ÎN CRÂNGUL CEL
DE ALTĂDATĂ
~*~
Cel crâng care-l
băteam odată, cu pasu-mi sprinten, tineresc,
Ținând de mijlocel
o fată, cu chip și suflet îngeresc,
Cu anii ce-au
trecut tot rânduri, s-a îndesat sub poala-i joasă,
Și-a șters
cărările-i din gânduri, făcându-se pădure deasă.
Cum aș mai vrea să
trec odată, prin locul cela de pripas,
N-am să mai pot ca
altădată, că-i prea încet bătrânu-mi pas,
Și nu-i mai fata
să mă-mbie, ca să ne-ascundem prin umbrare,
Să-mi de-a, cum
numai ea îmi știe, din al ei suflet, sărutare,
Să piară lumea
pământească, să ne topim în foc de dor,
Să fim clipita cea
cerească, vecia ei, și-apoi să mor.
*
M-aș duce împăcat
din lume, că am luat dulceața ei,
Iubirea cea fără
de nume amirosind a flori de tei
Și-am înviat cu ea
cerescuri, făcând din Iaduri guri de Rai,
Și-acolo-n cele necuprisuri
crescut-am crâng, pe al meu de plai,
Să am cât ține
veșnicia ceva din lumea pământească
Acolo-n
nesfârșitul cela, ce-mi fi-va casa mea cerească.
**
Așa voi trece
nesfârșituri, vecii ce s-or îmbătrânii
Schimbate astfel
în răstimpuri, cu alte ce-or întineri
Cea lume veche,
gârbovită sub apăsare de trecut,
În care eu și voi
de-o seamă, cu toți în ea, am încăput.
~*~
06.04.2021
Mircea Dorin
Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu