CINE SUNT HUNII-UNGRO-MAGHIARII ?!? (partea a VIII-a)

CINE SUNT HUNII-UNGRO-MAGHIARII ?!?

(partea a VIII-a)

                                     GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

   „Operaţiunile de ocupare a Budapestei au

   fost conduse de Colonelul Antonescu, pe

   atunci Şeful Biroului Operaţii al lui Prezan.”

                        (ION PANTAZI)

   Scornirea stupidei şi dementei teorii roesleriene a pretinsului spaţiu rămas gol, nelocuit pentru a-şi legaliza ei, hunii teritoriul în Panonia şi Transilvania este contrazisă indubitabil de  existenţa Voievodatelor româneşi destul de puternice şi înfloritoare în secolele IX - X, şi chiar parţial de către Cronica lui Anonymus.

   Simon de Keza, predicator la Curtea lui Ladislau Cumanul a inventat istoria migratorilor huni, pe care ei o susţin vehement ca o „nouă imagine istorică” a maghiarilor, dar a fost spulberat de la A la Z de Paul Lendvai, în celebra scriere „Ungurii, timp de un mileniu învingători în înfrângeri, Ed. Humanitas, Bucureşti-2007.  

   Voievodatul Banatului lui Gelu (890-905) şi a urmaşilor săi: Tuhutum, Horca, Geula (Jula/ Iuliu cel Bătrân, Iuliu cel Tânăr, situat pe braţul Mureşului până la Dunăre, pe direcţia nord-sud şi pe est-vest de la Olt până la Tisa, care îmbrăţişa întreg Banatul (sârbesc-unguresc), cu părţi din Crişana şi Oltenia, rămâne independent prin marele Voievod Ahtum (cca.1000 – 1028/1030), până la 1030. Episcopul Mihail din Devol, mărturiseşte pe la anul 1118, că ţarul bulgar Gavril Radomir căsătorit cu Margareta de Ungaria, fiica Saroltei - Oltei, regina lui Geza I, la rându-i fiica lui Iuliu cel Bătrân, se numea Romanos, confirmând astfel, faptul că „familia Iulianeştilor era de origine română, descendenţi ai lui Gelu Valahul!” (Cornel Bârsan, Istorie Furată – Cronică Românească de Istorie Veche. Ed. Karuna Bistriţa-2013, p. 407)

  

   Caracterul simplu, precar şi barbar este trăsătura esenţială a descendenţilor  sălbaticului Atilla, iar setea de înavuţire şi stăpânire i-a călit în goana cailor şi a dominaţiei de teritorii, ocupând în anul 862, Atelkuz – Ţara dintre râuri, aşezată între Prut şi Nistru, forţaţi apoi de băstinaşi după 40 de ani să se aşeze în Câmpia Panonică în timpul lui Curzan/ Kurszan, fiul lui Cundu/ Kundu, teritoriu care aparţinuse ducelui valah Salanus, fiul voievodului Kean. Cundu fiind ucis de bavarezi, conducerea triburilor a fost preluată de Arpad. Urmarea luptelor dintre Arpad şi Salanus care vizau teritoriul Vlahului s-a ajuns la un armistiţiu în care voievodul român cedează huno-maghiarilor unele teritorii. Hapsânii lui Arpad doreau însă şi alte teritorii, ca cel al Bihariei, condus de Menumorut. Voievodatul Bihariei aşezat între Mureş-Someş-Tisa, fusese întemeiat pe la anul 800 de către Morout, bunicul lui Menumorut. Arpad, aflând probabil de OMENIA noastră genetică, milenară a trimis o solie către voievodul valah cu salutul său rânjit, cu câteva daruri şi cu pretenţia stupidă devenită de atunci Testamentul huno-ungro-maghiarilor, de a-i cere teritoriul său dacoromân, de a cere ulterior şi mereu Ardealul. Aşa pur şi simplu! Voievodul nostru i-a primit, i-a ascultat, i-a omenit şi a treia zi le-a arătat calea spre întoarcere, grăindu-le blând, regal şi autoritar: „Spuneţi lui Arpad, ducele Hungariei, domnul vostru: datori îi suntem ca unui amic, cu toate ce-i sunt necesare fiindcă e un om străin şi duce lipsă de multe. Teritoriul însă ce l-a cerut bunei voinţe a noastre nu îl voi ceda niciodată, câtă vreme voi mai fi în viaţă.” (Cornel Bârsan, Istorie ..., p. 388)

  

   De atunci, de la Menumorut până astăzi şi mai departe poate, huno-ungro-maghiarii n-au încetat să ceară, să fure, să pretindă, să uzurpe, să revendice, să cerşească, fie o parte românească, păduri, ape, munţi, bogăţii, fie o ţărişoară chiar...

   Iar politicienii/ politrucii, parveniţii de astăzi care n-au auzit de marele Menumorut îi ţin pe huni la sân şi la guvernare de 30 de ani. Această faptă din partea românaşilor politicoşi este un ACT de MARE TRĂDARE!

   Lupta dintre Arpad şi Menumorut s-a încheiat în favoarea primului, pecetluită cu căsătoria fiului lui Arpad, Zulta/ Zoltan cu fiica lui Menumorut, din care se va naşte viitorul rege Taksony. „ <<Ducatele>> lui Glad, Gelu şi Salanus vor fi conduse, după moartea lor, de către urmaşii lor, acceptând suveranitatea maghiară, dar fiind independenţi din punct de vedere administrativ şi economic.” (ibid., p. 396)

   După dezastrul de la Lechfeld din 955, când maghiarii au fost căsăpiţi de Otto I cel Mare (936-973) al germanilor, regele maghiar Taksony (947-972), a fost nevoit să ceară sprijinul puternicului Voievod de Alba Iulia/ Bălgrad, Iuliu cel Bătrân, înţelegere consfiinţită prin căsătoria fiicei lui Iuliu cel Bătrân, Sarolta/ Oltea cu Geza fiul lui Taksony, care va deveni regele Geza I (972- 997), respectiv regina Sarolta ce vor da naştere la 5 copii: Juditha (viitoarea regină a Poloniei), Margareta (viitoarea regină a Bulgariei), Şarolta (căsătorită cu dogele Veneţiei, Otto Orseolo, al cărui fiu Petru Orseolo, 1038-1041; 1044-1046, va deveni rege maghiar), Gizella (căsătorită cu viitorul rege evreu-maghiar Samuel Alba, 1041-1044) şi Ştefan (botezat întâi ortodox Voicu, apoi rebotezat catolic, viitorul rege Ştefan I, 997-1038).

   Se poate concluziona deci că: partea cea mai importantă a dinastiei Arpadiene pulsa cu sângele nobil valah.

   După moartea lui Geza I, fratele său Koppany uzurpă tronul de drept al lui Ştefan, dar este înfrânt şi tranşat în patru bucăţi din ordinul învingătorului, care au fost expuse ca avertisment pe zidurile cetăţilor: Alba Iulia, Gyor, Veszprem şi Estergom.

   Graţie incapacităţii de dezvoltare, maghiarii  s-au orientat şi axat pe politica de acaparare a cânezatelor şi voievodatelor valahe destul de înfloritoare economic şi cultural. Ca să-şi poată consolida dominaţia în Ardeal, descendenţii dinastiei Arpadiene au promovat politica de înnobilare a micilor cânezi valahi, stăpânii diferitelor comune, pentru a şi-i face ulterior vasali şi în parte au reuşit, maghiarizându-i: Drag – Dragfi, Ban – Banfi, Cândea – Kendeffy, Ciomârtan – Csomortani, Iancu de Hunedoara – Hunyadi, Pop – Papp, Crai – Kiraly, Zeicu - Zeyc etc.

    În anul 1046, după alungarea lui Petru Orseolo, tronul maghiar va fi ocupat de fratele lui Geza, Vazul, ramura colaterală, apoi de fiul acestuia Andrei I (1046-1060).

   Andrei I îşi va începe domnia încununând-o prin pecetea şi blazonul cruzimii, caracteristică feroce a hunilor. Înaintaşul său, Petru, va fi învins, prins şi „orbit cu argint lichid şi castrat pentru a nu avea urmaşi.” (ibid., p. 407)

-      Ce ingeniozitate demonică pentru a scăpa de pretendenţii-rivali la tron?!

   Castrarea era pentru ei o practică firească, genetică ce pleca de la scopirea vitei, urcând până sus la viţa regală, fără a-i cunoşte însă terminologia. A trebuit să treacă aproape un mileniu ca să vină savantul enciclopedic de descendenţă princiară Bogdan Petriceicu Haşdeu (1838-1907), la cel de-al VII-lea Congres al Orientaliştilor ţinut la Viena între 1-2 Octombrie 1886, care pur şi simplu i-a castrat ştiinţific pe maghiari, scopindu-l în plen pe omologul ungur Paul Hunfalvy, hun get beget, care necheza cu absurda şi pretinsa bazaconie-teorie a lui Roesler, precum că: „leagănul naţionalităţii române este în Balcani şi că abia către sfârşitul Evului Mediu această naţionalitate începe să se stabilească la sud de Dunăre”.

   Cu infatuarea caracteristică migratorilor, Hunfalvy şi-a încercat cacialmaua-ştiinţifică în faţa marilor savanţi ai lumii ştiinţifice. Norocul său chior a fost savantul român vorbitor a 23 de limbi sacre, clasice şi moderne. Hunul s-a aruncat vijelios, în galopul aberaţiei sale înspre marele Danubiu albastru/ legendarul Alutus.

   Înainte ca Hunfalvy să scape complet în Dunăre, Haşdeu a intervinit solemn: „Cer permisiunea de a-l întrerupe pe d. Hunfalvy, pentru a-i pune o întrebare care ar putea să-l intereseze în chiar calitatea sa de ungur. În franceză calul castrat se numeşte Longre, de unde hongrer acţiunea de a scopi un cal. În Evul Mediu şi chiar înainte de secolul al IV-lea, după mărturia lui Ammian Marcellin, această artă era practicată pe malul stâng al Dunării de Jos. Dacă cineva ar încerca să conteste existenţa în Evul Mediu a ungurilor în Ungaria actuală, i s-ar putea foarte bine opune cuvântul francez hongre valon honc. Or, în toate dialectele germane, calul jugănit se numeşte Wallach, adică „român.” S-ar putea explica acest termen, dacă românii n-ar fi trăit în Evul Mediu pe acelaşi mal stâng al Dunării de Jos cu ungurii? Termenul s-a răspândit în suedeză-wallach <<hongre>>, în lituaniană-volukas <<hongre>>, în fine el se găseşte în toate dialectele slave din nord: în boemă, în polonă, în sorabă, în rusă etc., peste tot considerat de secole ca un vechi termen popular cu totul indigen, nicăieri ca un neologism sau ca un cuvânt de împrumut.” (B. P. Haşdeu, Sur les elements turcs dans la langue roumaine. Notice lue au VII-e Congres des Orientalistes, a Vienne, le 2 octombre, 1886, Bucarest, 1886, p. 5-6, 19-20, 21, 50, )

   Mihail Eminescu preia argumentele savantului Bogdan Petriceicu Haşdeu, le îmbogăţeşte cu cele ale lui Iulius  Jungetu şi Edward Gibbon şi supune pseudo-teoria lui Roesler la un examen destul de argumentat şi nemaiîntâlnit de critic. (Opere vol X, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p.701)

   Ştefan I a intesificat procesul de cucerire a Voievodatului Transilvania în paralel cu presiunea asupra populaţiei autohtone ortodoxe la convertirea catolică, ambiţie lăsată moştenire urmaşilor săi. Căsătorit cu principesa de Bavaria, Ghizela, ajunsă regină, aceasta donează coloniştilor germani şi teutoni în 1006, două teritorii în zona Satu-Mare, care s-au constituit sub denumirea de „marcă”. Stăpânirea unei părţi reduse din Voievodatul Ardealului, respectiv Cetatea lui Menumorut, o atestă faptul că Cetăţile Bihariei şi Turzii vor deveni vasale regelui Geza (1074-1077), fiul lui Bela I (1060-1063), abia în 1075, când se pune temelia primei episcopii catolice la Alba Iulia. În 1111 voievodatul lui Menumorut devine comitatul Bihorului. Între anii 1141 – 1162 se va desfăşura a doua colonizare cu saxoni în zonele: Satu-Mare, Sibiu, Braşov, Valea Bistriţei.

   Urmaşa dinastiei Arpadiene, cea Angevină, era de sorginte franceză, venită din Neapole, impunându-şi un caracter dominant prin forţa militară, pentru gloria ei, mai presus de cea a regatului pe care-l conducea, reînnoind agresivitatea confesionalismului catolic, ca să instituie în Balcani un regat puternic de limbă latină şi religie catolică, pentru a contracara forţa ortodocşilor schismatici precum şi invazia musulmanilor. Dinastia angevină a fost una agresiv militară, promovând dese conflicte, provocând nenumărate ofensive, încălcând teritoriile dacice, ocupându-le apoi samavolnic, graţie contractului vasalic impus. Când Voievodul Bogdan de Maramureş s-a opus vasalităţii, regalitatea maghiară l-a infierat ca infidel notoriu. Pericolul turcesc şi demnitatea marilor voievozi valahi a ţinut Principatul Ardealului departe de vasalitatea maghiară. Aşa s-a petrecut lucrurile cu olahul viteaz – Iancu de Hunedoara, care prin calităţile oşteanului de excepţie a urcat înaltele trepte aristocrate pe de o parte, ca: Voievod al Ardealului, Guvernator al Ungariei şi Căpitan suprem al armatei maghiare, dar pe de alta, îmbrăţişând catolicismul şi-a pierdut identitatea, românitatea, nobleţea, demnitatea. Fiul său Matei Corvin ajuns rege al Ungariei, a devenit duşmanul înfocat al Valahilor, invadând Moldova marelui Ştefan, care l-a bătut ruşinos la Baia, înfigându-i spre luare aminte cele trei săgeţi încurcându-i planurile hegemonice. Matei Corvin – apostatul şi-a atins teribila ticăloşie de a-l lua ostatec pe unchiul său Vlad Ţepeş, care venise să-i ceară sprijinul, deci ca Voievod aliat, îndârjind astfel şi mai mult ţăranii liberi, neaoşii pământului străbun să rămână statornici în dreapta lor credinţă strămoşească şi luptei pentru Adevăr, Glie, Drapel, Cruce şi Înviere.

   Tare inspirat a fost marele nostru profet Petre Ţuţea când a afirmat că Ţăranii valahi sunt de viţă imperială.

   Nemeşimea fără credinţă, grofii imorali fără scrupule şi regii maghiari fără Dumnezeu au reuşit însă cu timpul să-i frângă, să-i răsfrângă, să-i înjuge, să-i înjunghie, să-i robească, să-i iobăgească.

   Suferinţa lor le-a înnobilat însă dârzenia care i-a oţelit şi nu i-a îngenunchiat. Revoltele ţăranilor liberi ori constrânşi au fost dese, înfrânte, dar demne, jertfelnice, nemuritoare şi de admirat. Paralel cu violenţa confesională se adâncea şi prăpastia economică prin continua adăugire a rentei feudale, provocând astfel agresiunea socială prin abuzivele deposedări şi iobăgirea forţată a celor liberi. Asuprirea îi va face solidari, astfel că între anii 1344 şi 1375, moşiile Mănăstirii Mănăştur sunt devastate de ţăranii catolici, fiindcă autoritatea eclesiastică a transformat dijma din produse, în bani, silindu-i şi pe ortodocşi la această exploatare mişelească. Ţăranii noştri nu erau opincari, cum îi jigneau grofii odioşi, ci erau ţărani dârzi, care ţineau la demnitatea lor de daci liberi şi nemuritori arătându-şi nobleţea şi în timp de pace şi în dreapta lor răzmeriţă. Ţăranii din Floreşti ajutaţi de meşteşugarii din Cluj, în anul 1366, „îmbrăcaţi în zale, platoşe, coifuri, mănuşi de fier, înarmaţi cu suliţe, ca nişte cavaleri, iar alţii dintre ei cu săbii, cu lănci, cu scuturi şi cu felurite alte arme... au năvălit cu o răutate precugetată... cu mare îndrăzneală asupra pomenitei mănăstiri Mănăştur, spărgând uşile casei şi sălii de mâncare, scoţând pe nobilul Suceag şi i-au tăiat capul.”  (Cornel Bârsan, Istorie Furată – )

   Un sat întreg din Năsăud în frunte cu cânezul lor s-au revoltat în 1371, pentru a salva un consătean condamnat la moarte. La fel s-au petrecut faptele în Şoimuş, în 1398, când cânezii şi sătenii eliberează un ţăran sechestrat de un nemeş, iar la Ocna Dejului, un an mai târziu ţăranii sprijiniţi de câneazul lor eliberează un confrate, distrugând apoi clădirea unde era judecat. Demnă de remarcat este răscoala ţăranilor iobagi din cele 20 de sate din Satu Mare, cca. 2.000, care au spulberat domeniul nemeşului Toma din Oşvarău, în anul 1380.

  

   Istoria universală confirmă faptul că nici o dinastia străină nu are caracter nici exclusiv, nici eminamente naţional, ci pur şi simplu subiectiv, tendenţios.