Epopeea tristă a suveranității
României de după 1989
Teo Palade
07 Aprilie 2021
„România
este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil” (Constituția
României, art1, al1)
„Am ajuns să
predăm aproape toate atribuţiile unui stat independent şi suveran. Noi am
exportat trunchiuri întregi din suveranitatea noastră şi din capacitatea
noastră de a avea un interes”. (Mircea Malița, 2018)
Aruncând o
privire prin istoria mai veche sau mai recentă a României este greu, dacă nu
imposibil, să găsim o perioadă de timp în care am fost un stat cu adevărat
independent și suveran. Să fi fost de vină poziția noastră geografică, aflată
la contactul dintre marii jucători ai istoriei? Să fie din cauza spiritului
nostru național înclinat spre supunere și servilism? Sau se datorează faptului
că de secole nu avem conducători cu respect față de neam și iubire de țară?
România și-a cedat suveranitatea
Pentru un
observator serios și imparțial al realității românești de azi primul articol
din Constituție ar putea părea o glumă care se mulează neașteptat de bine pe
spiritul bășcălios al românului. Oricât de mult ne-am dori să fie altfel, în
mod concret România nu mai este un stat suveran și nici un stat independent.
Calitățile de „național”, „unitar” și „indivizibil”, au ajuns și ele
discutabile, fiind din ce în ce mai mult lipsite de un suport real. Golite de
conținut prin politica concretă de cedare consecutivă, cele trei noțiuni mai
există doar ca vorbe devalorizate aruncate pe piață, din când în când, cu
scopul de a ameți naivii și de a adormi eventualele câteva conștiințe rămase ca
prin minune încă treze în amorțirea generalizată indusă picătură cu picătură
națiunii timp de treizeci de ani.
Rătăciți în
această realitate de neevitat, ne convingem pe zi ce trece de adevărul celor
spuse cu câțiva ani în urmă de Mircea Malița, patriarhul diplomației românești,
un om care chiar știa ce vorbește: „România și-a cedat suveranitatea!”[1].
Niciuna, dar
chiar niciuna, dintre componentele de bază ale suveranității nu ne mai aparțin.
Ele au fost cedate, bucată cu bucată, pentru promisiuni deșarte, într-un troc
infam în care, totdeauna, am fost cei înșelați. O succintă analiză ne lămurește
pe deplin. Chiar dacă cineva ar mai avea vreo îndoială asupra epopeii triste
parcurse de România în ultimii treizeci de ani pe drumul spre asumarea
statutului de colonie europeană, realitatea crudă îl contrazice.
Suveranitatea politică
Este grav.
Chiar greu de pronunțat. Dar, politicienii români nu mai aparțin acestei țări.
Ceea ce fac ei nu mai are nicio legătură cu spiritul românesc. Fiecare cu
stăpânul lui aflat undeva, mai departe sau mai aproape, execută ordine. Nimic
în minus, nimic în plus. Pentru că, în momentul în care dau cel mai mic semn de
nesupunere, dispar ca prin farmec de pe scena politică, li se intentează
procese penale și, vinovați sau nu de acuzațiile aduse, înfundă pușcăriile.
Cunoaștem sute de astfel de exemple în ultimii treizeci de ani.
Pentru noul
politician, ca și pentru vechiul, România este o vacă de muls. Atât. Dincolo de
ugerul care încă n-a secat definitiv și de găleata cu lapte din care împart în
stânga și în dreapta (după ce și-au pus deoparte ce cred ei că li se cuvine)
nu-i interesează nimic. Ghidonați din zone
rămase ascunse vulgului, puși pe funcții prin mașinațiuni politice
dubioase finanțate din aceleași zone enigmatice, susținuți de personaje ce
preferă să rămână în umbră, politicienii români sunt eliptici de patriotism, de
dragoste de țară, de respect pentru acest popor, de grijă pentru viitorul lui
sau de mândrie pentru istoria națională. Printr-o formulă demnă de marii
alchimiști ai lumii, peste noapte, ONG-uri non profit, unele un adevărat noroi al
societății, se transformă în mine de aur. Devin doldora de valută forte și se
metamorfozează în partide politice potente cu șanse reale de a accede la
conducerea țării.
