Damian Ureche făcuse o „trecere frauduloasă” și a căzut în dizgrația unor
colegi de breaslă – avea să se încheie neplăcut (termenul este eufemistic),
noaptea, în gara de frontieră Moravița. Deși poetul avea restricții pentru zona
respectivă, faptul că l-a luat sub protecția sa un ofițer-scriitor i-a permis o
„ieșire” mult-dorită. Asta n-ar fi fost niciun bai, cum zice românul, însă
vinul de Lățunaș și-a dovedit puterea... Așteptam trenul internațional și după
sosire trebuia să stăm circa o oră în gară până vameșii terminau controlul
călătorilor. Noi, vreo șapte la număr, printre care și marele Ștefan
Popa-Popa's, în sala de așteptare a gării, eram gălăgioși, unii „prinși de
flamă”, protectorul lui Damian nu mai auzea nimic, era pe altă lume, doar
bidonul de 15 litri cu vin era... treaz! Între timp, prin fața ușii, trecea
ofițerul de serviciu aruncându-ne o privire tăioasă, dar cui să-i pese de
el...? La un moment dat, Damian Ureche îi spune lui Victoraș să ia chitara și
să cânte ceva, ca să treacă timpul mai ușor. Victor s-a conformat, ba chiar l-a
întrebat ce piesă dorește. Răspunsul a fost prompt:
„Unde mergi, măi, mielule...”
Victor:
Unde mergi, măi, mielule? /
Unde mergi, măi, mielule?
Damian (spontan):
Pe fâșie, domnule! /
Pe fâșie, domnule!
...Explozie
de râs, moment în care intră ofițerul și ne anunță că putem urca în tren.
Pentru vreo doi, această fază a fost deosebit de grea..., iar ofițerul ne-a
spus de la obraz: „Dacă nu erați cu dumnealui (arătând spre protectorul lui
Damian Ureche), în noaptea asta nu dormeați acasă”! No comment. După terminarea
liceului, dacă nu m-am putut prezenta la examenul de admitere la IATC,
„seraliștii” primind mai târziu „Diploma de Maturitate”, am dat admitere la
Institutul Pedagogic de trei ani din Timișoara. Nu-mi surâdea meseria de
dascăl, nici mamei, de teamă că după absolvire mă repartizează prin Moldova sau
Oltenia, mă căpătuiesc pe-acolo și rămâne singură. Cât despre a mă face actor,
nici vorbă! „Śe să spună lumea, că Ionel Iacob s-o făcut comegiant?!” Cu toate
astea, am vrut să-mi încerc puterile de „seralist”. Din vreo sută treizeci, „la
scris” am trecut 72, urmând ca după „oral” să mai rămână doar 40, câte locuri
erau. Trag biletul și, pentru a doua oară consecutiv, îmi cade Sadoveanu,
„Frații Jderi”! Ce „caracterizarea personajelor”, când eu n-am citit romanul?
Desigur că puteam să schimb biletul, dar un instinct lăuntric mă îndemna să
nu-l schimb. Probabil că erau rugăciunile mamei. Cât timp am stat în bancă, am
scris pe ciorna dată pentru însemnări catrenul:
„Elevi ce nu fac o greșeală,
Sunt printre noi atât de deși;
De-aceea țin eu socoteală
Că-s „mulți chemați, puțini aleși!”
Am semnat sub catren, am trecut și data, iar
când am fost chemat la răspuns i-am spus doamnei profesoare, președintă de
comisie, că mă retrag. A încercat să mă lămurească mizând pe reușita de la
examenul scris, dar n-a reușit să mă înduplece. La plecare, i-am mulțumit
dăruindu-i un suvenir sui generis. Altădată, într-un spectacol, am rostit o
epigramă aparținând altui autor. Mi s-a părut potrivită înaintea alegerilor ce
urmau peste vreo două săptămâni. Cu toate că făcusem precizarea necesară, în
pauza spectacolului două persoane m-au „avertizat” că pleacă, întrucât se simt
ofensate. În zadar le-am spus că autorul s-a referit la faptul că trebuie să
medităm când mergem la vot; ce-i drept, catrenul făcea trimitere Ia persoane cu
handicap, or respectivii aveau unele deficiențe fizice. Fanatismul religios și
politic este o plagă pentru omenire. Tot un soi de fanatism îl constituie și
gestul de a te ridica dintr-o sală de spectacol, deranjând pe cei din jur, dar
și pe cei de pe scenă, și să pleci manifestându-ți astfel protestul față de un
prezentator care – pentru a risipi monotonia – din când în când mai potrivea
câte-o epigramă socio-politică. În speță, incidentul a avut loc în Sala de
sport „Olimpia” din Timișoara, tot înainte de alegeri, iar catrenul era
„dedicat” unui politician molâu, care până scoate o vorbă i se termină
mandatul... „Fan”-ul era om cu carte, persoană respectabilă, dar... La Brăila,
prin anii optzeci și.... în Grădina de vară „Progresul” (parcă așa se numea?!),
avea loc un spectacol prilejuit de „Întâlnirea epigramiștilor”, acțiune la
nivel de țară, ce se ținea anual. Organizatorii au conceput un spectacol amplu
și ca atare au invitat „cap de afiș” pe cunoscuta și talentata actriță Tamara
Buciuceanu. De regulă, la o grădină de vară, lumea nu se comportă ca într-o
sală de teatru sau de operă, mai ales într-un oraș portuar...! Invitată pe
scenă, actrița a rostit două cuplete – gustate de public și aplaudate – apoi a
schimbat „registrul” interpretând un monolog grav dintr-o piesă clasică. Moment
neinspirat, deși publicul trebuia să se comporte civilizat. Numai că un individ
care – probabil – avea două beri „la bord”·a strigat ceva de genul: „Lasă,
cucoană astea, zi-i ceva de râs!” Atât a
trebuit. Doamna Tamara a părăsit scena și nu am mai văzut-o până la cină, când
distinsul confrate Mircea lonescu-Quintus, stând alături de dumneaei, a
improvizat un catren ce se termina cu
versul: ............................................. Că s-a-mbuciumat Tamara.
Intervenția a avut darul să-i readucă zâmbetul, ba chiar râsul atât de voluptos
și „molipsitor”, marii actrițe. Tot la Brăila – și cred că în același spectacol
– corifeul Mircea Trifu ne-a provocat la un concurs pe rime date:
priceput/
poate/
necunoscut/
bate/,
extrase
dintr-o cugetare a brăileanului Ștefan Tropcea. Timpul avut la dispoziție: 15
minute. Iată originalul:
Credință
E foarte greu de priceput
Credința câinelui ce poate
Pentru stăpânul care-l bate
Să muște un necunoscut.
Am fost
clasat pe locul I cu catrenul:
Fidelitate
Un necunoscut
La fereastră-mi bate;
Eu am priceput,
Inima nu poate...!
Prin acei
ani, la o ediție a Festivalului Național „Eterna Epigramă” de la Cluj-Napoca,
la prânz, redactorul șef al revistei „Urzica”, Niculae Stoian ne-a „somat” cu
un concurs-fulger, sub 5 minute, dându-ne două rime: rău și poantă. Era o
aluzie la scriitorul Aurel Rău și criticul literar Petre Poantă prezenți la
simpozionul Cenaclului „Satiricon”. Redactorul Marius Tupan avea sarcina să cronometreze
toată povestea. „Am luat caimacul" cu epigrama:
Clujul a rămas pe jantă
Cu „Satiricon” al său.
Rău compune fără poantă,
Poantă scrie și mai rău...!
Cronometrul arăta 2 minute și 45 de secunde.
La încheierea concursului, N.S. nu s-a putut abține să nu spună, în stilul său
caracteristic: „Să vină noua generație..., să mai terminăm cu matusalemicii!”
(sic!) O parte din boema timișoreană a acelui deceniu – mă refer la scriitori,
actori, artiști de operă, profesori universitari, directori și alte persoane cu
funcții de răspundere –, frecventa Restaurantul Casei Universitarilor din str.
Paris nr.1 (în buricul târgului), unii – fiind abonați – serveau prânzul. Dintre
obișnuiții localului, îmi amintesc de poetul Traian Dorgoșan, uneori declama
gălăgios, publicistul Iosif (Bebe) Costinaș, scriitorii Alexandru Deal, Mircea
Pora, Viorel Marineasa, Ion Monoran, actorii Alexandru Ternovici( cu numele de
alint Buju) și Ion Haiduc, Mircea Zepcea, contabil-șef la BJATM, inginerul-șef
Mandravel, de la Poligrafie, Eugen Olaru, contabil-șef la Institutul
Politehnic, inginerul Constantin (Ticu) Iordănescu, „scriitor de protocol” de
la aceeași instituție, Dan Doroghi, economist – „COMTIM”, Wilkom Jacob,
director comercial „AZUR” Să-i amintesc și pe economistul-șef Panaset, de la
Institutul Agronomic, un bonom de zile mari, profesorii universitari Nicolae
Rachin, Arthur Daba, și – mai rar – prof. univ. Ioan Martin de la Institutul
Agronomic, respectiv fostul prodecan de la Facultatea de Științe Economice,
distinsul „dascăl universitar” Virgiliu Șchiopescu. Universitarii mai
beneficiau, contra cost, de anumite produse pentru acasă. Ultimii doi enumerați
erau membri marcanți ai Cenaclului „Ridendo” și așa se face că eram invitați de
două ori pe an (lunile mai și octombrie, alese de mine) să susținem recitaluri
cu public în Sala „Auditorium” de la etajul clădirii. Astfel, am beneficiat de
legitimație și puteam asista la discuții elevate cu oameni de spirit de la care
aveai ce reține. Trebuie să-i amintesc și pe Eugen Murărescu, economist,
gugulanul Costică Izbașa, din Cănicea, tehnician la releele de
radioteleviziune, pe Vancea, Ardelean, Ladislau Teleki și ar mai fi mulți de
pomenit! Într-una din zile, stăteam la o bere cu actorul Ion Haiduc, pe care îl
cunoșteam din vremea când ne pregăteam să dăm examen la IATC. Din vorbă-n
vorbă, ajungem la roluri jucate și se văita că pentru un rol a fost nevoit
să-și radă podoaba capilară. Mai mult decât atâta, mi-a arătat o fotografie în
care se ținea cu mâinile de capul chilug. Amuzându-mă, i-am scris o dedicație
pe un bilețel avut la îndemână:
Nu-i hindus și nici arab,
Însă are o scăpare
Că se ține de ce-l doare,
Respectiv de... ce-i mai slab...
Momentul a fost prilej de a-i spune
ospătarului: „Victoraș, încă două!” Economistul Mircea Zepcea avea o vorbă în
loc de salut: „La muncă!”. Aducându-i aminte de directorul său Curcan, m-a
rugat cât timp stau cu el la masă să nu-i pomenesc de acest nume. Nu am aflat
de ce. Totuși, nu m-am putut abține și, odată, când a comandat o „tărie”, dar
și ceva de mâncare, am scris un catren (citez din memorie):
Sorbindu-și cupa cu otravă,
Lui Victoraș i-a spus așa:
Să îmi aduci ce vrei mata,
Dar să nu văd „Curcan la tavă!”
La CUT ne serveau ospătarii Emilia, Rozalia,
Victor și Doru. Directorul Casei era prof. Cornel Secu, pasionat de SF,
conducător de cenaclu. Actorul Buju Ternovici trecea pe la CUT, dar nu
întotdeauna zăbovea. În aceeași zi îl puteai găsi la „Bulevard” (fost Lloyd),
„Palace” sau „Central” – Etajul VI (mai pe scurt: „la șase”). Fac această
precizare, întrucât Hotelul respectiv mai are un restaurant la parter, ocupat –
de regulă – de turiștii cazați. Era în luna ianuarie, „la șase” și la puțin
timp după Revelion. Stăteam la o masă dublă vreo 4-5 ortaci și comentam
sărbătorile de iarna devenite amintiri proaspete. Discuția se înfiripase
binișor lângă un Cabernet din podgoria timișeană Recaș. Apare Buju, aruncă o
privire prin local, apucă un scaun de spetează, de la masa noastră, se așează
și zice: Merci! Cineva îi toarnă vin într-un pahar și-l îmbie să bea. Face o
grimasă de „cui pe cui se scoate” și trece la atac. Țintă: Bencei! De ce?
Pentru că, de Revelion, în ziarul local „Drapelul roșu” mi-au apărut câteva
răvașe sub formă de catrene și distihuri. La distihuri, laitmotivul era
„Sorcova...” pe care o plimbam la diferite meserii, printre care și la actori,
lucru care l-a deranjat pe domnul Ternovici. - Voi le faceți acasă și ni le
vindeți nouă ca fiind făcute la moment...! - Eu nu fac așa ceva! - Ei, nu?!
Fă-mi mie una acum, dacă te crezi în stare! - Vreți să încercăm? - Nu „vreți” –
vrei! Ori ești „Servus” cu mine, ori nu mă cunoști! - Bine. Să cronometreze
cineva! - Până se închide localul, o termini? - Recordul meu este trei
minute... Gata. - Start! Sub trei minute i-am predat biletul pe care era
dedicația adresată dumnealui, actorul:
Despre Buju, sunt indicii
C-o s-ajungă în Infern:
O centimă este TERN,
Diferența e...O, VICII...!
A citit-o, a
râs cam forțat, m-a felicitat și de atunci ne-am salutat cu „Servus”, ca la
Cimișoara... de altădată; acum ne salutăm cu „Ciau”! A trecut vreun an de la
întâmplare, timp în care nu ne-am întâlnit, până într-o zi de duminică, în
centru, pe Corso. Era cu cineva, dar s-a oprit și – după ce neam strâns mâinile
–, a scos din portmoneu biletul cu pricina, dovedindu-mi că-l păstrează ca pe
un ales SUVENIR. Anii au trecut, ne-am trecut și noi, Buju pleca anual în
Germania la neamuri, Casa Universitarilor, ca și localul de „la șase” au fost
dezafectate și – odată cu ele – locul drag al atâtor întâlniri de suflet și
amintiri... Era să uit un „moment
istoric”: 20 ianuarie 1981. Mari alegeri, mari, de președinți în SUA și la
Consiliul popular al județului Timiș. În America, fostul actor Ronald Reagan
câștigase confruntarea cu opozantul său, iar la noi aspirantul (cândva) la
„actorie” - Ionel Iacob-Bencei - (fără opozant) aștepta verdictul colegilor de
instituție pentru validarea pe postul de președinte... de sindicat! După
monotonia specifică unei asemenea proceduri, se simțea nevoia unei înviorări și
aceasta a venit odată cu invitația de a lua
„cuvântul de mulțumire”. Numai că nu se așteptau la ce aveau să audă: un
catren pritocit la repezeală, pe care îl reproduc din memorie după 38 de ani...
Aceasta e deviza mea:
Sunt bucuros de n-am cuvinte
Să fiu ales ca președinte,
Ca Ronald Reagan.. în SUA!
Rumoare
totală. Apoi am îndrugat câteva cuvinte stereotipe. După ședință, am aflat că tovarășu' H., care participa din
partea Consiliului județean al sindicatelor,
s-a adresat unui vecin din prezidiu: - V-ați gândit bine pe cine ați
propus? Răspunsul ar fi fost: - Nu vă faceți griji! Pe cât de glumeț pare, pe
atât e de conștiincios! Peste patru ani aveam să predau ștafeta, întrucât am
fost numit inspector la Corpul de control și asta presupunea 20 de zile, din
lună, să fii pe teren. Totuși, nu m-am putut abține să nu zic:
Al președintelui avânt,
E azi la ultimul popas;
Nu-mi pare rău ca nu mai sânt,
Ci doar că Reagan a rămas!
Uite-așa (-ți) poți face viața mai plăcută. Că
destul ne-au făcut-o neplăcută, uneori chiar insuportabilă, „diriguitorii” din
„Iepoca de aur” care - în ultimii ani - pentru a da impresia că au luat toate
măsurile ca producția de cereale, respectiv cea de lapte să nu scadă, au trimis
muncitori și funcționari din mediul urban la cules de porumb pe tarlalele
„ceapeurilor”, majoritatea fiind la limita falimentului. Satele nu mai aveau
țărani, iar celor care s-ar fi dus la
recoltat nu le dădeau decât 17% din recoltă. Cu toate acestea, au preferat să
aducă forță de muncă din alte județe pentru cositul fânului, culesul porumbului
și altele. Pentru ei nu a contat că aveau cheltuieli suplimentare cu cazarea,
masa, transportul cerealelor la locul de reședință. O altă politică păguboasă a
fost recrutarea de forță „de muncă
stabilă” din județele Moldovei. Momiți cu asigurarea locuințelor în casele
rămase de la etnicii germani, au dat buzna auzind că cei plecați în țara de
origine aveau obligația să lase casa
văruită, interiorul curat, dușumelele vopsite etc. În locul foștilor
proprietari, oameni serioși, pricepuți și harnici, au venit multe familii
destrămate sau în concubinaj, cu mulți copii, mame casnice (unele mai lucrau pe
la C.A.P., în grajduri, mai mult ca să asigure laptele pentru copii), tatăl
necalificat sau cel mult tractorist. Care era forța de muncă reală când din 7
persoane lucra una singură...?! Fără a ironiza pe cineva, trebuie să spun că
gospodarii de frunte din Moldova n-au
plecat aiurea. Au rămas la casele lor. După vreo trei ani de la venirea
unui asemenea „val”, Corpul de inspectori de
la Consiliul popular al județului Timiș
(din care făceam parte) a primit
o tematică de control a caselor preluate de „imigranții regionali” și s-au
crucit când au văzut cât au putut distruge în 2-3 ani. Poate că cititorul se întreabă ce legătură
are această narațiune cu subiectul cărții? Are în sensul că unii n-au avut
ocazia să vadă, iar cei mai tineri sunt sceptici, n-au de unde afla. Dacă nu
participam efectiv ca trimis/delegat în campania de seceriș și iarna în
zerotehnie, nu scriam niciodată epigramele improvizate atunci la „fața
locului”. Iată câteva dintre ele inspirate din ZEROTEHNIE
Primul meu contact cu grajdul
la C.A.P. Mașloc
Taurii,-așteptând nutrețul,
Mă sfidează din priviri,:
Uite domnule, județul
Ne trimite întăriri...!
Pastorală
Rezemată de grăjdar
Și în iesle cu...nimic,
Plnge-o vacă în șiștar:
Pic!...Pic!...Pic!...
Din ZEROtehnie
Mâncarea le-o servesc la gram,
Nu cum e vaca învățată;
Dar lapte dau: un kilogram
Pe cap de vacă... leșinată.
La ședința de analiză
- E necesar producția să salte,
Dar văd că situația e gravă;
De ce nu scoateți vaca cea bolnavă? –
De teamă... să nu cadă celeilalte.
DIN „CULTURA MARE”
La semănatul grâului
Un activist l-a întrebat
Pe-un inginer dotat, cu bască:
- Ce rapiță ați semănat?
- 'Trăiți! „Bălțata românească”!
„Să smulgem soia
manual!” (indicația tovului prim Ilie Matei)*
Când ne obligă căcărezii
Să smulgem soia - ca umili
- Ori devenim halterofili,
Ori convocăm la noi chinezii.
Mașloc, 1988
La seceriș, de Sf. Ilie
S-a stârnit în plină vară,
Din senin, la noi taifunu':
Numai trăsnete coboară...
Din TM - 101 !**
Noua revoluție agrară
Avem „eroi” la C.A.P.
Ce de recolte n-au habar;
Obțin producții medii de
Opt mii...de boabe la hectar!
REVERSUL
Geneză
Astefel, într- o zi nefastă
Îmbrăcată-n foi de viță,
Eva se născu din coastă...
De-aia-i criză de costiță...!
La măcelărie
A intrat un șugubăț
Cu tranzistor și clăbăț
Și-ncepu din prag să strige:
Două kile...de cârlige!
Între vecine
- Mițo, ouă de găină
Sunt în colț, la Eugen...
- Cașcaval, găsiși vecină?
- Am găsit... în La Fontaine!
„Bătrânețe, haine
grele!”
Scleroza, dragii mei, va spun,
Ravagii face: soacra mea
Văzu o coadă de păun
Și - hop! - s-a așezat a ea...
DEDICAȚII SPECIALE
„Tovului” prim Ilie
Matei
ZEROtehnia merge fără mine,
Căci
un reviriment se întrevede:
Cu imbecili și grosieri ca tine
Se înmulțesc cornutele...bipede!
Catren neterminat
Din județul lui Matei,
Se aude un ecou:
Suntem opt mii de viței
La cheremul unui ...!
În plină „Iepocă de aur”
E-ntuneric împrejur,
N-avem carne, unt, făină
Și ne încălzim la ....
Doar când tragem vreo......
„Să facem totul...!”
După cum spunea netotul
În banalul său slogan,
Au făcut românii totul...,
Ca să scape de tiran.
23.12. 1989 * prim secretar **
mașina tov. Prim I.M. Unui epigramist i se întâmplă să se inspire în ocazii din
cele mai diverse, ca de pildă privind tablourile dintr-o expoziție. Așa mi s-a
întâmplat și mie când – lihnit de foame – priveam tablouri expuse de artistul
plastic Ștefan POPA-POPA'S. Printre exponate era și un „Tablou cu pești”. Am
scris un catren pe un bilețel și l-am fixat în cantul ramei. Reproducerea este
din memorie, acțiunea a avut loc în 1995:
Stau cu marele POPA'S
De o oră la taifas
Și cum sunt eu burtă-spartă
I-aș mânca „Natura moartă”
În anul 2001 – fiind la Slatina pentru a-mi
ridica premiul acordat Ia concursul tematic –, înaintea spectacolului de gală
și înmânarea diplomelor, ni s-a precizat că fiecare rostim o singură epigramă.
Pe care s-o aleg Ia repezeală...?! Cum
membrii juriului: prof univ. dr. Ștefan Cazimir, prof. univ. dr. Elis
Râpeanu, George Corbu, președintele Uniunii Epigramiștilor din România, George
Zarafu, scriitor, Nicolae Fulga, epigramist local, erau pe scenă, până să-mi
vină rândul am improvizat o epigramă îndrăzneață:
Instantaneu epigramistic la Slatina
Elis,
plângând pân'la sughiț, I-a zis lui
meșteru' Zarafu:
Mă, George, -ncheie-te la șliț,
Că ți se vede... epitafu'!
Cu riscul de a fi catalogat lipsit de
modestie, susțin că este o epigramă antologică pe care am compus-o datorită
unei inspirații de moment. Doamnei E. S., marcată de „sindromul napoleonean”,
autoarea unei importante lucrări „Epigrama în literatura română”, i-am servit
la cină o improvizație pe măsură:
Fătuca asta cam nurlie,
Îmbrobodită... c-o năframă,
E doctor în filologie,
Dar nicidecum în epigramă...!
În primăvara anului 2008, eram la Festivalul
Național de epigramă organizat la Buzău. Eu îi zic Național, chiar dacă
participă și epigramiștii din Chișinău și din „Banatul sârbesc”! Mi-am amintit
că în urmă cu câteva zile, „știriștii”
de la TV ne-au prezentat o pomană organizată într-un cimitir buzoian, în
amintirea morților. Ajuns pe scenă, am rostit improvizația:
Țigănimea, -n felul său,
A făcut pomană mare
Pentru „Gloria Buzău”,
Că-și dă ultima suflare!
Efectul a fost cel scontat: aplauze frenetice,
chit că le-am „băgat mortu-n casă”, cum se zice, echipa lor favorită abia
menținându-se în Liga-ntâi. Președintelui Băsescu, imprevizibil în acțiunile
sale, i-am tras un perdaf prin lunile februarie-martie (?!) 2007 când a coborât
val-vârtej din mașina aflată în coloană și s-a dus să facă o „baie de mulțime”.
Derutați, SPP-iștii din mașina următoare au luat o curbă strânsă, prilej să se
deschidă portiera și o armă automată să cadă pe carosabil. Am înlemnit. Dați-vă
seama ce s-ar fi întâmplat dacă, din zdruncinătură, sărea piedica și începea un
„seceriș” în mulțimea masată de-a lungul șoselei? Iată ce mi-a venit în minte:
Hă! Hă! Hă Președintele Băsescu
Cu destulă istețime,
Face baie de mulțime
Însă lumea vrea să-l vadă
Să mai facă și la „cadă”!
Aversiunea
mea este motivată și de faptul că dl. Președinte a mai călcat în străchini cu
expresii ca „găozari”, „țigancă împuțită”, „gazetari nesimțiți” și alte perle.
În rândul marilor epigramiști români, au fost puțini recunoscuți pentru
capacitatea lor de a improviza. Amintesc doi dintre aceștia: Cincinat Pavelescu
și Păstorel (scriitorul
1 Publicată în
revista Epigrama nr. 40/2007, p. 24, a fost
plagiată („AG… pe rime” nr.
14/2008, p. 25).
Alexandru
Oswald) Teodoreanu. La distanță de câteva decenii i-au urmat Alexandru Clenciu,
din București și Dimitrie Jega din Timișoara. De la ei au învățat mulți
„șiretlicuri” în domeniul epigramei. Din surse demne de încredere (relatarea
aparține distinsului prof. univ. dr. Ștefan Cazimir), am aflat că prin anii
'80... când încă se mai organizau procese publice în cămine culturale, la locul
de domiciliu al infractorilor, câțiva mahări-epigramiști de la București au
făcut o deplasare într-o comună din apropierea Capitalei. De la data
perfectării și până la ziua recitalului, au trecut vreo două săptămâni, timp în
care primarul n-a contramandat „întâlnirea”. Așa se face că, ajunși Ia
destinație cu vreo 30 de minute înainte de ora fixată, epigramiștii au rămas
surprinși de aglomerația din căminul cultural. Nu le venea să creadă că atâta
lume iubește epigrama. Cu stupoare, au aflat că peste circa o oră urma să aibă
loc un proces public privind un caz de omor. De altfel, „umoriștii” au observat
câteva persoane îndoliate stând într-o parte a sălii și altele, agitate, stând
de partea cealaltă. Erau cele două tabere, numai că nu se luaseră la bătaie.
Cerându-și scuze pentru situația ivită, primarul a insistat ca – până sosește
completul de judecată și mașina cu deținutul –, epigramiștii să se „producă”
pentru a nu le fi drumul în zadar.
•
Situația era
mai mult decât tragi-comică, friza absurdul, umorul negru. Firește că rudele
victimei, cât și partea adversă, au părăsit sala. Cum să începi un recital
într-o asemenea situație!? Ei bine, maestrul Clenciu a găsit soluția
salvatoare: o epigramă improvizată și rostită cu aplombul ce-l caracteriza a
detensionat atmosfera din sală: În căminul arhiplin, Și răsplata-i după fapte;
Așteptați un asasin Și-au sosit vreo șase-șapte2. Cazul a ajuns de pomină în
lumea epigramiștilor. Nu pot trece mai departe fără să-l pomenesc pe poetul
Damian Ureche, înzestrat cu harul improvizației, inclusiv a celei epigramatice.
În ceea ce mă privește, am „comis” suficiente epigrame improvizate ca să pot
edita o plachetă numai cu acestea. Unele au fost introduse în volumele mele de
epigramă, altele vor urma... În vecinătatea epigramei se află și madrigalul
epigramatic. Printre epigramiști se numără câțiva redutabili autori de
madrigaluri3. Au dovedit asta în repetate rânduri la teme ca: Eminescu (1999),
Brâncuși (2004...), „Timișoara, mon amour” (2007). Dacă epigrama este
considerată, pe bună dreptate, 2 Aluzie la numărul epigramiștilor „călăi”. 3
Preferăm această formă de plural celei din dicționar (madrigale). ca fiind
poezie, atunci despre madrigal nu mai încape vorbă. Prima condiție a
madrigalului fiind îndeplinită, mai urmează câteva trăsături specifice: să fie
plăcut, metaforic, să te facă să reflectezi, să te înnobileze pe moment și de
câte ori îl citești, să nu-l uiți... Nu mă pot lăuda că excelez în asemenea
creații, dar am câteva madrigaluri pe care le consider reușite. Primul pe care
l-am făcut – oarecum – „la comandă” a fost dedicat unor miri și trecut pe
invitația de nuntă:
Fiți binecuvântați în noua casă;
Opreliștile-n loc să nu vă țină;
Să fiți în toate zâmbet și lumină
Și să vă fie steaua norocoasă!
Au urmat
altele dedicate mamei, soției etc. Fiind solicitat să scriu ceva pentru
Monumentul Eroilor ridicat în satul natal, în memoria celor 40 de ostași căzuți
pe „câmpurile de bătaie” în cele două războaie mondiale, am reluat o idee mai
veche pe care am adaptat-o: Cât clopotele țării încă bat Chemându-ne la graniță
ca scuturi, Pe nemurirea ce v-a înălțat, Vă presărăm un milion de fluturi. Cu
ocazia participării la Ediția a IV-a a Festivalului (inter)național de epigramă
„Donici, cuib de nțelepciune”, organizat la Chișinău în zilele de 17-18
octombrie 2008, la recitalul ce a avut loc în Parcul Central, mi-a venit ideea
să improvizez momentul sosirii într-un dialog cu dl. Academician Mihai Cimpoi,
președintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.
I.I.-B.: - Spre Moldova, scump tezaur,
Am venit cu plecăciune:
„Țichindeal, gură de aur”
M.C.: - „Donici, cuib de-nțelepciune.”
La vreo două săptămâni după revenirea la
Timișoara, am fost invitat la Festivalul de creație în grai bănățean organizat
de Societatea Literar-Artistică „Tibiscus” din Uzdin (Banatul sârbesc/ Serbia).
Făcusem în 14 zile un „travaliu” de 2300 km pentru a cunoaște cât de cât
istoria neamului, care, pentru o perioadă, ne-a fost interzisă, iar „deștepții”
postdecembriști ne-o servesc „alternativă”. Impresionat de ce am (re)văzut,
auzit și trăit în acele zile, am improvizat la Uzdin două madrigaluri
sentimental-patriotice: Gând Cu soarta între DA și NU, Uzdin ești ultima
redută; Când vei îngenunchea și TU, Și cauza noastră e pierdută. (1 nov. 2008)
Apel Treziți-vă, români, din
adormire!
Ca să lăsăm acelora ce vin
O punte românească de iubire
Pe Axa: CHIȘINĂU-MOISEI-UZDIN.
(2 nov. 2008)
Și totuși
voi încheia cu un madrigal închinat Bătrânei Doamne: Epigrama. În prozodie
îmbrăcată, Când calci pe poantă să nu cazi; „Cenușăreasa” de-altădată, Regina balului
de azi. Nu pot încheia acest capitol fără a pomeni încă o ispravă personală.
Decembrie, anul 2000, mă pregăteam de pensionare de la Consiliul Județean Timiș
unde funcționam ca inspector în Administrația Publică Locală, mai exact: biroul
„Relații cu primăriile”, în care lucram șapte inspectori. Mă gândeam să las o
amintire originală colegilor și am improvizat catrenul:
În „Biroul de relații...”,
Șapte inși ocupă spații,
Dar lucrează numai trei:
Ionel, Iacob și Bencei.
L-am rugat
pe bunul amic Ticu Iordănescu să confecționeze o diplomă, cu catrenul inserat,
semnată de autor și de domnul Viorel Coifan, președintele instituției. Cu
diploma în mapă, m-am înfățișat la Cabinet și domnul președinte, cunoscând bine
ce îmi poate capul, s-a amuzat și a semnat „actul”... Doamna secretară de
cabinet a aplicat ștampila pentru autenticitate, am multiplicat diploma, apoi
am scris dedicații pentru fiecare coleg. Firește că un exemplar l-am pus – ca
SUVENIR – în mapa de corespondență pentru domnul președinte. Colegii s-au
amuzat diferențiat...! La festivitatea de pensionare au participat 36 de
persoane, exact câte au avut loc la mese în bufetul de la subsolul instituției.
Printre cadourile primite: un ceas de mână, un șezlong și un baston,
nefolosit... încă! Le mulțumesc și pe această cale! În concluzie, dacă-ți dă
mâna să improvizezi, bazându-te pe talent, fler, moment semnificativ,
oportunitate, fă-o! Altfel riști să cazi în derizoriu. Oricum, un lucru e clar:
nu trebuie abuzat de răbdarea confraților, convivilor, asistenței și chiar
catrenele improvizate trebuie rostite în momente de acalmie. În orice
împrejurare „ținuta” unui epigramist trebuie să fie demnă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu