Ioan Miclău-Gepianu - MIHAI EMINESCU PENTRU ROMÂNI!

 

SĂRBĂTOAREA  LUCEAFĂRULUI ROMÂNESC

MIHAI EMINESCU  - 2022

(n.15 Ianuarie  1850 – d.1889)

 

MIHAI EMINESCU  PENTRU ROMÂNI!

 

 

 

                                                                                           Motto:

                                                                  ”Eminescu e tot ce ne-a rămas neântinat

                                                                  din apele, din cerul și din pământul

                                                                  nostru românesc”.    

                                                                                       Mircea Eliade

 

 

     Românul are o personalitate aleasă și frumoasă, un caracter înclinat spre buna înțelegere, spre hărnicie, spre simplitate, fiind iubitor de societatea omenească în care există, indiferent de prezența altor suflete de altă origine națională.

   Românul nu iubește simțul discriminării rasiale ori religioase. Cu ocazia multor festivități culturale ale Australiei, reprezentanți ai Guvernului referindu-se la aportul etniilor în sudarea unității economico-sociale și a ființei statului australian, au spus că românii sunt de admirat pentru felul în care își organizează viața de familie și socială, respectându-și în același timp tradițiile proprii, obiceiurile, cântecele, limba, fără a stânjenii pe nimeni.  Așadar, românul rămâne tot român, indiferent în ce loc s-a hotărât să trăiască. Motivele emigrării nu fac momentan topicul acestor rânduri, ci doar reliefarea realității istorice, că oriunde ar emigra Românul își ia cu el dorul, durerea, cântecul, limba și iubirea sa creștină. Grija pentru cultura neamului, iubirea pentru personalitățile de seamă a acestuia, mai ales și cu totul special pentru genialul Mihai Eminescu, regăsesc și unesc etniile române de pretutindeni. În mijlocul românilor de pretutindeni, imaginea luminoasă a lui Mihai Eminescu este de fapt o identificare cu străbunii neamului, iar în conștiința emigranților Eminescu reprezintă însăși limba maternă, iar cu acest stâlp al cugetului, noi putem mai ușor respira aerul mediului ambiant.

    Curățenia expresivității limbii române în creația poetică a Luceafărului românesc ”nepereche”, este atât de profundă și populară, atât de flexibilă expresiei, încât poate îmbrăca și pune în circulație lingvistică orice sentiment al sufletului românesc.

    Pentru noi, Eminescu este un exponent de neegalat, care se confundă cu idealul Neamului, care este un ideal de expresivitate armonioasă, și totodată visul vieții celei mai înălțătoare spre umanism și pace.

    Și dacă acum aducem omagiu nemuritorului geniu românesc Mihai Eminescu, simbolul unității noastre mondiale, atunci cuvine-se să punem în inimile noastre, a tinerei generații, înflăcărata lui voință de viață, de frumos și iubire, pe care a visat-o și a cântat-o el, exponent suprem al cugetului nostru român, lumina luminii poeziei noastre, Mihai Eminescu.

Ioan Miclău-Gepianu

 

 

 

*

 

EMINESCU –FIU AL ARDEALULUI !

 

                                                                                                Motto:

                                                                              “Un popor care îl are pe Eminescu,

                                                                                nu poate fi sărac!” Grigore Vieru

                                                     

 

                                      

 

Eminescu printre ardeleni !

 

 

~*~

 

Călător, senin la suflet, pășea vesel peste lunci,

Iar zefirul pe-al lui aripi grămădea miresme dulci,

Tei cu flori deschise-n soare puneau farmec lin vieții,

Sfințind inima aleasă din chiar zorii tinereții.

 

Iar din cornul cel carpatic rotunjea a lui privire,

De la Nistru pân’la Tisa vedea Țara’n pângărire;

In acele vremi de zbucium “Familia” era mare,

Căci l-al lui Vulcan opinii n-avea nimeni cutezare!

 

Muza Crișurilor iarăși, cu-a ei valuri semne dete,

Să observe Cernăuții mandrele-ardelene fete,

Ce s-ar duce de mirese pân-l-al Siretului maluri,

Pe când floarea moldovimi spre Ardeal cugeta-n-zaruri!

 

Iar mlădița Bucovinei, răsărind pe mândrul deal,

Prinse rădăcini de dragul românescului Ardeal,

Slavici cu-a lui șiriană limbă, îl primi ca pe un frate,

Timișoara si Beiușul, Blajul cel cu școli înalte!

 

-Te salut dar, mică Romă, Dumnezee-Ți mulțumesc,

Căci mi-ai dat să pot eu, astazi, tot Ardealul să-l privesc!

Pădureni cu șuba albă, moți, mocani, în harnic iureș,

Stapaniți Târnave, Crișuri, mureșenii a lor Mureș!

 

Eu, tot focul din iubire vi-l adun în al meu suflet,

Să-l ridic în veșnicia veacurilor pe-a lor umblet,

Precum Isus rădicat-a toate relele din lume,

Să le ia-n povara-I aspră, curățind-o cu al Său nume!

 

~*~

Ioan Miclău-Gepianu

 

 

 

 

*

 

 

Geniul lui Mihai Eminescu

(Luceafar etern)

 

 

~*~

 

“Auziti foșnete-n codru, melodiile eterne,

Ale codrului ce-n taină un altar duios așterne?

Auziți clipotul dulce al izvoarelor ce murmur,

Pe când raza lunei blonde vălurelele le tulbur?

“Da, simți codru cum învie, văile-s de cânturi pline,

Zarea-i înmuiată-n farmec și-n parfumuri de sulfine,

Râuri si izvoare picur creand marea simfonie,

Pregătind divina scenă pentru astrul ce învie!

 

Dintre neguri argintoase Luceafărul se desprinde,

Ca o mare peste codrii el lumina și-o întinde,

De se plec codrii Moldovei pare umbra lui Stefan,

Dar, e Domnul Poeziei și-al lui versuri de alean !

 

“O, priviți cum pe o raza se coboara spre izvor,

Roșu si etern Luceafăr, Eminescu-n chip de dor,

Coamele-I pe umăr scapăr, se desfir să-l învelească,

Pe când geniu-I se coboară in izvor să se privească!

 

Vuiet lung purtat pe măguri duc ecourilor vești,

Trezind munții ce-mpresoară un satuc – la Ipotești.

Apoi spre Ardeal dau semne să-l anunțe pe Vulcan,

Ce domnește-n Duh pe Crișuri și in sângele-ardelean !

 

Crișul valurile-și umflă reflectând oglinzi albastre,

Zugrăvind blândul Luceafăr, semnul Poeziei noastre;

Pe al Crișului mal verde cerul pune-un monument,

Putna-n clopotul de-aramă îl vestește-ntr-un moment;

 

Iar Suceava se trezește l-al ecoului chemare,

Presimțind mărimea clipei ce strafulgera prin zare,

Luna după brazi și-arată chipu-I drag ca de Fecioară,

Stelele se-nșir aceleași ca-n vremi de-odinioară;

 

Văile-și revarsă ceața și-o întind peste câmpie,

Pregătind-o pentru geniu, covor de argintărie;

Coborând se-ndreaptă molcom spre știutul izvor tainic,

Imbrăcat așa in raze părea-al lumii rege falnic!

 

In sfârșit, Codrul șoptește cu-a lui veșnică mărire:

“Ramuri dragi, izvoare, păsări întonați cântăruri dulci,

Căci altar de rugă este tot cuprinsul astei lunci;

În uniri izvoare susur cu-a lor glas chemând simbolic,

Mierlele pornind cântatul suna grav șii melancolic!(…)

 

~*~

Ioan Miclău-Gepianu

 

 

*

 

“…Printre primii sprijinitori de a se înființa un teatru național

și dincoace de Carpați, a fost Eminescu!” (Iosif Vulcan).

 

         -In 1899, la 10 ani de la moartea lui Eminescu, redactorul Familiei adduce un omagiu frumos memoriei lui Eminescu. Publica si de data aceasta un număr memorial. Daca la moartea poetului, 1889, a publicat primele încercări ale lui Eminescu din anii 1866-1869, acum publica câteva din cele mai frumoase poezii pe care le-a scris intre anii 1883-84 și care, atunci, au văzut lumina tiparului în Familia. In acest numar, Caragiale, fiind și el collaborator al Familiei, publica o schiță despre momentul în care l-a cunoscut pe Eminescu, demnă de acest număr festiv; se termina cu propozția urmatoare:  “Generații întregi vor să suie cu pompă dealul care duce la Serban-vodă, dupa ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme și o bucată din care să scoți un alt Eminescu nu se va mai găsi poate”. Tot in acest număr, printer altele, Vulcan publica iarăsi articolul lui Eminescu, Repertoriul nostru teatral, “spre a-l putea citi si generatia actuală”, pentru că, unul dintre primi sprijinitori ai propunerii d-a se înfiinta un teatru natțonal și dincoace de Carpați, a fost Eminescu”.

      (Iosif Vulcan si revista Familia – autor: Gheorghe Petrusan, Szeged,1992, pag.95)

 

 

                                                        *

 

FESTIVALUL  EMINESCU  DE  LA  ORADEA

                    - la  70 de ani de la debut – (1936 -70 =1866 -n.n.) 

                             

In 1936, după ce terminase de citit “admirabila trilogie a prodigiosului romancier Cezar Petrescu, Luceafarul, Nirvana si Carmen Saeculare, așa după cum mărturisește redactorul celei de a doua serii a “Familiei” orădene, G.M. Samarineanu, are revelația posibilității unei noi întâlniri cu Eminescu; o sărbătoare care să marcheze cei 70 de ani scurși de la debutul poetului în paginile “Familiei” lui Iosif Vulcan. Întamplarea a făcut însă ca demersurile și aprobările pentru organizarea întâlnirii de la Oradea să se prelungească neașteptat de mult, astfel că reuniunea proiectată n-a putut avea loc decat la 28 februarie 1937, adica la o intarziere  de un an.(…)

“…Rezultatul a fost publicarea in presa a unui Manifest către tineretul român din Oradea, prin care acesta era chemat sa se alature cu mic cu mare la cei care vor fi de față spre a-și “înalța cugetul spre ce e frumos si mare, cînd venim să ne împărtășim din măreția geniului, din frumusețea pură a artei”. Manifestul era semnat de Grupul “Familia” și a fost publicat în mai toate ziarele si revistele locale.

Apoi, mai ales prin “Noua Gazeta de Vest”, initiatorii Festivalului au stat mereu de vorbă cu publicul cititor, oferind aproape număr de număr noi detalii despre marea sărbătoare, cum ar fi cele cu titlurile Festivalul eminescian (nr.228/1937), Un mare eveniment eminescian (nr.246/1937), Mihai Eminescu la granita de Vest, (nr.262/ 1937), ținându-se mereu trează atentia opiniei publice locale, deoarece, asa cum se sublinia într-un material, “Festivalul literar de la 28 februarie 1937 va constitui cel mai înaltator eveniment literar în era romaneasca la aceste fruntarii”.

(…)Cuvantul de binevenire a lui M.G.Samarineanu, intitulat Bine ati venit! (nr.262/1937), care se incheia cu cuvintele: Etern e rostul care a fost dat românimei pe pământul care el l-a muncit, stropindu-l cu sudoarea de sânge în părțile care-l cuprind. Și geniul lui Eminescu etern va călăuzi aci, căci rădăcina lui a prins prima data în înțelegerea lui Iosif Vulcan”. In acelas numar, un alt autor sublinia rolul lui Eminescu in stabilirea doctrinei “nationalismului adevărat”, in timp ce pe plan poetic, el atinge “cele mai înalte și mai desăvârșite forme de expresie”.

Despre modul in care s-a desfășurat festivalul găsim în același ziar o dare de seamă amănunțită apărută sub titlul Un moment grandios la Oradea: comemorarea lui Eminescu, urmata de articolele Eminescu calauzitor al tineretului de V.Iulian, și Presa maghiară și Festivalul Eminescu, inregistrând ecouri favorabile si aprecieri dintre cele mai elogioase în presa de limba maghiară, care a salutat cu căldura nedisi-mulată evenimentul.

        Modul in care s-a desfășurat Festivalul Eminescu de la Oradea ne apare present si in revista “Familia” , care va închina un intreg numar evenimentului. Numărul acesta, avand pe coperta  chipul lui Eminescu in viziunea sculptorului Oscar Han, este unul dintre cele mai reușite numere pe care viața literara romaneasca le-a inchinat marelui poet”. (Fragmente din articolul “Festivalul Eminescu de la Oradea –la 70 de ani de la debut -, autor Mircea POPA, si publicat in revista “Familia Romana”-Oradea, Martie 2000, editor: C-tin Malinaș.

 

 

 

*

 

MIHAI  EMINESCU :   CE-ȚI DORESC EU ȚIE, DULCE ROMÂNIE

 

 

~*~

 

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Țara mea de glorii, țara mea de dor ?

Brațele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ți mare, mare viitor !

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Daca fii-ți mândri astea le nutresc;

Căci rămâne stânca, deși moare valul,

Dulce Românie, asta ți-o doresc.

 

Vis de răzbunare negru ca mormântul,

Spada ta de sânge dușman fumegând,

Și deasupra idrei fluture ca vântul

Visul tau de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large  steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare, românesc,

Când s-aprinde sacru candida-i vilvoare,

Dulce Romanie, asta ți-o doresc.

 

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surîzând,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-I zboară lumea luminând,

El pe sânu-ți vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altarre,

Dulce Romanie, asta ti-o doresc.

 

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor !

Fiii tăi trăiască numai în frăție,

Ca a nopții stele, ca a zilei zori,

Viață în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală și mândrie,

Dulce Romanie, asta ți-o doresc!

 

~*~

(1867, 2/14 aprilie)

(Poezii –M.Eminescu, Editura Eminescu,1984

Prefața de Zoe Dumitrescu-Busulenga,)

Tabel chronologic de Ion Crețu)

 

 

 

*

 

LA  MONUMENTUL  LUI  IOSIF VULCAN

 

 

~*~

 

Argintoase haine luna pune zării necuprinse,

Iar a sălciilor umbre peste ape stau întinse;

Numai stelele puzdeii, atârnând de-al razei fir,

Legănau a lor lucire pe al undelor creț șir!

 

Din a Crișului străfunduri turn medieval răsare,

Clătinând zidirea-I veche pe a valului mișcare;

Iar din mijlocul acestei sugrăviri d-etern Crișan,

Peste turn se-nalță umbra bardului Iosif Vulcan.

 

El e strămoșescul geniu, laur dat posterității,

Însemnând pe malul verde locul sfânt Românității.

De pe soclu Monumentul viu privirea și-o ridică,

Iar pe arbori frunze tineri cresc, când cele galbeni pică.

 

Astfel generații tineri nasc în strămoșeasca glie,

Urmând flacăra luminii lui Vulcan, ca o făclie,

Cuprinzând cu-a lor simțire: munte, ape, șes și deal,

Crescând veșnic a lor dulce rădăcină din Ardeal.

 

Prin cununi de raze albe, privind fruntea-I gânditoare,

Îmi părea că văd nainte-mi Nația nemuritoare,

A ei doruri și suspine într-un suflet adunate,

Ce-mpietriră-n veșnicie, ca simbol istoric date.

 

Crișul e muzeu de taină sub altar de cer și stele,

Eu privind pluteam cu gândul pe sub bolta Țării mele;

Ce ferice-mi fu viața, când pe malul din cea parte,

Îl văzui pe Eminescu, valul numai ce-I desparte.

 

Ah, ce urieși ni-s moșii, mândrii suntem de strămoși;

Nu mă-nclin și nici port teamă, cât or fi de colțuroși

Cei ce jinduiesc la Crișuri, ori l-a Lotusului floare,

Căci istoria e tunet, fulger lung peste popoare!

 

 

~*~

Bibliotecar, Scriitor: Ioan Miclău-Gepianu

AUSTRALIA