Suveranitatea
politică, dacă dreptul de a-ți alege singur conducătorii și partidele politice
care să-ți reprezinte interesele pe plan intern și internațional s-o numi așa,
nu mai există de mult în România. Mai zilele trecute, Adrian Severin, discutând
cu Cozmin Gușe despre amestecul americanilor în justiția română, afirma că
imediat după inițierea parteneriatului strategic, atunci când a sugerat că ar
fi timpul ca românii să-și aleagă singuri conducătorii pe care și-i doresc,
reprezentantul S.U.A. a răspuns: „Nici o problemă, alegeți voi acum pe cine
vreți, că oricum noi îl vom schimba”[2]
Suveranitatea legislativă
Nici legile
românești nu mai sunt autohtone. Nu ne aparțin. În niciun mod. În mare parte,
ele nu sunt gândite aici, nu sunt inițiate aici și nu sunt adoptate de
Parlamentul României decât după aprobarea oficială a unor foruri paranaționale. În baza tratatelor internaționale semnate de
România, legislația internă este subordonată legislației europene iar
”indicațiile” primite de la Bruxelles sau Strasbourg surclasează legile
naționale. Sunt tot mai dese situațiile în care
”sugestiile” Uniunii
excedează cu mult Constituția.
Dar, cui îi pasă?
„Scopul
celor care conduc de la Bruxelles este crearea unei Europe federale, iar
eforturile sunt continue, universaliştii sau mondialiştii lucrând la realizarea
ei. Noi îi spunem Europa Unită, dar ea este cât se poate de federală. Acest
lucru presupune crearea Uniunii Statelor Europene. Şi chiar dacă statele îşi
vor putea păstra denumirea, ele vor ceda suveranitatea, li se va anihila
puterea de decizie şi de autodeterminare”[3]spunea același Mircea Malița.
Suveranitatea juridică
Ne-am
pierdut suveranitatea până și în domeniul atât de sensibil al justiției.
Amestecul celor dinafară în numirea unor magistrați cu rang înalt, dirijarea și
chiar impunerea din umbră a unor sentințe, sugestia (devenită ordin) de a fi
arestate anumite persoane, dovedesc cu prisosință că avem o justiție aservită,
departe de a fi independentă. Nu putem
uita așa numitul Mecanism de Verificare și Cooperare (M.C.V.) impus României la
data intrării sale în Uniunea Europeană. M.C.V. a reprezentat și mai reprezintă
încă, după 14 ani de aplicare continuă, unul dintre cele mai invazive metode de
amestec în treburile justiției. Au fost stabilite criterii („obiective de
referință”) prin care se evalua (de fapt se dirija) situația din justiția
României. Ani de-a rândul Comisii de monitorizare și Misiuni de evaluare
suprastatale s-au perindat la București pentru a trage de urechi și muștrului
responsabilii de mersul justiției. Poate numai în anii 50 ai secolului trecut,
sub șenila tancurilor rusești și presiunii dictaturii proletariatului importată
și supravegheată din răsărit, justiția a mai fost siluită într-un asemenea mod.
Judecătorii
români au fost „îndrumați” de oficialii americani până și în soluționarea unor
dosare. Iată o declarație extrem de gravă a consilierului juridic rezident al
Ambasadei SUA la București, care este și rezidentul regional al S.U.A. pentru
combaterea corupției în România (chiar există o asemenea funcție!), Jessica
Kim: „Am oferit asistență în mai multe moduri, dar mai ales prin consolidarea
capacității de combatere a corupției - prin instruirea procurorilor,
anchetatorilor și judecătorilor… Am oferit îndrumare în funcție de nevoile din
dosare, la cererea partenerilor”.
Sfidând
orice cutume diplomatice, ambasadori ai statelor care ni se socotesc stăpâne se
amestecă ostentativ în treburile justiției române. În comunicatul Ambasadei SUA
la București din 19 februarie 2021 se arăta: „In cursul acestei săptămâni,
Chargé d’Affaires David Muniz si Consilierul Juridic Rezident Jessica Kim au
participat la numeroase întâlniri, continuând sprijinul pe care Ambasada îl
acordă promovării statului de drept in România, inclusiv desființării S.I.I.J.
Săptămâna a debutat cu o întrevedere cu Ministrul Justiției Stelian Ion, pentru
a evidenția Parteneriatul Strategic si pentru a discuta prioritățile esențiale
referitoare la sistemul de justiție, inclusiv reformele necesare pentru
asigurarea independentei sistemului judiciar. David Muniz și Jessica Kim au mai
participat la o întâlnire la Direcția Națională Anticorupție (D.N.A.),
evidențiind parteneriatul solid dintre Ambasada si D.N.A. si declarând ca
sprijină activitatea importanta a D.N.A. in lupta continua împotriva corupției
din România. Alte întâlniri importante au avut loc la Direcția de Investigare a
Infracțiunilor de Criminalitate Organizata și Terorism, la Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la Agenția Națională de Administrare
a Bunurilor Indisponibilizate, la Consiliul Superior al Magistraturii și la
Agenția Națională de Integritate. In cadrul întâlnirilor s-a subliniat
implicarea comuna a țărilor noastre în consolidarea eforturilor de combatere a
corupției din România”[4]. După cum se vede, domniile lor sunt prezente peste
tot.
La începutul
anului 2021, Asociația Magistraților din România (A.M.R.) și Asociația
Judecătorilor pentru Apărarea Drepturilor Omului (A.J.A.D.O.) denunță public
atitudinea ipocrită a ambasadelor străine cu privire la independența justiției
în România: „Subscrisele asociații, susținem ferm comunicatul Secției pentru
judecători, din data de 25 februarie 2021, prin care s-a atras atenția asupra
faptului că „Ministrul justiției sfidează cadrul constituțional prin angrenarea
reprezentanţilor altor state într-un proces eminamente intern, prezentând
distorsionat realităţi din domeniul justiţiei în unicul scop de a obţine
susţinere politică pentru proiectele de modificare a legilor justiţiei”
Așa cum
sugerează și Jessica Kim, politicienii români au fost aceia care au îndemnat oficialități
ale altor state, ambasadori sau alți lucrători în ambasadele acreditate la
București să se amestece în justiția autohtonă. Ba, în cele mai multe situații
de această natură, în loc să protesteze și să se ia măsuri pe linie diplomatică
pentru încălcarea grosolană a Convenției de la Viena, politicienii noștri
încurajează amestecul ambasadorilor acreditați la București în justiția din
România. Un exemplu edificator este reacția doamnei Monica Macovei, fost
ministru al Justiției, în prezent europarlamentar român: „Ambasadorul american
are tot dreptul să facă astfel de comentarii, pentru că S.U.A., Departamentul
de Stat, a finanțat atât D.I.I.C.O.T., cât și DNA, adică parchetele
specializate pe crima organizată și pe corupție. Sigur că-i interesează ce se
întâmplă cu investiția lor, în sens de eficiență. Investorii străini sunt
interesați să nu fie corupție în România”.
Suveranitatea
noastră juridică a fost sintetizată magistral de fostul ministru al justiției,
Tudorel Toader, după lecturarea unui raport M.C.V.: „Ni s-a arătat cât și cum
mi se permite”
Suveranitatea economică
Va fi extrem
de dificil de găsit un român care să nu înțeleagă că economia României aparține
altora. Suveranitatea ei economică, atât de importantă în suita de elemente
care definesc suveranitatea unei țări, a fost abandonată de foarte multă vreme.
Știm cu toții. Pentru a o spune, nu este nevoie să apelăm la subtilități, la
subterfugii, la fente diplomatice sau la minciuni atent elaborate. România nu
mai are industrie petrolieră deși este țara cu cele mai mari rezerve de petrol
din zonă. România și-a vândut aproape jumătate din pământul agricol deși are,
încă, cel mai productiv pământ din regiune. România nu mai fabrică locomotive,
tractoare, tancuri, avioane, oțeluri speciale, mașini unelte de înaltă
tehnologie. Nu-și mai exploatează cărbunele, uraniul, metalele nobile, aurul,
pădurile… Alții se ocupă de toate astea. Odată pierdut controlul asupra acestor
rezerve strategice, a dispărut și dramul de suveranitate pe care pretindeam că
îl mai aveam.
„Conform
comunicatului nr 102/2015 al Institutului Naţional de Statistică al României,
88% din capitalul utilizat în România este controlat de corporaţiile străine,
restul, de 12%, fiind controlat de cele autohtone”[5]. Ce au păzit și cum au
acționat serviciile speciale și autoritățile pentru a se evita dezastrul? Nu-i
niciun secret. Ne dezvăluia, încă de acum cinci ani, eminentul economist
Constantin Cojocaru: ”Prin Legea 15/1990 au deposedat poporul român de
capitalul acumulat până în anul 1989, au trecut acest capital în proprietatea
privată a statului, l-au falimentat, prin inflaţia declanşată de BNR, şi l-au
trecut, apoi, cvasigratuit, în proprietatea străinilor, a transnaţionalilor,
prin megahoţiile numite privatizări şi retrocedări, luându-şi şi ei partea din
pradă, cele 10-12 procente din capital, cu care s-au autoîmproprietărit. Ajunşi
proprietari asupra capitalului, transnaţionalii au capturat şi statul român,
prin corupţie, pe care îl folosesc pentru crearea sistemului juridic şi
financiar, prin care îşi însuşesc mai mult de jumătate din avuţia pe care o
crează poporul român, prin munca sa, prost plătită”.
Vi-l
amintiți pe domnul Timmerman? Pe tipul acela rubicon care venea în România ca
un boier pe propria moșie și arunca în stânga și în dreapta amenințări sub
forma de „directive europene”? Iată ce ne spunea el, cu mulți ani în urmă,
privitor la industria noastră minieră: ”Şi sper că România va avea curând un
plan pentru eliminarea cărbunelui şi tot ce e nevoie pentru a-l implementa. Şi
vă asigur că noi, Comisia Europeană, vom fi alături de România pentru ca planul
să fie pus în aplicare”. Ceea ce se și întâmplă. Minerii, miile de oameni care
trăiau din exploatarea cărbunelui, toate industriile adiacente, independența
energetică a României? Vax!
Suveranitatea militară
Poate nu
există domeniu care să evidențieze mai bine suveranitatea decât domeniul
militar. În România, imediat după accederea la N.A.T.O., armata a fost, la
propriu, decimată. O epurare atât de drastică a mai fost cunoscută de instituția
militară numai la momentul instaurării dictaturii proletariatului. În numai
câțiva ani au fost aruncați pe drumuri, la propriu, mai mult de 200.000 de
militari. Oameni pregătiți pe bani mulți pentru apărarea țării și care nu știau
nimic altceva să facă. De la efectivul de 320.000 militari în anul 1990, s-a
ajuns, în prezent, la circa 70.000. Între aceștia, o parte semnificativă o
reprezintă civilii.
Din momentul
admiterii în Alianța Nord-Atlantică, România nu a mai avut dreptul de a lua
decizii autonome privitoare la evoluția, înzestrarea sau instruirea armatei
proprii. Schimbările instituției militare au fost profunde. De la dimensiune și
organizare generală, de la sistemul de pregătire și instruirea trupelor, de la
orientarea dotării și mărimea industriei proprii de apărare, de la tipurile de
armament în uz și calibrul muniției, totul, dar absolut totul a fost dictat de
Alianță. Până și gradele și croiala uniformelor au fost schimbate. „A fi aliat
nu înseamnă a fi supus!” spunea de curând eseistul francez Herve Juvin,
criticând poziția prea plecată a Franței în fața N.A.T.O.
Armata
națională, reperul indiscutabil al suveranității statale oriunde pe mapamond,
ne mai aparține numai la nivel de simbol. N-am fost departe de a-i șterge și
acest statut. Să nu uităm că, pe parcursul mandatului unui ilustru ministru al
apărării, s-a propus scoaterea aserțiunii ”național” din denumirea oficială a
forțelor noastre armate și a ministerului coordonator. Se argumenta, într-un
inexplicabil avânt globalist, că existența cuvântului cu pricina ar putea
deranja sensibilitățile marelui nostru aliat de peste ocean… Personajul
respectiv nu era un oarecine. Ministru de externe în două mandate, el ocupase
apoi funcții de conducere în Parlamentul României, ca ministru al justiției
coordonase ani mulți sistemul juridic românesc și, din poziția de director,
condusese Serviciul de Informații Externe!
Suntem,
astfel, obligați de realitate, să privim cu oarecare rezerve cele scrise la art
118 din Constituția României: „(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei
poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii
statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale”.
În loc de concluzii
Aproape
fiecare frază de până acum, indiferent de domeniul abordat, reprezintă o
concluzie. Marchează pașii parcurși de România pe calea atât de umilitoare și de primejdioasă a
cedării, parte cu parte, a suveranității naționale, a viitorului acestei țări.
Poate, înainte de încheiere, ar mai trebui amintit că nu ducem lipsă de
personaje care laudă cu gura plină „realizările” prezentate mai sus. Pentru a
exemplifica, să citim împreună cele scrise de dl. Prof. Silviu Cerna, în
februarie 2021, despre suveranitatea economică a României: „În discursurile unor
politicieni și în scrierile unor jurnaliști și economiști români, este prezent
adesea sloganul suveranității economice. Concepția economică exprimată de
această sintagmă se inspiră, evident, din modelul xenofob-autarhic al economiei
comuniste, însă amintește, de asemenea, de politica „prin noi înșine” aplicată
în perioada interbelică. Pentru a fi independentă din punct de vedere economic,
România trebuie să iasă într-un fel sau altul din lume! Problema este că, în
condițiile globalizării, ieșirea din lume poate avea consecințe grave. În
definitiv, autarhia înseamnă reducerea importurilor și limitarea intrărilor de
capital străin, ceea ce împiedică dezvoltarea economică și face imposibilă
suveranitatea economică”[6]. Domnia sa este profesor la Universitatea din
Timișoara și sădește temeinic în mințile fragede ale sutelor de tineri
studenți, viitorii noștri economiști, ideea că independența națională este un
moft care reprezintă o frână în calea dezvoltării țării și că România poate
progresa numai cedându-și suveranitatea. Un vizionar!
----------------------------------------------
[1]
https://www.qmagazine.ro/mircea-malita-romania-si-a-cedat-suveranitatea/
[2]
https://solidnews.ro/externe/2021/03/09/adrian-severin-adevarul-despre-parteneriatul-ro-sua-si-condamnarea-basescu-udrea/
[3]
https://www.qmagazine.ro/mircea-malita-romania-si-a-cedat-suveranitatea/
[4]
https://www.luju.ro/scandalos-ambasada-sua-indeamna-la-desfiintarea-siij-oficialii-americani-se-implica-in-distrugerea-sectiei-pentru-investigarea-infractiunilor-in-justitie-charg-d-affaires-david-muniz-si-consilierul-juridic-rezident-jessica-kim-au-participat-la-numeroase-i
[5]
https://www.justitiarul.press/cifre-cutremuratoare-referitoare-la-jefuirea-poporului-roman/
[6]
https://www.hotnews.ro/stiri-opinii-24630791-suveranitatea-economica-intre-sloganuri-realitati.htm
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu